100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/19

Cine are datoria să participe la mișcarea

ecumenică? 

Obligația de a participa activ în mișcarea ecumenică revine tuturor credincioșilor. În onsecință, nimeni nu se poate simți scutit de solicitudinea în a păstra și a reconstrui unitatea dintre credincioși în Cristos. De aceea, independent de vârstă și de meseria practicată, fiecare creștin este chemat să întreprindă inițiative curajoase pentru nașterea între credincioșii lui Cristos a „unei singure turme și a unui singur păstor” (In 10, 16). Scria Ioan Paul al II-lea: „A crede în Cristos înseamnă a voi unitatea; a voi unitatea înseamnă a dori Biserica; a voi Biserica înseamnă a dori comuniunea harului care corespunde planului Tatălui încă din veșnicie. Iată care este semnificația rugăciunii lui Cristos: «Ca toți să fie una» (Ut unum sint, 9). 

Deoarece există o unică mișcare ecumenică, toți credincioșii trebuie să se simtă obligați să participe la ea, conform propriului rol și specificității de viață și de misiune. Multiplicitatea formelor de implicare a făcut astfel ca să se deosebească unele variante ale mișcării ecumenice. Unele din acestea sunt amintite în decretul conciliar asupra ecumenismului, altele, în schimb, au apărut din exigențele intime ale credincioșilor preocupați pentru unitatea Bisericii. 

Fundamental, se disting două curente principale în mișcarea ecumenică, una avâd caracter instituțional, cealaltă având caracter spiritual. Altele, cu o orientare mai amplă, se limitează la ambiente mai omogene. De aceea, se vorbește de ecumenism științific, local, social, caritativ, etc. Merită să dedicăm câteva rânduri fiecăreia în parte:

✔ Ecumenismul instituțional. Mișcarea  ecumenică, înainte să ajungă la forma dialogului instituțional, era, la origine, rodul angajării profetice și carismatice a multor persoane care, profund atinse de diviziunea existentă între martorii lui Cristos, au început să întreprindă inițiative curajoase pentru reunificarea lor. Pionierii acestei mișcări nu au rupt unitatea cu Bisericilor lor sau comunitățile lor de proveniență, dar au încercat să sensibilizeze membri propriilor Biserici față de drama diviziunii și de necesitatea de a construi legături durabile de prietenie și de unitate. Promotorii conferințelor misionare, ca de exemplu Conferința misionară mondială de la Edinburg (1910), conferințele de la Lausanne (1927) sau de la Edinburg (1937), care au dat viață unor importante organizații ecumenice, ca de exemplu mișcările Credință și Constituție (Faith and Order), sau Viață și Acțiune (Life and Work), au fost docili inspirației Duhului Sfânt, izvor de curaj pentru ca, în ciuda a numeroase dificultăți, să rămână lucrători înflăcărați și fideli în construirea unității. Organizațiile și structurile de dialog de aceștia fondate păreau să fie suficient de solide pentru a garanta că procesul început sub protecția lui Dumnezeu s-ar fi dezvoltat, întărit și ar fi condus la rezultate vizibile. Acestea plecau de la giusta presupunere că, deși nu erau structurile cele care constituiau garanția continuării operei începute, totuși, fără o minimă acoperire organizativă și structurală nu ar fi reușit să ducă înainte, în mod eficace, dialogul început. Trebuia în mod necesar și exclusiv să se conteze pe harul lui Dumnezeu, fără a capitula în fața sensului de impotență. 

Aceeași opinie o are Biserica Catolică Romană, după care, a priva mișcarea ecumenică de o tutelare instituțională și, deci, de adecvate directive de cercetare, poate bloca dialogul. Această convingere este împărtășită de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care susține că absența unor comisii intermediare, al căror obiectiv să fie mobilizarea, păstrarea și promovarea activităților ecumenice ale Bisericilor membre ale Consiliului, ar slăbi fără îndoială dinamismul mișcării ecumenice, atât de necesară pentru depășirea dificultăților și a prejudecăților apărute în decursul veacurilor, și pentru reconstruirea unității pierdute. 

În consecință, Bisericile creștine sunt de acord că, fără ajutor instituțional, dialogul ecumenic ar fi cu siguranță imposibil, sau cel puțin nu s-ar dezvolta după acea formă în care se realizează la ora actuală. Această abordare nu exclude credința în acțiunea Duhului Sfânt. Tocmai credința este cea care face astfel ca persoanele creștine să-și pună încrederea în diferitele instituții care susțin eforturile lor pe calea spre unitate. Și, chiar dacă unitatea pe care sperăm că se va realiza, nu va fi rodul direct al eforturilor acestor organizații, ci un dar al lui Dumnezeu, aceasta va fi oricum strâns legată de activitatea lor. Într-adevăr, aceste organizații garantează o anumită continuitate în inițiativele care, abandonate numai acțiunii emoționale, ar ruina foarte repede totul. Sprijinite de instituții, ele învață membrilor lor înțelepciunea ascultării și a discernământului, încurajează pe calea unei corecte și profunde reînnoiri, a uneu constante și perseverențe în drumul întreprins. De aceea, o sarcină importantă este grija de a acorda conducerea acestor organizații unor persoane adecvate, în mod sincer devotate cauzei, gata să dedice timp, talente și energii personale răspândirii ideilor ecumenice. De aceste persoane depinde mult: ritmul activităților realizate, confruntarea curajoasă cu tematicile neplăcute ale trecutului și, în sfârșit, poate cea mai importantă, încrederea într-un viitor fericit. 

