LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (III)

Diavolul, între rațiune și credință

 

3. APROFUNDAREA RAȚIONALĂ

În secolele XI-XII se naște teologia numită scolastică, chiar dacă maxima ei înflorire va avea loc în secolul al XIII-lea. Caracteristica și noutatea se află în exigența de a aprofunda din punct de vedere rațional datul credinței (fides quaerens intellectum). Și în cadrul demonologiei se asistă la o trecere, de acum tot mai definită, de o explicare simplu repetitivă și expozitivă spre o impostare speculativă și organic structurată, mai ales odată cu dispariția unor minți foarte speculative ca cea a lui Anselm. Cu acest autor demonologia a avut o dezvoltare decisivă care semnează începutul marii reflecții medievale. În economia salvifică, rolul lui Satana, deși este ținut totdeauna prezent, a fost foarte mult redus grație concepției anselmiene a „satisfacerii” operate de Cristos pentru mântuirea oamenilor; din punct de vedere antropologic, prezența Satanei a avut o relevanță minoră, pentru că păcatul a fost atribuit responsabilității umane mai degrabă decât condiționărilor sau insinuărilor diabolice. De aceea, Satanei i-a fost acordat un rol proeminent. Această considerație este importantă pentru o judecată dreaptă asupra demonologiei acestei perioade, pentru ca să nu fie victimă a echivocurilor și a comunelor înțelegeri greșite, după care Evul Mediu ar înregistra maximul de producție demonologică și a următoarei exagerări ideologice. 

3.1. Chestiunea răului la Anselm din Aosta

Anselm, din 1093 în 1109 arhiepiscop de Canterbury, a scris un tratat filosofic sub formă de dialog: De casu diaboli, Căderea diavolului. Raționamentul lui pleacă de la întrebarea în jurul realității răului și al originii lui; își fixează atenția asupra căderii diavolului, mai degrabă decât a celei a lui Adam, pentru că ea o precedă, atât din punct de vedere temporal cât și din punct de vedere rațional. Păcatul lui Adam începe cu ispita din partea șarpelui, acest lucru indicând că răul deja există în lume și nu are origine de la început de la om. Deci, punând chestiunea în cel fel Lucifer a păcătuit, vrea să spună a căuta motivul pentru care răul a intrat la început în lume și să se cunoască astfel natura proprie a răului. Într-adevăr, ființei absolut divine nu i se poate atribui cauza răului, pentru că El este binele suprem. Anselm reia conceptul augustinian că răul este nimic, adică non ființă sau lipsă a binelui. Noi considerăm răul în sens relativ, ca fiind ceva real, pentru că ne dăm seama că este lipsa unei realități mai bune. Carența de dreptate comportă neliniște, agitație, pe care le reținem lucruri rele ca și cum ar fi entități pozitive; la fel, absența vederii o numim orbire, ca și cum ar fi un lucru real. Din acest motiv răul implică vreo anume semnificație, dar el nu este o ființă reală; este numai o modalitate expresivă a limbajului uman. Iarăși, răul, deși este un nimic în sine, produce consecințe și efecte reale, care se observă în experiența concretă și care ne produc teroare. Pentru Anselm răul este rezultatul unei alegeri făcute de diavol, fără a trebui să atribuim responsabilitatea lui Dumnezeu. De aici studiul său asupra păcatului Satanei. Păcatul lui constă în a vrea să fie asemenea lui Dumnezeu, dar și având pretenția de a fi superior lui Dumnezeu, pentru a putea dispune de propria voință în mod absolut, împotriva voinței înseși a lui Dumnezeu. cu alte cuvinte, Lucifer și-a pus propria voință deasupra oricărui lucru, chiar și deasupra lui Dumnezeu, nevrând să fie supus nimănui în afară de sine. De aceea, el a ieșit în afara dreptății și a păcătuit. De aici rezultă că el, în mod spontan, a renunțat să vrea ceea ce trebuia și, pe bună dreptate, a pierdut ceea ce avea. De fapt, Dumnezeu a creat o adevărată facultate liberă în oameni și în îngeri, care sunt în mod real responsabili și conștienți pentru ceea ce fac. Aceasta constituie demnitatea lor, dar și posibilitatea de a nu corespunde binelui și, deci, să producă păcatul și răul în univers. Demonologia lui Anselm își are rădăcinile în aspectele fundamentale, filosofice și teologice, care pot face lumină asupra chestiunii răului în univers. Intenția lui, și aici intră originalitatea și ascuțimea gândirii lui, este cea de a reconduce demonologia pre chestiunile esențiale pe care le conține și le manifestă; el oferă astfel o contribuție notabilă, pentru ca să nu alunece în concepții banale și superficiale, ci să fie motiv de serioasă reflecție asupra problemelor mai arzătoare și reale ale existenței umane, ca cel al răului și al libertății.      

