LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (I)

Diavolul, între rațiune și credință

Reflecția medievală asupra originii răului

1. DEMONOLOGIA POPULARĂ ȘI CULTURALĂ

Scriitorii din Evul Mediu, pe urmele tradiției precedente, sunt în general de acord în a susține că, după păcatul strămoșesc, umanitatea a rămas întemnițată în puterea Satanei. De această concepție depinde teoria „drepturilor Satanei” deja prezentă și discutată de Sf. Părinți, dar care în această perioadă asumă o importanță mai vastă. Totuși, drepturile diavolului nu constituie o putere absolută, pentru că ele sunt supuse autorității lui Dumnezeu și au fost distruse odată cu opera lui Cristos. Mai răspândită apare demonologia care trăiește și se exprimă în rândul poporului, acolo unde frica de diavol și de iad constituie nota caracteristică și sunt descrise în tonuri destul de fanteziste atacurile Satanei, mai ales față de călugări și de persoanele virtuoase. Spațiu mare este acordat și practicii superstiției, magiei, vrăjitoriei. Împotriva acestor exagerări reacționează păstorii și predicatorii, căutând să educe credincioșii la o mai sănătoasă concepție în privința fenomenelor diabolice. Cu toate acestea, ei înșiși nu sunt în totalitate lipsiți de anumite condiționări de emotiviatte și de fantezie. Un alt fenomen al acestei perioade, care mărturisește răspândita prezență demoniacă în rândul poporului este dat de „viețile sfinților”. În acestea apar numeroase episoade de atacuri satanice și de lupte, cu scopul de a invita credincioșii din toate păturile sociale, laici, clerici și călugări, țărani și boieri, la o severă angajare de opoziție și de depășire a răului.      

1.1. Hagiografia și demonologia

Un exemplu autoritar, deși coboară până în secolul al XI-lea, reprezintă în vreun fel expresia unei mentalități răspândite și constituie o paradigmă, este Vita S. Romualdi al lui Pier Damiani (1007-1072), prior al sihăstriei camaldoleze de la Fonte Avellana și curajos reformator al vieții monastice și bisericești al timpului său. El rezumă într-un capitol toată lupta pe care Romuald a trebuit să o înfrunte împotriva diavolului. Mai ales la începutul convertirii, dușmanul târa mintea sfântului între măguliri și ațățâri spre multe vicii, aducându-i aminte câte lucruri ar fi putut face în lume, în vreme ce ceea ce făcea acum nu avea nici o valoare. Deseori bătea la ușa chiliei lui, atunci când acesta adormea și, agitându-l, îl ținea treaz toată noaptea. Timp de aproape cinci ani, noaptea, diavolul se așeza pe picioarele lui și, ca să nu se poată întoarce de pe o parte pe alta, îl speria cu fantasme și imagini. Dar Romuald a reușit totdeauna să-l pună pe fugă pe diavol, cu grele reproșuri, așa cum explicit este reprodus: „Unde mergi acum, o urâtule? De ce vii în sihăstrie, tu care ai fost alungat din cer? Pleacă, câine necurat; dispari, șarpe handicapat” (Vita S. Romualdi 7). Aceeași impostare hagiografică va dura în tot Evul Mediu, și în secolul al XIII-lea, așa cum demonstrează mărturia lui Petru Venerabilul, abate al mănăstirii din Cluny între anii 1222-1256. În opera lui De miraculis descrie în mod viu și particularizat unele situații de persoane, atât laici cât și călugări, în contact cu diavolul. Este vorba de viziuni monstruoase, de atacuri violente, de figuri animalice și de gălăgii asurzitoare, de murosuri insuportabile, de diatribe și contre cu diavolul, care uneori se îmbracă în călugăr sau abate sau novice pios cu intenția de a înșela. Petru precizează nume, locuri, timpuri a ceea ce povestește ca fiind întâmplate cu adevărat. Și în sfera artistică, figurativă și literară, diavolul este reprezentat în mod dramatic.  

