LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (V)

Diavolul, între rațiune și credință

5. DOCTRINA BISERICII

Odată cu începutul secolului al XIII-lea, Biserica s-a văzut nevoită să intervină pentru a clarifica unele adevăruri de credință, mai ales în urma răspândirii de idei cu substrat dualist din partea catarilor și a albigenzilor care reluau concepții maniheiste și priscilianiste. În aceste circumstanțe, Papa Inocențiu al III-lea a convocat un conciliu ecumenic, care s-a ținut la Lateran în trei sesiuni solemne, în zilele de 11, 20 și 30 noiembrie 1215; s-au discutat și s-au promulgat unele decrete privitoare Țara Sfântă, reforma Bisericii și luarea de poziție împotriva diferitelor erezii apărute între timp.  

5.1. Erezia catarilor și a albigenzilor

Concepția religioasă a catarilor și a albigenzilor a început să se răspândească după jumătatea secolului al XII-lea; aceasta relua erezia bogomililor din Bulgaria care, la rândul ei deriva din învățătura dualistă și gnostică a maniheilor. Mișcarea era caracterizată de o organizare ecleziastică riguroasă și de un dinamism misionar care a stat la originea marii ei răspândiri. Deși plecau de la instanțe morale și ascetice, mișcarea se caracteriza din punct de vedere doctrinal după un dualism rigid, care îl contrapune pe Dumnezeu Satanei ca fiind două principii echivalente: Dumnezeu, creatorul, care a dat origine numai ființelor spirituale bune; Satana, principiul necreat al răului și creator al materiei în toate formele ei, chiar dacă este inferior lui Dumnezeu sub aspectul puterii. O prezentare foarte precisă a acestei doctrine a fost făcută de un catar convertit la Biserica Catolică, anume Ioan din Lugio, originar din Bergamo, născut în jurul anului 1180-1200, unde adună ideile sectei într-o carte intitulată Cartea celor două principii, sintetizând gândirea lui în acești termeni: „Să citească înțelepții și fără îndoială să creadă că există dumnezeul rău, creator și domn, care este capul și cauza tuturor mai sus amintitelor rele; altfel ar fi nevoie să se afirme în mod necesar să același Dumnezeu adevărat, care este lumină și este bun și sfânt și izvor viu și cap al oricărei dulcețe și suavități și dreptăți, și de la același domn provin în totalitate toate lucrurile adverse și contrare. Dar a crede acest lucru este lucrul cel mai inutil pentru cei înțelepți” (Compendium 56). Există un principiu suprem rău de la care au origine răul și întunericul. Acest dumnezeu rău a creat și bărbatul și femeia și toate corpurile vizibile din această lume, din care s-au născut alte corpuri pe pământ. Este negat liberul arbitru, atât a oamenilor cât și a îngerilor, care nu au puterea de a deveni buni sau răi, dar cei buni sunt și rămân buni, în vreme ce cei răi sunt și rămân răi. De aici necesitatea celor două principii eterne ale binelui și ale răului. În fața răspândirii sectei și a organizațiilor ei, care deja se opunea public Bisericii Catolice, operând o vastă acțiune de seducție și de confuzie în mijlocul poporului creștin, a existat o puternică reacție, cu ajutorul scrierilor și a discursurilor din partea oamenilor de vază și a unor călugări anonimi. Au avut loc însă și reacții violente din partea cruciaților și a inchizitorilor, care au ajuns la masacrarea a populații întregi, fără nici un criteriu de discernământ, convinși că în spatele ereticilor acționau diavolii pentru a devasta Biserica lui Dumnezeu. în acest fel, puțin câte puțin, coerciția autorității temporale și bisericești a înlocuit persuasiunea și convingerea, aplicând sancțiuni de diferite genuri de gravitate, ca de exemplu închisoarea, torturile, confiscarea bunurilor și, în sfârșit, arderea pe rug. Această procedură a provocat revolte armate, împotriva cărora Biserica a reacționat cu ajutorul cruciadelor. De fapt, ereticii apăreau periculoși și din punctul de vedere al unității sociale a imperiului și a națiunilor, acolo unde se instalaseră mai mult și se bucurau de o vastă influență asupra poporului. Pentru a combate acest pericol, papii din secolul al XIII-lea au organizat și au întărit inchiziția, a cărei expresie mai vizibilă s-a avut cu pontificatul lui Grigore al IX-lea. Este un capitol nu foarte fericit al istoriei eclesiastice, chiar dacă el trebuie încadrat în contextul cultural și religios al timpului; consecințele dezastruoase au devenit eclatante în perioadele succesive, cu o maximă divulgare în secolul al XVI-lea.  

