Credinciosul meditează despre ceea ce percepe ca tăcere a lui Dumnezeu

Zdruncinat de furtună

de Gianfranco Ravasi

Medicul Rieus în romanul Ciuma (1947) de Albert Camus, când strânge în braţe pruncul lovit de boală, nu reuşeşte să se stăpânească: "Voi refuza până la sfârşit să iubesc această creaţie în care copiii sunt torturaţi". În acea absenţă indiferentă a Creatorului în faţa durerii nevinovate mulţi au văzut o dovadă clară a inexistenţei lui Dumnezeu.

Acesta este unul dintre capitolele cele mai vaste ale însăşi istoriei culturii pentru că durerea, răul, tragedia naturală sunt terenul privilegiat pe care se celebrează apostaziile sau mărturisirile explicite de ateism şi unde credinţa este situată într-un cuptor aprins de încercare. În opera sa Răzvrătirea, scriitorul evreu austriac Joseph Roth (autorul mai cunoscutei Legenda sfântului băutor, transformată în 1988 de Olmi într-un film intens şi delicat) dă glas acestui protest care devine revoltă: "Va trebui să fac mai rău decât să te reneg: va trebui să te înjur! Milioane de fiinţe ca mine aduci pe lume, Dumnezeule, în neruşinarea ta foarte rodnică, şi ele cresc credule şi laşe, destinate să fie zdrobite şi să moară... Harul tău nu-l vreau! Trimite-mă la iad".

În realitate, tema absenţei lui Dumnezeu sau a tăcerii sale sau a aparentei sale indiferenţe şi a respectivului întuneric în care şi credinciosul este încurcat, constituie un imens câmp în care credincioşi şi necredincioşi se intersectează. Un poet religios ca părintele Turoldo dădea glas descurajării credinciosului: "A aştepta un semn / cel puţin un semn în / lungi nopţi dezolate... / A preface îmbrăţişarea / şi a nu te avea: / a te chema, şi tu ştii / cu ce durere / dar Tu / un răspuns, niciodată". Ei bine, mai mult decât a primi urletul neîncetat, care adesea devine blestem, al celui care pierde credinţa sau se întăreşte în negarea lui Dumnezeu în timpul încercării, am vrea acum să adunăm mai degrabă experienţa celui care crede, zdruncinat de furtună. Vor fi puţine glasuri emblematice care se îngrămădesc în jurul unei teme care s-a dezvoltat încă de la originile civilizaţiei (teodiceea este esenţialmente leagănul în care se naşte teologia, în efortul de a "justifica" şi "a-l salva pe Dumnezeu" de o acuză aşa de infamantă).

Biblia însăşi nu ezită să pună în scenă această experienţă dramatică, începând de la cele trei zile de urcare a lui Abraham pe vârful muntelui Moria, începute cu glasul întunecat al unui Dumnezeu care se contrazicea pe sine însuşi, impunând eliminarea fiului promis şi dăruit de el (Gen 22). Apoi este Dumnezeu care-l înfruntă pe Moise în deşert "încercând să-l omoare" (Ex 4,4), care se năpusteşte fără milă asupra credinciosului Tobia, umilit şi de soţia Ana: "Unde sunt faptele tale de milostenie şi faptele tale de dreptate? Iată, se ştie ce ţi-au adus!" (Tob 2,14).

Însă mărturia cea mai grea, atroce şi universală este cea a lui Iob care a generat un imens paratext literar şi artistic de-a lungul secolelor, devenind simbolul unei credinţe sfâşiate care trece razant pe lângă blestem împotriva unui Dumnezeu monstru (Iob 16,7-17) mereu taciturn, susţinut în zadar de apărătorii săi din oficiu, prietenii teologi care reafirmă reţetele lor ideologice apologetice bazate pe modulul simplist al retribuirii: suferi pentru că ai păcătuit, delictul se numeşte pedeapsă; pentru acest motiv totul este logic şi paşnic şi credinţa nu este nici rănită, nici înfrântă.

Şi Baudelaire în Florile răului recurgea la această soluţie consolatoare pe care Iob o respinge pentru că nu poate să mintă mărturisind păcate pe care nu le are: "Binecuvântat să fii, Dumnezeul meu, care dăruieşte suferinţa / ca un remediu divin la necurăţiile noastre / şi ca esenţa cea mai bună şi cea mai pură / care îi pregăteşte pe cei puternici la sfintele voluptăţi".

Isus însuşi va reacţiona împotriva unei asemenea tehnici morale destinate să golească misterul răului când, în faţa orbului din naştere, va nega clar geneza acelei suferinţe într-un păcat (In 9,3). Plânsul se întinde şi în acel "De ce?" sau în acel "Până când, Doamne?" al rugătorilor din Psaltire, descumpăniţi în faţa enigmei durerii care se cuibăreşte în ei. Întrebarea ironică a celor care nu cred, "Unde este Dumnezeul tău?" se reverberează în cel care crede făcându-l să lunece spre teritoriul negării. Deci trebuie să recunoaştem că - aşa cum se întâmplă în cartea lui Iob - problema de pe tapet nu este atât antropologică (explicarea acelei suferinţe şi depăşirea ei) ci teologică, este o întrebare despre Dumnezeu şi despre care Dumnezeu.

Nu putem în acest itinerar foarte schematic să indicăm soluţia oferită lui Iob: însă este evident că lui nu-i este dat un răspuns definitiv şi exhaustiv (Dumnezeu îi răspunde cu un adevărat ciorchine de întrebări în cap. 38-39), cât mai degrabă este dăruită o prezenţă decisivă. Dumnezeu se arată, îi vorbeşte, îl întâlneşte. Şi pentru că însuşi Dumnezeu e cel care în Fiul vrea să intre în acea istorie întunecată. Este strigătul "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?", dar şi acel urlet puternic înainte de a muri pe care Isus îl înalţă în sus fără a obţine răspuns (Mc 15,34.37).

Tot părintele Turoldo în Cântări din urmă ilustrează acea kenosis, cum ar spune sfântul Paul, "golirea" pe care Cristos o simte pe cruce, ajungând astfel la punctul extrem al Întrupării, adică al solidarităţii depline cu omenirea: "Nu, a crede în Paşte nu este credinţă corectă: / prea frumos eşti la Paşte! / Credinţă adevărată este în vinerea sfântă / când Tu nu erai acolo sus! / Când nu un ecou răspunde / la strigătul său înalt / şi cu greu Nimicul dă formă / absenţei tale".

Aşadar, "credinţa adevărată" se măsoară în vinerea sfântă, în regiunea întunecată a suferinţei şi a absenţei lui Dumnezeu, cum de altfel aminteşte într-un film emoţionant din 1962 acel regizor ateu-teolog care a fost Ingmar Bergman: Lumini de iarnă este tocmai criza unui păstor distrus de moartea soţiei şi care este invitat de sacristanul său să se recunoască în Cristos răstignit. Această trimitere conţine în sine un răspuns pentru că, şi atunci când Isus este învăluit de tăcerea divină şi se prăbuşeşte în moarte şi în mormânt, nu încetează să fie Fiul lui Dumnezeu, deci fecundează mortalitatea noastră, iradiază în ea forţa năvalnică a divinităţii, depune în caducitatea noastră sămânţa vieţii, a veşniciei, a gloriei Paştelui.