3.2. Poziția lui Petru Abelard

Om ager și raționalist e raționalist, Abelard (1079-1142) vorbește puțin despre diavol. Îi subliniază numai unele aspecte care se îndepărtează de felul de gândire comun și care oferă puncte de reflecție interesantă asupra determinării răului și a chestiunilor de aceasta legate. Abelard constată că viciile sau păcatele noastre, de considerat lucruri rele, trebuie să fie așezate în suflet și nu în creaturile bune, deoarece corupția nu poate proveni decât numai din bine. În acest sens, suprema bunătate a lui Dumnezeu, care nu permite să se facă ceva fără o cauză, a preordinat pentru bine și lucrurile rele, astfel că se poate folosi de ele cu scopul de a obține binele maxim. De aceea, răul poate deveni bine, dar el nu poate fi niciodată un bine. Diavolul, cu maxima răutate folosește în mod rău lucrurile bune, cu scopul de a obține lucruri rele cu ajutorul celor bune. Contrar, Dumnezeu se folosește în mod bun de acele lucruri pe care diavolul le provoacă în sens rău. Păcatul diavolului, ca și cel al omului, reintră în această viziune optimistă și a fost produs de liberul arbitriu, cu care este dotat fiecare creatură rațională. Diavolul acționează în limitele permisiunii divine, dar se mișcă stimulat de propria răutate. Se poate spune că puterea lui de a acționa este bună și dreaptă, în vreme ce voința lui este totdeauna nedreaptă, pentru că aceasta derivă de la sine însuși, dar cealaltă i-a fost dată de Dumnezeu. Pentru Abelard acest lucru înseamnă că păcatul stă în folosirea rea a facultăților în sine bune, așa cum repetă insistent: „Lucifer, care răsărea de dimineață, a fost cu atât mai mult dispus să devină mândru, cu cât mai sus decât celelalte spirite era luminozitatea lui datorită înțelepciunii și științei. Însă nu se poate spune că înțelepciunea și știința sunt rele prin natura lor, care i-au fost dăruite de Dumnezeu, deși el, s-a mândrit folosindu-se rău de ele” (Theol. christ. 3,5). După Abelard, esența păcatului nu stă atât în acțiunea rea care se face, ci în intenția de a face răul, adică în mișcarea determinată de voința spre violarea dreptății divine, independent de acțiunea care va rezulta. De aceea, nu este important să se considere ceea ce diavolul a făcut, cât mai ales mișcarea voinței lui spre rău. În acest sens, Abelard, în reflecția asupra acțiunii răscumpărătoare a lui Cristos, nu acceptă doctrina care vede în cruce prețul plătit de Dumnezeu pentru a răscumpăra omul din „drepturile” diavolului, pentru că nu este Dumnezeu cel care are nevoie să fie reconciliat cu oamenii, ci contrariul. Iubirea lui Dumnezeu, manifestată în mod eminent în moartea pe cruce a Fiului întrupat, constituie izvorul regenerator al omului, care în acea iubire își găsește propria mântuire și forța pentru a refuza răul și să-i iubească pe frați și pe Dumnezeu. Această teorie a lui Abelard găsește confirmare în personala experiență de iubire și de durere care a caracterizat viața lui. Oricum, ea semnează o evoluție determinantă pentru interpretarea dogmei păcatului și al răscumpărării în teologia creștină.    

va urma