5.2. Conciliul Lateran IV (1215)

Conciliul vrea să elimine erorile și să clarifice adevărul revelat, patrimoniu al credinței creștine, așa cum se arată în prima constituție: De fide catholica, care expune profesiunea de credință în unicul adevărat Dumnezeu și în cele Trei Persoane divine; cu privire la catari și la albigenzi aceasta declară că există un singur și unic principiu creator al tuturor lucrurilor existente, fără nici o excepție, cele vizibile și cele invizibile, cele spirituale și cele corporale; aceasta împotriva oricărei interpretări dualiste care să admită recunoașterea unui dublu principiu al binelui și al răului. Se mai declară apoi că îngerii fac parte din ființele create de Dumnezeu și că și ei sunt supuși acțiunii divine care i-a adus din non ființă la existență. Ei sunt creaturi ale lui Dumnezeu în toate sensurile și cu toate drepturile. Într-adevăr, actul creator îi privește atât pe îngeri cât și cosmosul vizibil, așa cum lasă să înțelegem expresia „simul ab initio temporis”, în sensul că ambele creaturi sunt rodul acțiunii lui Dumnezeu încă de la origini, pentru a exclude speculația catarilor, după care Dumnezeu a creat mai înainte îngerii, iar aceștia, la rândul lor, au creat lumea vizibilă. Se vorbește de om în unitatea lui concretă de suflet și trup, și se afirmă că ființa umană integrală a fost creată de Dumnezeu. Aceasta împotriva doctrinei albigenzilor care considera omul  ca un înger decăzut și încarcerat în materia produsă de Satana, sau împotriva concepției maniheilor care îl considera corpul uman ca fiind un element negativ și malefic. Contrar, se evidențiază sensul pozitiv al realității materiale. O altă importantă afirmație privește originala natură bună a tuturor creaturilor, și a diavolului și a demonilor, care au fost create din punct de vedere natural buni. Principiul salvgardează bunătatea absolută a Creatorului și împreună fac lumină asupra chestiunii originii răului, pentru că se spune că demonii au pierdut primitiva lor bunătate din cauza „propriei inițiative”, adică datorită unei libere lor alegeri: „au devenit răi de la sine înșiși”. deci, răul nu-și are cauza în Dumnezeu, nici în realitatea materială, ci numai în posibilitatea de alegere din partea celor care au fost creați liberi. Se afirmă explicit vina îngerească, chiar dacă nu se precizează de gen a fost aceasta. Din această observație se induce că demonii sunt ființe personale, pentru că sunt capabile de a alege cu libertate și, de aceea, dotate cu facultăți proprii spiritelor, care sunt inteligența și voința, care permit să se pună un act deliberat. Se susține astfel valoarea fundamentală a liberului arbitru ca patrimoniu indispensabil al ființelor spirituale și constitutiv esențial al subiectivității lor conștiente. Și omul este responsabil de propriul păcat. Cu toate acestea, conciliul a precizat că umana cădere a fost „instigată de către diavol”. Cu aceasta nu vrea să se disculpe omul, pentru că este vorba numai de o instigare sau o sugestie, nu de substituire a libertății lui, dar înțelege să indice influența negativă care se poate stabili între spiritul îngeresc rău și om. Acest lucru înseamnă încă odată că răul nu provine de la trup, ci de la libera dispoziție a sufletului, atât cel îngeresc cât și cel uman, între care se instaurează o anumită relație. Pe de altă parte, conciliul afirmase că omul, spirit și trup, a fost creat bun de către Dumnezeu, motiv pentru care el nu poartă răul în sine însuși. Răul a intrat în viața umană numai după păcat. Se vorbește de învierea trupurilor reale și concrete, împotriva viziunii spiritualiste a imortalității numai a sufletului, proprie catarilor, și se afirmă existența pedepsei veșnice pentru oamenii condamnați, care vor avea aceeași soartă a diavolului. Textul indică credința eclezială în condamnarea ce-i revine diavolului, însoțită de cea umană. Oricât de scurtă și succintă, declarația are o autoritară greutate teologică, pentru că a fost emanată de un conciliu ecumenic recunoscut și a fost inclusă în profesiunea de credință; aceasta se adaugă precedentelor intervenții ale magisteriului. De aceea, nu este vorba numai de o noutate doctrinală, ocazionată de erezia catarilor, ci de un adevăr deja conținut în credința eclezială, acum explicitată și punctualizată. Ea constituie un punct ferm, făcând parte de acum din comunul patrimoniul al adevărurilor comunității credincioșilor. Conciliul nu a făcut altceva decât să facă mai cunoscut și aprobat în mod oficial un adevăr recunoscut de toți.

va urma