Şi "ateul satului" în vestita Antologia din Spoon River (1915) de Edgar Lee Masters, după ce a citit Evanghelia "într-o lungă boală în timp ce tuşeam de moarte", recunoaşte că a văzut ca "o făclie de speranţă şi de intuiţie şi de dorinţă pe care Umbra, conducându-mă rapidă printre cavernele întunericului, n-a putut s-o stingă". Şi această ţintă este nemurirea văzută, însă, nu "ca un dar, ci ca o împlinire".

Timpul întunericului striază viaţa tuturor, credincioşi, agnostici şi indiferenţi. Noi care intrăm de mult timp în orizontul credinţei, cu diferitele etape deja publicate ale unui jurnal de călătorie în cultura contemporană care se confruntă cu credinţa, avem despre această temă la dispoziţie o documentaţie imensă de mărturii. De aceea, alegem numai câteva glasuri, aproape la întâmplare. Iată una care cuprinde moştenirea unor mari mistici ca Tereza de Avila şi Ioan al Crucii (imaginea sa este aceea a "nopţii întunecate").

Este poeta franceză Marie Noël, moartă în 1967, care în jurnalul său nota: "Există zile în care Dumnezeu este totul pentru mine şi există zile în care este nimic, ca şi cum eu în acele zile n-aş fi decât o creatură animală sau vegetală, o bestie care tremură, sau care cântă, o plantă care nu are nevoie de altceva decât de aer, de apă şi de soare. Există zile în care eu nu am suflet". Aceasta este o experienţă personală, intimă. Alteori, viaţa este corală şi asumă contururile unei abandonări totale a omenirii din partea lui Dumnezeu.

Într-o carte a sa, Elie Wiesel, scriitor şi martor evreu al ruşinii Shoah, reevocă episodul unui băieţel care, şi în lagărul nazist, păstra seninătatea sa şi bucuria de a trăi: în timpul unui act de reprimare este ales pentru a fi spânzurat cu alţi doi adulţi. Când colegii săi, întorcându-se de la muncile forţate, văd acel lemn care voia să fie o ameninţare, îşi dau seama că băiatul încă nu este mort văzând mişcările limbii care iese de pe buzele sale. Un evreu prezent se întreabă: "Dar Dumnezeu unde este?" şi un altul îi răspunde: "Este acolo pe acel stâlp, în acel băieţel!". Acesta este şi inima mesajului care emană din Cristos răstignit.

Scriitorul creştin japonez Shusaku Endo, mort în 1996, într-o operă a sa introducea acest dialog dintre Dumnezeu şi un suferind: "Doamne, eu mă răzvrăteam datorită tăcerii tale!" - "Eu nu stăteam în tăcere. Sufeream alături de tine". În lagărul din Flossenbürg, Dietrich Bonhoeffer, la 16 iulie 1944, la puţine luni de la spânzurarea sa la ordinul lui Hitler, scria în Rezistenţă şi capitulare: "Dumnezeu este neputincios şi slab în lume, şi astfel şi numai astfel rămâne cu noi şi ne ajută... Nu ne ajută în virtutea atotputerniciei sale, ci în virtutea suferinţei sale".

Într-un depozit din Köln au rămas ascunşi mai mulţi ani în timpul ultimului război câţiva evrei. Când s-a intrat în acel spaţiu, sediu al unor suferinţe uriaşe, s-a găsit pe un perete această scriere: "Cred în soare, chiar şi atunci când nu străluceşte; cred în iubire, chiar şi atunci când n-o simt; cred în Dumnezeu, chiar şi atunci când tace". Aceasta ar putea să fie cea mai înaltă mărturie a credinţei în timpul întunericului. Ea se asociază cu glasul lui Iob care ajunge până la punctul să afirme că este gata să continue să creadă în Dumnezeu, chiar şi atunci când l-ar ucide. Este o mărturie, aceasta a evreilor din Köln, care şterge freamătul protestului şi al descumpănirii, dacă este adevărat că şi Cristos îi cere Tatălui să nu-l constrângă să bea potirul înveninat al morţii. Dar este un glas care descoperă sufletul profund al credinţei: credinciosul este sigur că nu rămâne singur în noapte; la sfârşit ţinta nu va fi într-un întuneric infinit, ci în lumina zorilor.

Aproape în apendice am vrea să evocăm o mărturisire deosebită. Este a unuia dintre cei mai mari scriitori suedezi din secolul al XX-lea, Stig Dagerman, care la numai treizeci şi unu de ani, în 1954, şi-a luat viaţa. În romanele sale apărea adesea deşertul conştiinţelor sau insula singurătăţii torturante. În scrierea Nevoia noastră de consolare se citeşte: "Îmi lipseşte credinţa, deci nu voi putea fi niciodată un om fericit, pentru că unui om fericit nu-i va putea fi teamă că viaţa sa este numai un drum negândit spre o moarte sigură. Nu am moştenit nici un Dumnezeu, nici un punct sigur pe pământ de unde să pot atrage atenţia unui Dumnezeu. Nu am moştenit nici furia bine ascunsă a scepticului, gustul deşertului raţionalistului sau nevinovăţia arzătoare a ateului. Aşadar, nu îndrăznesc să arunc pietre asupra femeii care crede în lucruri de care eu mă îndoiesc şi asupra bărbatului care venerează îndoiala sa ca şi cum n-ar fi şi ea înconjurată de întuneric. Acele pietre m-ar lovi şi pe mine".

(După L'Osservatore romano, sâmbătă 10 august 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

IUbiți-vă unii pe alții, așa cum v-am iubit și eu pe voi...

Unii văd și citesc Sf. Scriptură de parcă ar fi Codul penal, și o aplică ca atare. De fapt, dacă cineva citește cu

atenție și pe deasupra mai și meditează acest Cuvânt divin, va vedea cum încet încet se înmoie inima lui, și nu-i mai arde de judecat, de condamnat, de aplicat pocăințe exagerate, de trimis lumea în iad. Deci, Sf. Scriptură nu este Codul penal al Bisericii. Ea trebuie întrupată în fiecare moment în viața noastră și a altora, așa cum este, nu așa cum vrem noi.   

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/19

Ce este ecumenismul spiritual și ce importanță are pentru construirea unității dintre creștini?

Decretul conciliar asupra activității ecumenice Unitatis redintegratio învață că „această convertire a inimii și această sfințenie a vieții, împreună cu rugăciunile private și publice pentru unitatea creștinilor, trebuie socotite ca sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual” (UR 8). Unitatea este un dar ce vine de sus, care are origine și crește în comuniunea de iubire cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și, deoarece unitatea este un dar, este bine ca aceasta să fie implorată de toți creștinii cu ajutorul rugăciunii.

Card. Walter Kasper afirmă că „rugăciunea pentru unitate este pragul regal care face să se acceadă la ecumenism: ea induce creștinii să privească în mod nou la Împărăția lui Dumnezeu și spre unitatea Bisericii; aprofundează legăturile de comuniune; îi fcae capabili să înfrunte memoriile dureroase, marile greutăți sociale și frustantele slăbiciuni umane” . 

