LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (IV)

Diavolul, între rațiune și credință

4. SPIRITUALITATEA MONASTICĂ

4.1. Diavolul agățat între cer și pământ

Bernard din Clairveax, decedat în anul 1153, este reprezentantul cel mai de seamă al spiritualității secolului al XII-lea. El nu se oprește asupra chestiunilor de tip speculativ, dar evidențiază foarte clar atacurile malefice ale Satanei în viața ascetică a călugărului, și sugerează armele pentru a învinge dușmanul. Tratează pe scurt despre căderea Satanei: reafirmă că greșeala lui a fost un păcat de nemăsurată prezumție și de ambiție, voind să se facă asemenea Celui PreaÎnalt și să urce până la ceruri, dar a fost izgonit în abisul care se găsește între cer și nori, deasupra pământului. Ca pedeapsă pentru păcatul său, diavolul a primit în soartă să cadă din cer și să se oprească la jumătatea distanței dintre cer și pământ, astfel ca să nu mai poată fi la înălțimea îngerilor buni, nici să împărtășească josnicia oamenilor care, cu umilința lor fac pocăință pentru păcate. Dezorientați între unul și celălalt ca niște înnebuniți și nervoși fără a se putea liniști vreodată într-un sens sau altul, pentru veșnicie fugind de la ei înșiși și neputincioși să se regăsească în sine ca subiecte stabile, demonii apar ca fiind expresia maximă a dispersiunii ființei care produce imposibilitatea de a se reculege și de a se autodefini. Din acest loc nefericit, ei mor de invidie văzând nenumăratele cete de spirite cerești „strălucitoare de o divină splendoare, care fac să răsune laudele divine, sublime în glorie și preaplini de har” (Sermoni 54,3 sul Cant. dei cantici). În același timp, sunt mișcați de invidie privind pământul, unde se află oameni încercați în virtute și în credință, salvați de dragostea îndurătoare a Domnului. Mare este puterea celui rău, dat fiind faptul că o bună parte a umanității zace sub stăpânirea lui, iar duhurile rele aleargă pe pământ în căutarea unora pe care să-i distrugă. Bernard identifică în special două direcții în care se mișcă acțiunea rea a demonilor: pe de o parte ei încearcă să se urce din nou în cer, înfuriindu-se împotriva lui Dumnezeu în virtutea orgoliului lor nemăsurat; pe de altă parte, respinși din cer, se aruncă constant pe pământ pentru a înșela oamenii. Această mișcare continuă și fără oprire conduce spiritele răului să se miște zi și noapte între cer și pământ.  

4.2. Diavolul în istoria umană

Școala Sf. Victor din Paris reprezintă una din expresiile cele mai semnificative ale reflecției teologice și spirituale din secolul al XII-lea. Deși urmează metoda scolastică de studiu al științei sacre, ea se opune schematismului lui Petru Lombardul și raționalismului lui Abelard, vrând să restituie teologie dimensiunea vitală și sapiențială proprie Părinților Bisericii. Unul din reprezentanții ei mai de seamă este Hugo din Sf. Victor (m. 1141), mai ales în ceea ce privește demonologia. Acesta consideră misterul răului și al diavolului în interiorul istoriei salvifice, pentru a descoperi apoi valorile teologice, antropologice și ascetice. Cu agerime psihologică și spirituală i-a în considerație acțiunea diabolică la începutul istoriei umane, atunci când diavolul i-a ispitit pe protopărinții noștri. Omul fusese pus de divina providență într-un loc plin de delicii, aproape în gradul cel mai înalt, prevăzut cu rațiune pentru a păstra bunurile pe care le primise de la aceeași Providență dumnezeiască. Mai fusese instruit să caute și să obțină acele bunuri cu ajutorul ascultării. Diavolul a văzut toate acestea și l-a cuprins invidia văzând că omul, prin ascultare se urca acolo de unde el căzuse din cauza orgoliului. De aici provine cauza ispitirii. Hugo descrie foarte clar felul de ispitire, ce cuprinde două elemente: a mânca din rodul copacului și a cunoaște știința binelui și a răului; cu alte cuvinte, concupiscența gâtului cu hrana și mândria deșartă și avariția cu promisiunea cunoașterii divine și a posedării acesteia. Într-adevăr, ispitele sunt de două feluri: una exterioară, atunci când sugestia provine din externul vizibil sau invizibil; una interioară, atunci când se naște în suflet de reaua solicitare de a păcătui. Această din urmă ispită este mai greu de învins, pentru că este vorba de a combate împotriva noastră înșine. Din acest motiv, diavolul nu obține îndurare, pentru că a păcătuit fără nici o ispită, nici exterioară, nici interioară. În vreme ce omul, căzut di cauza ispitei exterioare, este supus iertării din partea harului lui Dumnezeu.

 

va urma