100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/16

Care sunt obiectivele dialogului ecumenic?

Card. Walter Kasper afirma că „obiectivul mișcării ecumenice este deplina și vizibila unitate a Bisericii, adică, deplina comuniune eclezială în aceeași credință, cu aceleași sacramente și aceleași instituții reciproc recunoscute” . Cu aceasta, el confirmă voința Bisericii care, în decretul conciliar asupra ecumenismului, a citat printre inițiativele în favoarea unității:

„dialogul” purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura comunităţii proprii şi îi poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toţi dobândesc o cunoaştere mai adevărată şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei comunităţi; în acelaşi timp, aceste comunităţi ajung să colaboreze mai larg în felurite acţiuni cerute de orice conştiinţă creştină, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârşit, toţi îşi examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos privitor la Biserică şi întreprind, după cum se cuvine, o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă (UR, 4).

Construirea unității depline și vizibile a Bisericii – obiectivul primar al dialogului – poate să se realizeze și sub forma unor dialoguri bilaterale, adică prin dialoguri făcute între două Biserici independente. Multe comunități anglicane și protestante duc înainte dialogul între ele, dialog al cărei scop este cel de a reveni la unitatea eclezială, chiar dacă, uneori, după principii diferite de cele ținute de Biserica Catolică sau de cea Ortodoxă. 

În anul 1973, Bisericile Luterane, cele Reformate și câteva Biserici protestante din Europa au aprobat și au semnat un document, așa numita Concordie de la Leuenberg. În acest document, în primul rând se sublinia comuna interpretare a evangheliei în materie de justificare, predicare și sacramente. Bisericile se mai găseau de acord asupra importanței articolelor care conduseseră Bisericile protestante la condamnări reciproce, care constituiseră unul din obstacolele pe calea unității. În partea concluzivă a documentului, autorii declarau:

„... Biserici de diferite orientări confesionale au ajuns la comuniunea reciprocă în cuvânt și în sacramente și fac eforturi pentru a obține un mai mare acord posibil în mărturisire și în slujirea față de lume (par. 29) .

După exemplul Concordiei de la Leuenberg au fost stipulate alte acorduri analoge, de data aceasta nu numai în Europa, dar și în Statele Unite și în Canada care, într-un moment succesiv, cu ajutorul federațiilor diferitelor Biserici confesionale, au ajuns la un nivel mondial. Dintre cele mai semnificative amintim declarațiile anglicanilor din Marea Britanie și al unor Biserici protestante naționale. În anul 1991 a fost semnată Declarația de la Meissen între Bisericile anglicane engleze și Bisericile luterane și reformate germane, în timp ce, în 1999 Biserica anglicană engleză și Bisericile luterane și reformate franceze au aprobat Declarația comună de la Reuilly. Merită atenție faptul că aceste declarații asupra unității ecleziale au fost aprobate de Biserica anglicană, care are o structură ierarhico-episcopală, și de Bisericile protestante care nu au această structură. Deși anglicani recunosc totala validitate a sacramentului hirotonirilor din Bisericile protestante, totuși, ei afirmă că unitatea nu poate fi recunoscută deplin și reciproc din cauza absenței episcopatului istoric (historic episcopate), adică al acelui episcopat înrădăcinat în Biserica originară ca semn al succesiunii apostolice. 

În schimb, Înțelegerea de la Parvoo din anul 1994 se caracterizează datorită altor condiții. Ea privește Biserica anglicană din Anglia și Bisericile protestante din țările scandinave, nordice (Finlanda) și cele baltice. Toate aceste Biserici, anglicane și luterane, asigură că au păstrat sau readmis episcopatul istoric. În baza interpretării protestante a conceptului de comunitate și de unitate eclezială, aceste înțelegeri au condus la reînnoirea deplinei unități. În Declarația de la Meissen citim: „Recunoaștem reciproc Bisericile noastre ca Biserici care aparțin unei, sfinte, catolice și apostolice Biserici a lui Isus Cristos și participă în mod real la misiunea apostolică a întregului popor al lui Dumnezeu” .