Ecumenismul spiritual necesită și convertirea inimii și reclamă sfințenia vieții. Drumul spre reconciliere și comuniune se deschide atunci când creștinii devin conștienți de cât de dureroasă este rana diviziunii, de cât de rău a făcut orgoliul, egoismul, polemicile, condamnările, disprețul față de demnitatea altuia. Această conștientizare ar trebui să predispună la un examen de conștiință serios, care să permită să se recunoască erorile comise și să ceară iertare. 

La ora actuală, ecumenismul spiritual găsește tot mai mult teren. Persoanele angajate în dialogul ecumenic sunt tot mai conștienți că discuțiile teologice vor conduce la rezultatul sperat numai dacă vor fi însoțite de o sinceră, profundă și durabilă convertire. Iarăși, toți cei ce participă la dialog, trebuie să își asume responsabilitatea pentru diviziunile existente și să întreprindă inițiative sincere și dezinteresate pentru a le depăși. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/19

Cine are datoria să participe la mișcarea

ecumenică? 

Obligația de a participa activ în mișcarea ecumenică revine tuturor credincioșilor. În onsecință, nimeni nu se poate simți scutit de solicitudinea în a păstra și a reconstrui unitatea dintre credincioși în Cristos. De aceea, independent de vârstă și de meseria practicată, fiecare creștin este chemat să întreprindă inițiative curajoase pentru nașterea între credincioșii lui Cristos a „unei singure turme și a unui singur păstor” (In 10, 16). Scria Ioan Paul al II-lea: „A crede în Cristos înseamnă a voi unitatea; a voi unitatea înseamnă a dori Biserica; a voi Biserica înseamnă a dori comuniunea harului care corespunde planului Tatălui încă din veșnicie. Iată care este semnificația rugăciunii lui Cristos: «Ca toți să fie una» (Ut unum sint, 9). 

Deoarece există o unică mișcare ecumenică, toți credincioșii trebuie să se simtă obligați să participe la ea, conform propriului rol și specificității de viață și de misiune. Multiplicitatea formelor de implicare a făcut astfel ca să se deosebească unele variante ale mișcării ecumenice. Unele din acestea sunt amintite în decretul conciliar asupra ecumenismului, altele, în schimb, au apărut din exigențele intime ale credincioșilor preocupați pentru unitatea Bisericii. 

Fundamental, se disting două curente principale în mișcarea ecumenică, una avâd caracter instituțional, cealaltă având caracter spiritual. Altele, cu o orientare mai amplă, se limitează la ambiente mai omogene. De aceea, se vorbește de ecumenism științific, local, social, caritativ, etc. Merită să dedicăm câteva rânduri fiecăreia în parte:

✔ Ecumenismul instituțional. Mișcarea  ecumenică, înainte să ajungă la forma dialogului instituțional, era, la origine, rodul angajării profetice și carismatice a multor persoane care, profund atinse de diviziunea existentă între martorii lui Cristos, au început să întreprindă inițiative curajoase pentru reunificarea lor. Pionierii acestei mișcări nu au rupt unitatea cu Bisericilor lor sau comunitățile lor de proveniență, dar au încercat să sensibilizeze membri propriilor Biserici față de drama diviziunii și de necesitatea de a construi legături durabile de prietenie și de unitate. Promotorii conferințelor misionare, ca de exemplu Conferința misionară mondială de la Edinburg (1910), conferințele de la Lausanne (1927) sau de la Edinburg (1937), care au dat viață unor importante organizații ecumenice, ca de exemplu mișcările Credință și Constituție (Faith and Order), sau Viață și Acțiune (Life and Work), au fost docili inspirației Duhului Sfânt, izvor de curaj pentru ca, în ciuda a numeroase dificultăți, să rămână lucrători înflăcărați și fideli în construirea unității. Organizațiile și structurile de dialog de aceștia fondate păreau să fie suficient de solide pentru a garanta că procesul început sub protecția lui Dumnezeu s-ar fi dezvoltat, întărit și ar fi condus la rezultate vizibile. Acestea plecau de la giusta presupunere că, deși nu erau structurile cele care constituiau garanția continuării operei începute, totuși, fără o minimă acoperire organizativă și structurală nu ar fi reușit să ducă înainte, în mod eficace, dialogul început. Trebuia în mod necesar și exclusiv să se conteze pe harul lui Dumnezeu, fără a capitula în fața sensului de impotență. 

Aceeași opinie o are Biserica Catolică Romană, după care, a priva mișcarea ecumenică de o tutelare instituțională și, deci, de adecvate directive de cercetare, poate bloca dialogul. Această convingere este împărtășită de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care susține că absența unor comisii intermediare, al căror obiectiv să fie mobilizarea, păstrarea și promovarea activităților ecumenice ale Bisericilor membre ale Consiliului, ar slăbi fără îndoială dinamismul mișcării ecumenice, atât de necesară pentru depășirea dificultăților și a prejudecăților apărute în decursul veacurilor, și pentru reconstruirea unității pierdute. 

În consecință, Bisericile creștine sunt de acord că, fără ajutor instituțional, dialogul ecumenic ar fi cu siguranță imposibil, sau cel puțin nu s-ar dezvolta după acea formă în care se realizează la ora actuală. Această abordare nu exclude credința în acțiunea Duhului Sfânt. Tocmai credința este cea care face astfel ca persoanele creștine să-și pună încrederea în diferitele instituții care susțin eforturile lor pe calea spre unitate. Și, chiar dacă unitatea pe care sperăm că se va realiza, nu va fi rodul direct al eforturilor acestor organizații, ci un dar al lui Dumnezeu, aceasta va fi oricum strâns legată de activitatea lor. Într-adevăr, aceste organizații garantează o anumită continuitate în inițiativele care, abandonate numai acțiunii emoționale, ar ruina foarte repede totul. Sprijinite de instituții, ele învață membrilor lor înțelepciunea ascultării și a discernământului, încurajează pe calea unei corecte și profunde reînnoiri, a uneu constante și perseverențe în drumul întreprins. De aceea, o sarcină importantă este grija de a acorda conducerea acestor organizații unor persoane adecvate, în mod sincer devotate cauzei, gata să dedice timp, talente și energii personale răspândirii ideilor ecumenice. De aceste persoane depinde mult: ritmul activităților realizate, confruntarea curajoasă cu tematicile neplăcute ale trecutului și, în sfârșit, poate cea mai importantă, încrederea într-un viitor fericit. 

În sfera ecumenismului instituțional (oficial), trebuie să se insereze (în cazul Bisericii Catolice), secretariatele naționale pentru ecumenism, active pe lângă conferințele episcopale, delegații diecezani și celelalte structuri direct sau indirect legate de dieceze sau de institutele ecleziastice romane. În mod analog, și Bisericile protestante și cele anglicane se folosesc de munca diferitelor organe, cu scopul de a promova activitatea ecumenică. 