1.2. Cultura și diavolii

Arta altomedievală făcea puțină deosebire între diavol și demoni; și infernul era uneori reprezentat ca un personaj asemănător cu diavolul. Spune B. Russel: „Diferitele tipuri nu sunt definiți clar și mulți diavoli sunt puțin umanoizi și puțin animale. Diavolul umanoid putea să fie un bătrân îmbrăcat cu un palton lung, cu o coadă scurtă, cu picioarele netede și musculoase, părul și fața umane; sau un om mare și gros, nud, cu pielea neagră, cu mâini de om dar cu gheare la picioare, și cu coadă; sau un gigant cu asemănări umane; sau ca un înger umanoid îmbrăcat în alb, cu aripi pline de pene și păr lung pe spate. Rareori diavolul avea forme feminine” (Il diavolo nel medioevo, Bari 1987, 96). Producția literară mai apropiată de teologie, dar totdeauna foarte sensibilă față de religiozitatea populară și de folclor, a accentuat aspectul pasional al revoltei și al destinului lui Lucifer, cu referință și la textele biblice, dar mai ales la cărțile apocrife. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în zona anglosaxonă, acolo unde în literatură se folosea limba vulgară. Există poeme care descriu istoriile sfinților și ale sfintelor în care, în mod repetat intervine acțiunea Satanei; alteori se reia povestirea din Geneză, unde se subliniază opera seducătoare a diavolului față de Adam și Eva; în poemul Christ and Satan este descris contrastul dintre Mântuitorul umil și victorios și diavolul disperat și destinat condamnării. Un aspect al mentalității populare este dat și de predicarea făcută credincioșilor în timpul celebrărilor religioase. Un element foarte important în structura predicii – din ceea ce rezultă în textele din secolul al XIII-lea, dar foarte verosimil și din secolele precedente – erau exemplele, scurt anecdote incisive, cu scopul de a face discursul mai eficace și mai atent auditoriul, astfel ca să impresioneze sufletele. Acestea puteau fi luate fie din literatură, mai ales din cea hagiografică, fie din fantezia vie a predicatorului, sau și din situațiile reale. De fapt, exemplele descriu în mod plastic diferitele aspecte care formau viața timpului și se desfășurau în locuri comune, ca de exemplu mănăstirea, casa boierului, casa de la țară sau de la oraș, strada sau pădurea.      

1.3. Reprezentările pe scenă

În Evul Mediu târziu, dar apoi mai ales în secolul al XIII-lea și încă și mai mult în secolele XIV-XV, asistăm la o largă răspândire a acelei particulare expresii a vieții creștine care sunt „reprezentările sacre”. Aceste reprezentări au avut originea lor în liturgie și la început erau în limba latină, mai târziu exprimându-se în limba vulgară/populară, mai accesibilă marelui public care era incult. În general, drama medievală se deosebește în trei genuri: „misterele”, legate de sărbătorile liturgice ale anului, „miracolele”, apărute în secolul al XII-lea, cu referință la viețile sfinților. În sfârșit, „moralitățile”, texte înflorite mai târziu, la sfârșitul secolului al XV-lea, și începutul secolului al XVI-lea, descriu lupta dintre dintre bine și rău din viața fiecărui om, cu scop eminamente omiletic și pentitențial. Deși sunt diferite între ele, toate cele trei genuri literare vor să povestească istoria mântuirii și a păcatului în momentele ei principale: creația și căderea lui Lucifer și al lui Adam; răcumpărarea adusă de Cristos și înfrângerea Satanei: escatologia și judecata universală.

În acest context, diavolul este foarte prezent, iar figura lui asumă un rol relevant, pentru lupta împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului, răspândind dramatism și teroare pe scene, pentru că prezența lui este semnul răului, al ispitei, al pedepsei veșnice, dar, în același timp deschide sufletul spre speranță, deoarece Satana în sfârșit este înfrânt, cauzând printre altele hilaritate, persoana lui fiind deseori reprezentată în mod grosolan și ridicol, cu atitudini stupide și burlești. Aspectele cele mai semnificative, evident exprimate într-un gen literar antropomorf și figurativ, sunt date de descrierea atitudinii lui Lucifer față de Dumnezeu. el este o creatură, cel mai frumos dintre îngeri, plin de splendoare și de lumină, vrea să se așeze pe tronul lui Dumnezeu pentru a avea aceeași putere și glorie. Îngerii fricoși acceptă superioritatea lui Lucifer, recunoscându-l ca șef al lor, în vreme ce îngerii buni refuză să facă acest lucru și rămân oripilați de prezumția lui. Păcatelor urmează pedeapsa care-l condamnă pe Satana și pe urmații lui la iad, acolo unde ei își plâng destinul, simt o profundă invidie față de oameni, capodopera creației, și vor să se revendice asupra acestora, și datorită faptului că Fiul lui Dumnezeu a decis să se întrupeze.

Un alt aspect notabil inspirat clar din literatura apocrifă, este indicat de raportul lui Satana cu Cristos, pentru că Lucifer nu reușește să-l recunoască ca Fiul al lui Dumnezeu pe Isus din Nazaret, acest lucru deja din momentul anunțului din partea îngerului Gabriel. Din acest motiv încearcă să-l ispitească pe Cristos, astfel ca să aibă o clară dovadă a ființei sale divine; la fel, diavolii merg după Cristos tot timpul vieții lui pentru a-i descoperi misterul, dar nu reușesc, chiar dacă-și dau seama de puterea lui de a vindeca pe cei bolnavi, de a învia pe cei morți și de a salva omul din sclavia satanică. La sfârșit demonii decid să-l ucidă pe Cristos, deși Lucifer are o părere contrară. Într-adevăr, moartea lui Cristos pe cruce înseamnă înfrângerea lor totală, atunci când Isus coboară în iad. Aceasta din urmă constituie scena dramatică cea mai dezvoltată.

 

Autor: R. Lavatori

Traducere: Pr. Pătrașcu D.

 

Va urma