Etica creștină și milostivirea în cuvintele Papei Francisc

Spuneau rabinii că Dumnezeu are o capacitate pe

care noi oamenii nu o avem: cea de a uita păcatele pe care le comitem, să le uităm pentru că sunt șterse și, de aceea, considerate ca și cum nu ar fi fost făcute niciodată. Noi putem ierta, dar nu putem uita; Dumnezeu în schimb, atunci când iartă păcatele, le uită. Stă de aceea în tradiția, atât cea ebraică cât și cea creștină, a proclama că milostivirea lui Dumnezeu este infinită, că Dumnezeu condamnă păcatul, răul comis, dar nu vrea nici moartea, nici condamnarea păcătosului. Și Isus din Nazaret – după textul evanghelic pe care acum îl găsim în cap. 8 al evangheliei după Ioan, dar care, în Biserica din antichitate a făcut eforturi să găsească un loc cert și documentat, din cauza mesajului scandalos pe care-l conținea – în fața unei femei surprinse în flagrant adulter a spus: „femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nici eu nu te condamn! Mergi și nu mai păcătui! (In 8, 10-11). Tocmai fidel acestei „vești bunw” că Papa Ioan al XIII-lea, în Enciclica Pacem in terris, acum cincizeci de ani afirma că nu trebuie „niciodată confundată greșeala cu cel ce a greșit” și că „cel ce greșește rămâne totdeauna și înainte de toate o ființă umană și păstrează, în orice caz, demnitatea lui de persoană” și, în consecință, trebuie tratat cu milă și compasiune.

De când și-a asumat ministerul petrin, papa Francisc proclamă vestea cea bună prin excelență, evanghelia care este foarte simplă: Dumnezeu este iubire universală infinită, iubirea lui nu necesită a fi meritată, milostivirea lui vrea să ajungă la toți oamenii, cu toții păcătoși, adică responsabili de o viață și o lucrare rea. De ce acest mesaj al papei Francisc surprinde, scandalizează, tulbură și intrigă? Trebuie să recunoaștem: pentru că avem în spate decenii de instansigență catolică și, în ultimele timpuri, o ridicare a tonului și o multiplicare a vocilor în Biserică, pline de severitate, exigente, îndreptate spre un minister de condamnare care părea că absoarbe în sine tot mesajul creștin. De fapt, nu există nici o schimbare substanțială în magisterul papal: Ioan Paul al II-lea a exaltat milostivirea într-o enciclică, ba chiar a instituit o „duminică a Milostivirii”, iar Benedict al XVI-lea a pus totdeauna în centrul predicării sale această iubire-milostivire , care este ultima definiție a Dumnezeului narat de Isus Cristos. 

Dacă Isus a spus femeii adultere „nici eu nu te condamn”, papa Francisc nu poate spune altceva în fața unui om, a unei femei care sunt pcăătoși ca toți ceilalți: fiecare dintre noi, dacă este onest, poate cel mult să spună că a comis păcate diferite, dar nu că este fără păcat. „Cine sunt eu ca să-l judec?”, a spus papa interogat fiind cu privire la cel care are o orientare homosexuală și poate și comportamente care, pentru Biserică, rămân păcate. A spus bine, a spus ceea ce trebuie să spună un creștin care știe că trimită la Dumnezeu pentru judecată. Biserica, și de aceea miniștrii ei, pot și trebuie să discearnă ceea ce este rău, să-l denunțe, să pună în gardă față de rău, dar nu-l pot judeca pe cel care comite răul. Statul emite o judecată asupra a ceea este delictuos ținând cont de legea lui și aplică și o pedeapsă celui vinovat, dar un simplu creștin, și nici măcar papa, nu pot face acest lucru: judecata o lasă lui Dumnezeu. Acesta nu este buonism, lene, nu este încețoșare a exigentei etici creștine, nu este o alergare după mode sau poziții lumești: aceasta înseamnă numai a face să strălucească adevărul evanghelic fără ca ea să orbească pe cel care vrea să o caute. 