Uneori se poate înțelege critica față de instituțiile ecumenice, de obicei din cauza birocrației lor, lentă, excesiva prudență și slaba sensibilitate față de noile probleme ale ecumenismului, etc. Această critică apare în momentele în care aceste organizații, în loc să servească ecumenismului, par să piardă timpul în chestiuni care nu sunt esențiale, ci secundare. Acest tip de critică, chiar dacă deseori este adevărată în esență, nu slăbește legitimitatea existenței instituției înseși, dar reclamă mai degrabă o reformă internă, pentru ca să poată duce înainte sarcina ce i-a fost încredințată. 

✔ Ecumenismul doctrinal, sau științific. Este o dimensiune specială a ecumenismului instituțional. Ea are o mare importanță în reconstruirea unității pierdute. Chestiunea doctrinei revelate, atât de mult legată de profesiunea adevărului ortodox, a fost una din motivele fundamentale, chiar dacă nu unicul, care a condus la diviziunea creștinilor sau la îndepărtarea unui determinat grup de Biserica mamă. Chestiuni doctrinale de diferită natură, care încă mai despart Bisericile și comunitățile creștine, generează nevoia naturală de întâlniri și de colocviile experților (teologi), care să aibă obiectivul să clarifice ambiguitățile apărute de-a lungul secolelor în privința interpretării revelației divine. De gradul progresului în dialogul doctrinal depinde și gradul de unitate vizibilă în care vor trăi creștinii. 

Imediat după ultimul conciliu Vatican, dialogul doctrinal a fost un loc privilegiat pentru căutarea unității creștinilor. La ora actuală, în schimb, deși nu pierd din importanță, pare să se lasă loc unor chestiuni etice, sociale, politice.

✔ Ecumenismul spiritual. Există o lungă și bogată tradiție de rugăciune înălțată către Dumnezeu cu intenția unității Bisericii lui Cristos. Rugăciunea este un element extrem de important în construirea unei unități autentice și durabile. Deja acum într-o perioadă de diviziune, rugăciunea permite să se simtă unitatea spirituală în Domnul Isus Cristos. Decretul conciliar Unitatis redintegratio se exprimă în această privință astfel:

„Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual” (UR, 8).

Rugăciunea pentru unitatea vizibilă a martorilor lui Cristos era practicată cu mult zel deja cu mult timp înainte de publicarea documentului conciliar asupra ecumenismului în Bisericile creștine. Un exemplu de acest fel de ecumenism spiritual a fost dat în ambientele lor de Spencer Jones și Paul Wattson, de Card. D. Joseph Mercier și de Dom Lambert Beauduin, de Paul Couturier și de mulți alții. 

✔ Ecumenismul local. Exprimă participarea la mișcarea ecumenică a unor nuclee locale, adică a unor persoane care trăiesc în același oraș, parohie sau cartier, și a diferitor ambiente religioase și laice, care constituie așa numita „bază” în viața Bisericii. În vreme ce primul tip de ecumenism (instituțional), din diferite motive, se limitează la un grup relativ restrâns de specialiști (ca de exemplu călugări, teologi sau capii Bisericilor), contrar, ecumenismul local se adresează celor care nu sunt specialiști. Angajarea lor personală în construirea unității este la fel de necesară ca și cea a instituțiilor mai sus amintite. De fapt, aceștia trăiesc într-un ambient care suportă tristele consecințe ale diviziunilor în diferitele ei dimensiuni ale vieții de fiecare zi. Dacă mișcarea ecumenică ar fi răspândită numai de autoritățile oficiale, de exemplu numai de oamenii Bisericii, ea și-ar pierde dimensiunea universală, care este, în același timp, o garanție de top a succesului ei. Din acest motiv, decretul conciliar asupra ecumenismului declară: 

„Preocuparea pentru unire priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi cât şi pe păstori, şi îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viaţa creştină de fiecare zi, precum şi în cercetările teologice şi istorice. Această preocupare manifestă deja într-un fel legătura frăţească dintre toţi creştinii şi duce la unitatea deplină şi perfectă, după buna voire a lui Dumnezeu” (UR, 5).

✔ Ecumenismul laic. A avut un rol important în prima fază a nașterii mișcării ecumenice și a păstrat valoarea lui până astăzi. Această formă de ecumenism cheamă laicii diferitelor Biserici să-și asume responsabilitatea față de unitatea Bisericii căreia aparțin, și față de reconstruirea unității pierdute. 

În faza inițială a mișcării ecumenice s-a evidențiat în special activitatea asociațiilor laice, ca de exemplu Alianța evanghelică mondială, YMCA, WSCF (World’s Student Christian Federation). Protagoniștii acestor mișcări, provenind deseori din rândul laicilor, s-au angajat cu mult curaj și în mod sincer în dialogul interconfesional. 

Se ridică uneori voci după care ecumenismul laic ar fi apărut ca răspuns la slaba implicare a autorităților bisericești în dialogul ecumenic. La momentul actual, se poate vorbi de o anumită integrare între cele două tipuri de ecumenism, cel instituțional și cel laic. Primul este mai interesat de tematica doctrinală, al doilea, în schimb, este mai implicat în munca pentru dreptate socială, egalitatea dintre toți oamenii, etc, și este evident mai ales în țările lumii a treia (Asociația ecumenică a teologilor lumii a treia), în tematici relative la pace, ecologie, etc.        

Sinodul de la Arles şi controversa donatistă

Sfârşitul anului 312 a adus cu sine o serie de

evenimente neprevăzute în ceea ce priveşte comunităţile creştine din nordul Africii. Controversa donatistă începea să ia amploare, motiv pentru care Sfântul Constantin cel Mare a luat atitudine şi a încercat să ofere sprijinul său într-o situaţie care devenea din ce în ce mai dificilă, în special din cauza lipsei de unitate între episcopii aflaţi în regiunea respectivă. Dând dovadă de un admirabil simţ practic, dar şi de modestie, Constantin cel Mare a reuşit în cele din urmă să rezolve, cu mult tact, un conflict amplu, care a precedat marea controversă ariană ce urma să aibă loc la 12 ani distanţă.