Obiectivele Bisericii Catolice, cu încăpățânare angajate în dialogul ecumenic sunt multiple. Chiar dacă efortul nu totdeauna este încoronat de succes, totuși, se poate afirma că participarea Bisericii Catolice este îndreptată spre strângerea de legături mai strânse cu Bisericile Ortodoxe orientale, și cu Biserica Ortodoxă bizantină. Unele din aceste dialoguri (asupra cărora ne vom opri mai detaliat la răspunsul pe care îl vom da la o altă întrebare)au condus la rezultate semnificative pe plan teologic. Și, deși până în prezent nu s-a ajuns la unitatea deplină, cu toate acestea, numeroase comisii au studiat căi prin care să se ajungă la „deplina unitate în credință, care se exprimă în comuniunea vieții sacramentale și în armonia relațiilor reciproce între Bisericile surori ale unicului popor al lui Dumnezeu”, așa cum se afrimă într-un document al dialogului dintre Biserica Catolică și Biserica coptă ortodoxă . Semnificativă a fost și declarația, dată cu ocazia vizitei la Roma a patriarhului Antiohiei, Mar Ignatius Zacca I Iwas împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea:

Nu găsim astăzi nici o bază reală pentru tristele diviziuni și schisme care au avut loc apoi (după Conciliul din Niceea) între noi, în privința doctrinei întrupării.

O declarație având conținut analog a fost exprimată de Papa Ioan Paul al II-lea și de katholikos-ul tuturor armenilor Karekin al II-lea. În această declarație s-a ajuns la o comună profesiune de credință, chiar dacă nu a fost realizată încă deplina și vizibila unitate. 

Aceeași intensitate o are dialogul dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă. Imaginea cea mai semnificativă a colocviilor dintre aceste două Biserici este sărutul de pace și de reconciliere pe care și l-au schimbat Papa Paul al VI-lea și patriarhul Atenagora pe Muntele Măslinilor la Ierusalim în data de 05 ianuarie 1964. La fel, declarația din data de 07 ianuarie 1965, grație cui Paul al VI-lea și Atenagora ștergeau din memorie excomunicările reciproce din 1054, este un semn evident al dialogului de iubire. În anul 1980, pe insula Patmos, au început lucrările comisiei mixte catolico-ortodoxe pentru dialogul teologic, cu obiectivul „reînnoirii deplinei unități” . În ciuda numeroaselor difucltăți, dialogul țintește spre o reconciliere care, reînnoind deplina unitate eclezială, să conducă la o încredere reciprocă, să șteargă prejudecățile și să clarifice diferențele teologice. 

În momentul în care Papa Paul al VI-lea împreună cu Arhiepiscopul de Canterbury, Michael Ramsey, în luna martie a anului 1966 și-au declarat intenția de a începe dialogul, au indicat „evanghelia și vechile tradiții comune” ca fiind baza pentru înțelegere și s-au exprimat în același timp speranța „că ar fi putut ajunge cu adevărat la acea unitate pentru care Cristos s-a rugat” . Comisia internațională anglicano-catolico romană (ARCIC) și-a început lucrările în luna ianuarie a anului 1967 și, timp de 35 de ani a publicat multe și importante documente care, în ciuda divergențelor și opiniilor prezintă o evidentă reapropiere în multe puncte, ba chiar vorbesc de „un substanțial acord” (substantial agreement), adică de acord asupra punctelor care privesc esența credinței. Din acest motiv, comisia invită Bisericile ei „să examineze dacă declarațiile noastre nu exprimă, la nivel de credință, o unitate care să facă cele două comuniuni ale noastremai strâns unite în viață, în cult și în misiune” . Și, în ciuda dificultăților care s-au prezentat succesiv în relația dintre cele două Biserici (hirotonirea sacerdotală a femeilor, înțelegerile de la Meissen și de la Reuilly), dialogul continuă. 

Un loc important în dialogurile bilaterale este ocupat și de dialogul dintre Biserica Catolică și Bisericile luterane, care a produs multe roade, atât pe plan internațional, cât și pe cel național, mai ales în Germania și în Statele Unite. Început în anul 1967, dialogul a condus la semnarea – în data de 31 octombrie 1999 – Declarației comune asupra doctrinei justificării, care a fost prezentată ca fiind „un pas decisiv spre depășirea diviziunii ecleziale. Îl rugăm pe Duhul Sfânt să continue să ne conducă spre acea unitate vizibilă care este voința lui Cristos”. Mai trebuie amintit dialogul dintre comisia mixtă a Bisericii Catolice și Consiliul metodist mondial. Așa cum s-a observat, nu există „o istorie de separare formală între cele două Biserici și nici una din problemele istorice și emotive în urma unei schisme”. Merită să amnitim și dialogul în curs dintre Alianța Reformată mondială și Biserica Catolică, care, însă, are mari dificultăți. 

În consecință, este vorba de o întreagă rețea de dialoguri bilaterale, care în fiecare moment al istoriei ridică o serie de tematici importante, dar al căror scop principal este construirea și, în același timp, întărirea deplinei comuniuni  dintre creștini, comuna lor împărtășire din evanghelie, în Isus Cristos și în Duhul Sfânt, într-un cuvânt, deplina comuniune a bunurilor spirituale în unica Biserică a lui Cristos.