În acest sens, papa mi se pare că invită la o lectură necesară și urgentă în Biserica de astăzi: în voga „toleranței zero” – expresie necreștină” – uneori nu mai suntem capabili să facem distincție între cee ce este rău după Biserică, adică păcatele ,și ceea ce este rău după legile statului, adică delictele. Atunci când există o nelegiuire, pentru creștin ca pentru oricare altul supus legilor unui stat, justiția trebuie să intervină și să-și exercite puterea ei de condamnare, dar în ceea ce este numai contradicție a legii lui Dumnezeu și nu este delict pentru stat, în spațiul eclezial este prevăzută spovada, recunoașterea culpei, cererea de iertare din partea lui Dumnezeu, care totdeauna dă această iertare. Numai fiecare creștin, totdeauna păcătos, poate spune, după cuvintele Avvei Anton, părintele deșertului: „Eu, azi, încep din nou!”.

Pentru oricine care conduce o Biserică sau o comunitate, nu este ușor să umble pe vârful lamei: a proclama cu vreme și fără vreme, a reaminti cu forță ceea ce este bine și a denunța ceea ce este rău, dar a continua să exercite milostivirea față de cel care, ispitit, sucombă și face răul. Oricine guvernează în Biserică, deci și papa, trebuie să fie neclintit în credință și în doctrină, dar cu inima plină de milostivirea plăsmuită de Dumnezeu: Dumnezeul care lasă nouăzeci și nouă de oi în țarc și pleacă în căutarea oii pierdute, Dumnezeu care așteaptă fiul care s-a îndepărtat și face sărbătoare pentru el, decât pentru celălalt care nu ajusese curajul niciodată să plece, Dumnezeul care, pe cruce, în Isus, iartă pe cei care îl răstignesc și îl disprețuiesc. Acest mesaj este dintotdeauna scandalos pentru oamenii pioși și rleigioși, este nebunie pentru intelectualii care se încred în gândirea lor, dar acesta nu este creștinism. Petru Venerabilul, abatele din Cluny, din secolul al XII-lea, după mulți ani de conducere a mănăstirii a lăsat scris: „Prefer să merg în infern pentru a fi exercitat prea mult milostivirea decât să merg datorită intransigenței”.

 Deci, ce anume este cu adevărat grav în viața unui creștin? Este grav a-i judeca pe alții cu intransigență, este grav și ipocrit a condamna cu forță și severitate pe alții pentru că comit acte pe care deseori cei care le condamnă le comit și ei, este grav a ne obișnui că răul păcatului, pentru că rămâne adevărat că „cine nu trăiește după cum gândește, sfârșește prin a gândi cum s-a obișnuit să trăiască”. Este și mai grav dacă unele comportamente păcătoase devin mijloace de șantaj, de putere, de complicitate, până la a conduce bătălii comune împotriva „altora”, simțiți ca fiind dușmani. 

 Să-mi fie permis să mărturisesc că cei ca mine, ca mulți călugări, dedică mare parte din timp ascultării altora, dacă îl ascultă cu adevărat pe Dumnezeu, își dau seama de responsabilitatea iubirii lui Dumnezeu care nu trebuie niciodată să fie meritată , responsabilitatea de a fi milostivi așa cum este Tatăl care este în ceruri cu ei. Cine nu judecă nu va fi judecat, cine este îndurător, va primi îndurare: acestea sunt cuvintele lui Isus, nu ale papei. Tocmai în această înțelegere a evangheliei că Papa Francisc a spus episcopatului brazilian: „este nevoie de o Biserică capabilă să redescopere sânul matern al milostivirii. Fără milostivire nu este posibil să ne inserăm într-o lume de „răniți”, care au nevoie de înțelegere, de iertare, de iubire”.     

Autor: Enzo Bianchi