Încă din perioada primului secol, comunităţile creştine au avut de înfruntat o serie de pericole mari. În exterior, s-au lovit în mare măsură de reticenţa lumii păgâne, de furia iudeilor, care îi considerau doar o sectă care deviase de la credinţa lor, şi de lipsa de înţelegere a autorităţilor romane, care înţelegeau numai că resping serviciul militar şi ţin adunări secrete în care pun la cale trădări. În interior, comunităţile creştine au fost afectate de dezbinări, separări, schisme. De asemenea, au apărut o serie de eretici, dintre care cei mai periculoşi au fost gnosticii, cu interminabilele lor mesaje „secrete“ pe care susţineau că le deţin fie de la Apostoli, fie de la alţi sfinţi sau chiar de la Mântuitorul şi care au provocat mult rău prin comportamentul lor libertin sau caracterizat de o asceză dusă la extrem. Crearea ierarhiei bisericeşti, pe care o vedem creionată destul de exact încă din scrierile Noului Testament - dacă analizăm în special Epistolele Sfântului Apostol Pavel -, a condus la o stabilizare a lucrurilor. S-a putut merge mai departe, cu stabilirea unui canon iniţial al scrierilor insuflate de Duhul Sfânt şi a unei liste cu lucrările apocrife create de diverşi eretici, aşa cum putem observa la Sfântul Irineu de Lyon sau la Origen. Cu toate acestea, persecuţiile din secolul al III-lea au condus la o destabilizare puternică a coeziunii interne a comunităţilor de care beneficiaseră într-o oarecare măsură acestea în primele două veacuri. Aşa a apărut controversa lapsilor din vremea Sfântului Ciprian al Cartaginei (episcop aici între 248 şi 258). Aceştia erau persoane care apostaziaseră credinţa creştină în cursul persecuţiilor şi care, acum, doreau să se întoarcă în Biserică. Unii ierarhi considerau că trebuie rebotezaţi, alţii nu mai doreau să îi primească deloc, în timp ce unii episcopi erau de părere că trebuia să urmeze un program aspru de pocăinţă. Controversa s-a soluţionat în cele din urmă după ani de discuţii şi printr-un program amplu de reintegrare prin pocăinţă a celor căzuţi, care a fost creat şi păstrat cu rigurozitate. La peste 60 de ani distanţă a apărut o nouă controversă exact în aceeaşi regiune: cea donatistă. Practic, totul a pornit de la momentul în care episcopul Cartaginei, Mensurius, a plecat la Roma, încredinţând tezaurul Bisericii unor apropiaţi ai săi, printre care se afla şi Celestius, însă a murit la scurt timp după ce a ajuns acolo. Urmaş al său a fost ales diaconul Caecilianus, dar Celestius a contestat numirea acestuia, motivând că Felix, unul dintre episcopii care îl hirotoniseră, predase în timpul persecuţiei cărţile sfinte în mâna acuzatorilor. De aici, a pornit un veritabil război, în special după moartea lui Celestius, căruia i-a urmat aprigul Donatus.

Implicarea Sfântului Constantin cel Mare

După ce a aflat de controversa din Africa, Sfântul Constantin cel Mare a încercat să rezolve lucrurile în mod paşnic. Ceea ce ne surprinde este că a fost invitat să se implice de partea donatistă în acest conflict, care nu s-a mulţumit numai cu apelul la judecata bisericească. Aşadar, Constantin cel Mare a decis să convoace un Sinod la Roma sub conducerea episcopului local, Miltiade, care să rezolve această problemă. La începutul lunii octombrie a anului 313, episcopii s-au adunat în Roma pentru a discuta şi a găsi o soluţie. Ei l-au confirmat în funcţie pe Caecilian şi s-au pronunţat împotriva argumentelor donatiştilor, afirmând că hirotonia acestuia rămâne validă, în pofida existenţei acelui episcop care a avut un moment de cădere. De altfel, Felix nu abjurase credinţa ortodoxă, ci pur şi simplu renunţase la cărţile de cult în momentul perchiziţiei bisericii unde slujea. Unii au considerat acest aspect drept o trădare a credinţei, alţii nu. Nu era un motiv întemeiat pentru a anula hirotonia lui Caecilianus, care rămânea validă. Rezultatul nu a fost evident pe placul donatiştilor, care au ales să conteste decizia din două motive: nu existaseră destui episcopi (au fost cel mult 20 prezenţi la Sinodul din Roma) şi doreau totodată ca Sfântul Constantin să se exprime oficial în această cauză. Donatiştii încercau să implice şi puterea civilă în conflictul lor. Rezutatul final a constat într-un nou Sinod: cel de la Arles (314).

Sinodul de la Arles - 314

De-a lungul vieţii sale, Sfântul Constantin a fost afectat de lipsa de comunicare eficientă din partea celor datori să îl informeze. Primea întotdeauna informaţii incomplete, în special atunci când era necesară discutarea unui caz bisericesc major. Aşa s-a întâmplat şi aici, când el nu a fost informat de acel argument principal al donatiştilor privind hirotonia lui Caecilianus, fiind nevoit să recurgă la convocarea unui nou sinod care să clarifice lucrurile. Într-o scrisoare trimisă episcopului din Siracuza, el afirma că se vede constrâns să adune din nou mai mulţi episcopi, astfel încât să se pună capăt acestei controverse. Din păcate, nici după încheierea Sinodului de la Arles, unde au fost prezenţi 43 de episcopi, conflictul nu a cunoscut un final. De data aceasta, donatiştii au făcut apel direct la el pentru a trimite o decizie imperială oficială în cauza lor. Evident, Sfântul Constantin cel Mare a confirmat deciziile sinodale anterioare şi a cerut ca acestea să fie respectate. Donatiştii nu s-au supus. Din păcate, situaţia a escaladat rapid, iar Constantin cel Mare a fost nevoit să recurgă la represalii împotriva acestora. Modul violent în care se confruntau creştinii dezbinaţi din Africa a condus la arestarea şi întemniţarea liderilor schismaticilor, iar mai târziu, la exilarea acestora. Observând că lucrurile nu se modifică decât în rău, Constantin cel Mare a aplicat cu înţelepciune tactica prudenţei, rechemându-i pe aceştia în oraş şi lăsându-i să se afunde în propria rătăcire. Erezia nu putea fi distrusă prin violenţă, iar această lecţie extrem de utilă îl va însoţi şi mai târziu în timpul convocării Sinodului de la Niceea şi în medierea conflictului dintre ortodocşi şi arieni. Dacă ar fi să caracterizăm printr-un verset scripturistic activitatea întreprinsă de Sfântul Constantin cel Mare în această perioadă, atunci am fi tentaţi să spunem astfel: „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu!“ (Zaharia 4, 6). În materialul următor vom discuta aspectele principale ale misiunii sale sociale înainte de convocarea Sinodului I Ecumenic, la Niceea în anul 325. 

Autor: Adrian Agachi
Sursa: www.ziarullumina.ro 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/18

Ce Biserici au participat la dialogul

ecumenic?

După World Christian Enciclopedia în lume există 156 tradiții ecleziale, sau, cu alte cuvinte, 20 780 denominațiuni creștine, Biserici și comunități independente. Toate face referință în vreun fel la Isus Cristos și la evanghelia lui. Multe din aceste comunități aparțin marilor tradiții creștine: catolicism, ortodoxie, anglicanism și protestantism, dar numai o parte din ele, în general aparținând tocmai acestor mari tradiții, este angajată în mișcarea ecumenică. Alte grupuri ecleziale, deseori înfloritoare, ca de exemplu Bisericile penticostale, comunitățile evanghelice de orientare mai fundamentalistă și Bisericile independente din lumea a treia rămân deseori la margini sau intervin în mod deschis împotriva aspirațiilor ecumenice. Acest trist aspect nu trebuie, totuși, să slăbească angajarea Bisericilor în dialogul ecumenic, ci să întărească și mai mult și să încurajeze alte comunități în implicarea activă în mișcare. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/17

Ecumenismul este „un plus” în viața Bisericii?

Chestiunile ecumenice nu sunt, ba mai mult încă, nu trebuie să fie chestiuni secundare în viața nici unei Biserici creștine. Contrar, trebuie să constituie una din principalele sfere ale activității pastorale, caritative, evanghelizatoare. Card. Walter Kasper, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității creștilor, în timpul celei de-a X-a adunări ordinare a Sinodului general al Episcopilor, care s-a ținut în Vatican în perioada 30 septembrie – 27 octombrie 2001, a exprimat în merit cuvinte importante: 

Ecumenismul era una din marile provocări care ne așteaptă în pragul noului mileniu. Rodul cel mai mare al dialogului ecumenic al ultimilor treizeci și cinci de ani este sentimentul de fraternitate a tuturor creștinilor. Ne dăm seama că drumul care duce la unitatea ecumenică este încă lung și nu lipsit de dificultăți. 

Trebuie să reflectăm asupra modului după care putem, în mod responsabil, să structurăm actuala perioadă intermediară. Încă nu ne putem reuni în jurul unicului altar al Domnului, dar am putea face mult mai mult din ceea ce de obicei facem:

1) Ecumenismul vieții. Nu în sensul unui ceva care se adaugă activității ecumenice, ci în sensul unui ecumenism al vieții de fiecare zi;

2) Receptare și formare. Ar fi deja mult dacă rezultatele valide ale activității ecumenice ar fi receptate peste tot. Acest lucru reclamă o formare ecumenică a laicilor, a preoților și a episcopilor;

3) Ecumenism ad intra. Trebuie să punem în act spiritualitatea comuniunii înainte de toate în noi înșine și să facem să devină bisericile noastre primitoare pentru celelalte Biserici și comunități ecleziale. De aceea, trebuie să creăm un mai mare echilibru în comuniunea dintre Bisericile particulare și Biserica universală. 

4) Ecumene ca angajare spirituală. Noi nu putem face sau organiza unitatea: unitatea este un dar al Duhului. Trebuie să fim ecumenicamente uniți în rugăciunea noastră pentru unitate, și trebuie să ne rugăm, așa cum au făcut apostolii cu Maria, pentru ca să coboare asupra noastră Duhul lui Dumnezeu și pentru sosirea unei noi Rusalii.

După această intervenție, se poate conchide că a vorbi de ecumenism ca de „un plus”, ar însemna să se slăbească misiunea Bisericii de a-i conduce pe toți la unitatea cu Cristos, dar mai ales va fi un răspuns lipsă la chemarea Mântuitorului, care a cerut discipolilor săi să rămână uniți, după modelul Sf. Treimi.             

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/16

Care sunt obiectivele dialogului ecumenic?

Card. Walter Kasper afirma că „obiectivul mișcării ecumenice este deplina și vizibila unitate a Bisericii, adică, deplina comuniune eclezială în aceeași credință, cu aceleași sacramente și aceleași instituții reciproc recunoscute” . Cu aceasta, el confirmă voința Bisericii care, în decretul conciliar asupra ecumenismului, a citat printre inițiativele în favoarea unității:

„dialogul” purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura comunităţii proprii şi îi poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toţi dobândesc o cunoaştere mai adevărată şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei comunităţi; în acelaşi timp, aceste comunităţi ajung să colaboreze mai larg în felurite acţiuni cerute de orice conştiinţă creştină, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârşit, toţi îşi examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos privitor la Biserică şi întreprind, după cum se cuvine, o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă (UR, 4).

Construirea unității depline și vizibile a Bisericii – obiectivul primar al dialogului – poate să se realizeze și sub forma unor dialoguri bilaterale, adică prin dialoguri făcute între două Biserici independente. Multe comunități anglicane și protestante duc înainte dialogul între ele, dialog al cărei scop este cel de a reveni la unitatea eclezială, chiar dacă, uneori, după principii diferite de cele ținute de Biserica Catolică sau de cea Ortodoxă. 

În anul 1973, Bisericile Luterane, cele Reformate și câteva Biserici protestante din Europa au aprobat și au semnat un document, așa numita Concordie de la Leuenberg. În acest document, în primul rând se sublinia comuna interpretare a evangheliei în materie de justificare, predicare și sacramente. Bisericile se mai găseau de acord asupra importanței articolelor care conduseseră Bisericile protestante la condamnări reciproce, care constituiseră unul din obstacolele pe calea unității. În partea concluzivă a documentului, autorii declarau:

„... Biserici de diferite orientări confesionale au ajuns la comuniunea reciprocă în cuvânt și în sacramente și fac eforturi pentru a obține un mai mare acord posibil în mărturisire și în slujirea față de lume (par. 29) .

După exemplul Concordiei de la Leuenberg au fost stipulate alte acorduri analoge, de data aceasta nu numai în Europa, dar și în Statele Unite și în Canada care, într-un moment succesiv, cu ajutorul federațiilor diferitelor Biserici confesionale, au ajuns la un nivel mondial. Dintre cele mai semnificative amintim declarațiile anglicanilor din Marea Britanie și al unor Biserici protestante naționale. În anul 1991 a fost semnată Declarația de la Meissen între Bisericile anglicane engleze și Bisericile luterane și reformate germane, în timp ce, în 1999 Biserica anglicană engleză și Bisericile luterane și reformate franceze au aprobat Declarația comună de la Reuilly. Merită atenție faptul că aceste declarații asupra unității ecleziale au fost aprobate de Biserica anglicană, care are o structură ierarhico-episcopală, și de Bisericile protestante care nu au această structură. Deși anglicani recunosc totala validitate a sacramentului hirotonirilor din Bisericile protestante, totuși, ei afirmă că unitatea nu poate fi recunoscută deplin și reciproc din cauza absenței episcopatului istoric (historic episcopate), adică al acelui episcopat înrădăcinat în Biserica originară ca semn al succesiunii apostolice. 

În schimb, Înțelegerea de la Parvoo din anul 1994 se caracterizează datorită altor condiții. Ea privește Biserica anglicană din Anglia și Bisericile protestante din țările scandinave, nordice (Finlanda) și cele baltice. Toate aceste Biserici, anglicane și luterane, asigură că au păstrat sau readmis episcopatul istoric. În baza interpretării protestante a conceptului de comunitate și de unitate eclezială, aceste înțelegeri au condus la reînnoirea deplinei unități. În Declarația de la Meissen citim: „Recunoaștem reciproc Bisericile noastre ca Biserici care aparțin unei, sfinte, catolice și apostolice Biserici a lui Isus Cristos și participă în mod real la misiunea apostolică a întregului popor al lui Dumnezeu” .

Obiectivele Bisericii Catolice, cu încăpățânare angajate în dialogul ecumenic sunt multiple. Chiar dacă efortul nu totdeauna este încoronat de succes, totuși, se poate afirma că participarea Bisericii Catolice este îndreptată spre strângerea de legături mai strânse cu Bisericile Ortodoxe orientale, și cu Biserica Ortodoxă bizantină. Unele din aceste dialoguri (asupra cărora ne vom opri mai detaliat la răspunsul pe care îl vom da la o altă întrebare)au condus la rezultate semnificative pe plan teologic. Și, deși până în prezent nu s-a ajuns la unitatea deplină, cu toate acestea, numeroase comisii au studiat căi prin care să se ajungă la „deplina unitate în credință, care se exprimă în comuniunea vieții sacramentale și în armonia relațiilor reciproce între Bisericile surori ale unicului popor al lui Dumnezeu”, așa cum se afrimă într-un document al dialogului dintre Biserica Catolică și Biserica coptă ortodoxă . Semnificativă a fost și declarația, dată cu ocazia vizitei la Roma a patriarhului Antiohiei, Mar Ignatius Zacca I Iwas împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea:

Nu găsim astăzi nici o bază reală pentru tristele diviziuni și schisme care au avut loc apoi (după Conciliul din Niceea) între noi, în privința doctrinei întrupării.

O declarație având conținut analog a fost exprimată de Papa Ioan Paul al II-lea și de katholikos-ul tuturor armenilor Karekin al II-lea. În această declarație s-a ajuns la o comună profesiune de credință, chiar dacă nu a fost realizată încă deplina și vizibila unitate. 

Aceeași intensitate o are dialogul dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă. Imaginea cea mai semnificativă a colocviilor dintre aceste două Biserici este sărutul de pace și de reconciliere pe care și l-au schimbat Papa Paul al VI-lea și patriarhul Atenagora pe Muntele Măslinilor la Ierusalim în data de 05 ianuarie 1964. La fel, declarația din data de 07 ianuarie 1965, grație cui Paul al VI-lea și Atenagora ștergeau din memorie excomunicările reciproce din 1054, este un semn evident al dialogului de iubire. În anul 1980, pe insula Patmos, au început lucrările comisiei mixte catolico-ortodoxe pentru dialogul teologic, cu obiectivul „reînnoirii deplinei unități” . În ciuda numeroaselor difucltăți, dialogul țintește spre o reconciliere care, reînnoind deplina unitate eclezială, să conducă la o încredere reciprocă, să șteargă prejudecățile și să clarifice diferențele teologice. 

În momentul în care Papa Paul al VI-lea împreună cu Arhiepiscopul de Canterbury, Michael Ramsey, în luna martie a anului 1966 și-au declarat intenția de a începe dialogul, au indicat „evanghelia și vechile tradiții comune” ca fiind baza pentru înțelegere și s-au exprimat în același timp speranța „că ar fi putut ajunge cu adevărat la acea unitate pentru care Cristos s-a rugat” . Comisia internațională anglicano-catolico romană (ARCIC) și-a început lucrările în luna ianuarie a anului 1967 și, timp de 35 de ani a publicat multe și importante documente care, în ciuda divergențelor și opiniilor prezintă o evidentă reapropiere în multe puncte, ba chiar vorbesc de „un substanțial acord” (substantial agreement), adică de acord asupra punctelor care privesc esența credinței. Din acest motiv, comisia invită Bisericile ei „să examineze dacă declarațiile noastre nu exprimă, la nivel de credință, o unitate care să facă cele două comuniuni ale noastremai strâns unite în viață, în cult și în misiune” . Și, în ciuda dificultăților care s-au prezentat succesiv în relația dintre cele două Biserici (hirotonirea sacerdotală a femeilor, înțelegerile de la Meissen și de la Reuilly), dialogul continuă. 

Un loc important în dialogurile bilaterale este ocupat și de dialogul dintre Biserica Catolică și Bisericile luterane, care a produs multe roade, atât pe plan internațional, cât și pe cel național, mai ales în Germania și în Statele Unite. Început în anul 1967, dialogul a condus la semnarea – în data de 31 octombrie 1999 – Declarației comune asupra doctrinei justificării, care a fost prezentată ca fiind „un pas decisiv spre depășirea diviziunii ecleziale. Îl rugăm pe Duhul Sfânt să continue să ne conducă spre acea unitate vizibilă care este voința lui Cristos”. Mai trebuie amintit dialogul dintre comisia mixtă a Bisericii Catolice și Consiliul metodist mondial. Așa cum s-a observat, nu există „o istorie de separare formală între cele două Biserici și nici una din problemele istorice și emotive în urma unei schisme”. Merită să amnitim și dialogul în curs dintre Alianța Reformată mondială și Biserica Catolică, care, însă, are mari dificultăți. 

În consecință, este vorba de o întreagă rețea de dialoguri bilaterale, care în fiecare moment al istoriei ridică o serie de tematici importante, dar al căror scop principal este construirea și, în același timp, întărirea deplinei comuniuni  dintre creștini, comuna lor împărtășire din evanghelie, în Isus Cristos și în Duhul Sfânt, într-un cuvânt, deplina comuniune a bunurilor spirituale în unica Biserică a lui Cristos.

Etica creștină și milostivirea în cuvintele Papei Francisc

Spuneau rabinii că Dumnezeu are o capacitate pe

care noi oamenii nu o avem: cea de a uita păcatele pe care le comitem, să le uităm pentru că sunt șterse și, de aceea, considerate ca și cum nu ar fi fost făcute niciodată. Noi putem ierta, dar nu putem uita; Dumnezeu în schimb, atunci când iartă păcatele, le uită. Stă de aceea în tradiția, atât cea ebraică cât și cea creștină, a proclama că milostivirea lui Dumnezeu este infinită, că Dumnezeu condamnă păcatul, răul comis, dar nu vrea nici moartea, nici condamnarea păcătosului. Și Isus din Nazaret – după textul evanghelic pe care acum îl găsim în cap. 8 al evangheliei după Ioan, dar care, în Biserica din antichitate a făcut eforturi să găsească un loc cert și documentat, din cauza mesajului scandalos pe care-l conținea – în fața unei femei surprinse în flagrant adulter a spus: „femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nici eu nu te condamn! Mergi și nu mai păcătui! (In 8, 10-11). Tocmai fidel acestei „vești bunw” că Papa Ioan al XIII-lea, în Enciclica Pacem in terris, acum cincizeci de ani afirma că nu trebuie „niciodată confundată greșeala cu cel ce a greșit” și că „cel ce greșește rămâne totdeauna și înainte de toate o ființă umană și păstrează, în orice caz, demnitatea lui de persoană” și, în consecință, trebuie tratat cu milă și compasiune.

De când și-a asumat ministerul petrin, papa Francisc proclamă vestea cea bună prin excelență, evanghelia care este foarte simplă: Dumnezeu este iubire universală infinită, iubirea lui nu necesită a fi meritată, milostivirea lui vrea să ajungă la toți oamenii, cu toții păcătoși, adică responsabili de o viață și o lucrare rea. De ce acest mesaj al papei Francisc surprinde, scandalizează, tulbură și intrigă? Trebuie să recunoaștem: pentru că avem în spate decenii de instansigență catolică și, în ultimele timpuri, o ridicare a tonului și o multiplicare a vocilor în Biserică, pline de severitate, exigente, îndreptate spre un minister de condamnare care părea că absoarbe în sine tot mesajul creștin. De fapt, nu există nici o schimbare substanțială în magisterul papal: Ioan Paul al II-lea a exaltat milostivirea într-o enciclică, ba chiar a instituit o „duminică a Milostivirii”, iar Benedict al XVI-lea a pus totdeauna în centrul predicării sale această iubire-milostivire , care este ultima definiție a Dumnezeului narat de Isus Cristos. 

Dacă Isus a spus femeii adultere „nici eu nu te condamn”, papa Francisc nu poate spune altceva în fața unui om, a unei femei care sunt pcăătoși ca toți ceilalți: fiecare dintre noi, dacă este onest, poate cel mult să spună că a comis păcate diferite, dar nu că este fără păcat. „Cine sunt eu ca să-l judec?”, a spus papa interogat fiind cu privire la cel care are o orientare homosexuală și poate și comportamente care, pentru Biserică, rămân păcate. A spus bine, a spus ceea ce trebuie să spună un creștin care știe că trimită la Dumnezeu pentru judecată. Biserica, și de aceea miniștrii ei, pot și trebuie să discearnă ceea ce este rău, să-l denunțe, să pună în gardă față de rău, dar nu-l pot judeca pe cel care comite răul. Statul emite o judecată asupra a ceea este delictuos ținând cont de legea lui și aplică și o pedeapsă celui vinovat, dar un simplu creștin, și nici măcar papa, nu pot face acest lucru: judecata o lasă lui Dumnezeu. Acesta nu este buonism, lene, nu este încețoșare a exigentei etici creștine, nu este o alergare după mode sau poziții lumești: aceasta înseamnă numai a face să strălucească adevărul evanghelic fără ca ea să orbească pe cel care vrea să o caute. 

În acest sens, papa mi se pare că invită la o lectură necesară și urgentă în Biserica de astăzi: în voga „toleranței zero” – expresie necreștină” – uneori nu mai suntem capabili să facem distincție între cee ce este rău după Biserică, adică păcatele ,și ceea ce este rău după legile statului, adică delictele. Atunci când există o nelegiuire, pentru creștin ca pentru oricare altul supus legilor unui stat, justiția trebuie să intervină și să-și exercite puterea ei de condamnare, dar în ceea ce este numai contradicție a legii lui Dumnezeu și nu este delict pentru stat, în spațiul eclezial este prevăzută spovada, recunoașterea culpei, cererea de iertare din partea lui Dumnezeu, care totdeauna dă această iertare. Numai fiecare creștin, totdeauna păcătos, poate spune, după cuvintele Avvei Anton, părintele deșertului: „Eu, azi, încep din nou!”.

Pentru oricine care conduce o Biserică sau o comunitate, nu este ușor să umble pe vârful lamei: a proclama cu vreme și fără vreme, a reaminti cu forță ceea ce este bine și a denunța ceea ce este rău, dar a continua să exercite milostivirea față de cel care, ispitit, sucombă și face răul. Oricine guvernează în Biserică, deci și papa, trebuie să fie neclintit în credință și în doctrină, dar cu inima plină de milostivirea plăsmuită de Dumnezeu: Dumnezeul care lasă nouăzeci și nouă de oi în țarc și pleacă în căutarea oii pierdute, Dumnezeu care așteaptă fiul care s-a îndepărtat și face sărbătoare pentru el, decât pentru celălalt care nu ajusese curajul niciodată să plece, Dumnezeul care, pe cruce, în Isus, iartă pe cei care îl răstignesc și îl disprețuiesc. Acest mesaj este dintotdeauna scandalos pentru oamenii pioși și rleigioși, este nebunie pentru intelectualii care se încred în gândirea lor, dar acesta nu este creștinism. Petru Venerabilul, abatele din Cluny, din secolul al XII-lea, după mulți ani de conducere a mănăstirii a lăsat scris: „Prefer să merg în infern pentru a fi exercitat prea mult milostivirea decât să merg datorită intransigenței”.

 Deci, ce anume este cu adevărat grav în viața unui creștin? Este grav a-i judeca pe alții cu intransigență, este grav și ipocrit a condamna cu forță și severitate pe alții pentru că comit acte pe care deseori cei care le condamnă le comit și ei, este grav a ne obișnui că răul păcatului, pentru că rămâne adevărat că „cine nu trăiește după cum gândește, sfârșește prin a gândi cum s-a obișnuit să trăiască”. Este și mai grav dacă unele comportamente păcătoase devin mijloace de șantaj, de putere, de complicitate, până la a conduce bătălii comune împotriva „altora”, simțiți ca fiind dușmani. 

 Să-mi fie permis să mărturisesc că cei ca mine, ca mulți călugări, dedică mare parte din timp ascultării altora, dacă îl ascultă cu adevărat pe Dumnezeu, își dau seama de responsabilitatea iubirii lui Dumnezeu care nu trebuie niciodată să fie meritată , responsabilitatea de a fi milostivi așa cum este Tatăl care este în ceruri cu ei. Cine nu judecă nu va fi judecat, cine este îndurător, va primi îndurare: acestea sunt cuvintele lui Isus, nu ale papei. Tocmai în această înțelegere a evangheliei că Papa Francisc a spus episcopatului brazilian: „este nevoie de o Biserică capabilă să redescopere sânul matern al milostivirii. Fără milostivire nu este posibil să ne inserăm într-o lume de „răniți”, care au nevoie de înțelegere, de iertare, de iubire”.     

Autor: Enzo Bianchi

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/15

Pe ce anume se bazează dialogul ecumenic?

Întrebarea nu este ușoară, pentru că răspunsul diferă în funcție de fiecare Biserică în parte implicată în ecumenismul care duce înainte dialogul. Fundamentul de neclintit pentru toți cei care participă la dialogul ecumenic este Sf. Scriptură și rugăciunea. În privința celorlalte elemente, Bisericile nu sunt atât de unanimi. În dialogul din Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, în afară de Sf. Scriptură, slujesc de bază și comuna tradiție a credinței, care numără aproape unsprezece secole, primele șapte concilii cu doctrina de acestea stabilite, și învățătura Sf. Părinți ai Bisericii Orientale și, în parte, a celei Occidentale, acceptate de ambele Biserici.

O atitudine analogă se întâlnește în dialogul dintre catolici și veterocatolici. Bisericile care aparțin comunităților Bisericilor veterocatolice ale Uniunii de la Utrecht fac referință și ele, ca toate celelalte, la Biblie, la tradiție, la cele șapte concilii ecumenice și, într-o anumită măsură, și la învățătura Părinților Bisericii.

Dialogul dintre catolici și protestanți, în schimb, se bazează aproape exclusiv pe Sf. Scriptură. Bisericile protestante, așa cum bine se știe, nu fac referință la nici o tradiție, nici la Părinții Bisericii. Nu acceptă nici definițiile dogmatice ale primelor șapte coniclii ecumenice, atât de importante în dialogul dintre catolici și ortodocși. 

Și în cadrul dialogului dintre catolici și anglicani, Sf. Scriptură reprezintă un instrument excepțional de înțelegere, la care se adaugă referința la tradiția comună, care ajunge până în secolul al XVI-lea. Biserica Anglicană, care se prezintă ca Biserică de „mijloc” nu se îndepărtează de tradiție, dar, în același timp, nu o receptează asemenea Bisericii Catolice sau Ortodoxe. 

Din ceea ce s-a spus până aici, se observă foarte clar că baza pe care se dezvoltă dialogul ecumenic poate fi mai puțină sau mai amplă, în funcție de Biserica implicată. Totuși, această bază este totdeauna suficient de amplă ca să permită, celui care vrea să meargă pe drumul spre unitate, să găsească multe motive comune care unesc ceea ce istoria a divizat.