În sfera ecumenismului instituțional (oficial), trebuie să se insereze (în cazul Bisericii Catolice), secretariatele naționale pentru ecumenism, active pe lângă conferințele episcopale, delegații diecezani și celelalte structuri direct sau indirect legate de dieceze sau de institutele ecleziastice romane. În mod analog, și Bisericile protestante și cele anglicane se folosesc de munca diferitelor organe, cu scopul de a promova activitatea ecumenică. 

Uneori se poate înțelege critica față de instituțiile ecumenice, de obicei din cauza birocrației lor, lentă, excesiva prudență și slaba sensibilitate față de noile probleme ale ecumenismului, etc. Această critică apare în momentele în care aceste organizații, în loc să servească ecumenismului, par să piardă timpul în chestiuni care nu sunt esențiale, ci secundare. Acest tip de critică, chiar dacă deseori este adevărată în esență, nu slăbește legitimitatea existenței instituției înseși, dar reclamă mai degrabă o reformă internă, pentru ca să poată duce înainte sarcina ce i-a fost încredințată. 

✔ Ecumenismul doctrinal, sau științific. Este o dimensiune specială a ecumenismului instituțional. Ea are o mare importanță în reconstruirea unității pierdute. Chestiunea doctrinei revelate, atât de mult legată de profesiunea adevărului ortodox, a fost una din motivele fundamentale, chiar dacă nu unicul, care a condus la diviziunea creștinilor sau la îndepărtarea unui determinat grup de Biserica mamă. Chestiuni doctrinale de diferită natură, care încă mai despart Bisericile și comunitățile creștine, generează nevoia naturală de întâlniri și de colocviile experților (teologi), care să aibă obiectivul să clarifice ambiguitățile apărute de-a lungul secolelor în privința interpretării revelației divine. De gradul progresului în dialogul doctrinal depinde și gradul de unitate vizibilă în care vor trăi creștinii. 

Imediat după ultimul conciliu Vatican, dialogul doctrinal a fost un loc privilegiat pentru căutarea unității creștinilor. La ora actuală, în schimb, deși nu pierd din importanță, pare să se lasă loc unor chestiuni etice, sociale, politice.

✔ Ecumenismul spiritual. Există o lungă și bogată tradiție de rugăciune înălțată către Dumnezeu cu intenția unității Bisericii lui Cristos. Rugăciunea este un element extrem de important în construirea unei unități autentice și durabile. Deja acum într-o perioadă de diviziune, rugăciunea permite să se simtă unitatea spirituală în Domnul Isus Cristos. Decretul conciliar Unitatis redintegratio se exprimă în această privință astfel:

„Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual” (UR, 8).

Rugăciunea pentru unitatea vizibilă a martorilor lui Cristos era practicată cu mult zel deja cu mult timp înainte de publicarea documentului conciliar asupra ecumenismului în Bisericile creștine. Un exemplu de acest fel de ecumenism spiritual a fost dat în ambientele lor de Spencer Jones și Paul Wattson, de Card. D. Joseph Mercier și de Dom Lambert Beauduin, de Paul Couturier și de mulți alții. 

✔ Ecumenismul local. Exprimă participarea la mișcarea ecumenică a unor nuclee locale, adică a unor persoane care trăiesc în același oraș, parohie sau cartier, și a diferitor ambiente religioase și laice, care constituie așa numita „bază” în viața Bisericii. În vreme ce primul tip de ecumenism (instituțional), din diferite motive, se limitează la un grup relativ restrâns de specialiști (ca de exemplu călugări, teologi sau capii Bisericilor), contrar, ecumenismul local se adresează celor care nu sunt specialiști. Angajarea lor personală în construirea unității este la fel de necesară ca și cea a instituțiilor mai sus amintite. De fapt, aceștia trăiesc într-un ambient care suportă tristele consecințe ale diviziunilor în diferitele ei dimensiuni ale vieții de fiecare zi. Dacă mișcarea ecumenică ar fi răspândită numai de autoritățile oficiale, de exemplu numai de oamenii Bisericii, ea și-ar pierde dimensiunea universală, care este, în același timp, o garanție de top a succesului ei. Din acest motiv, decretul conciliar asupra ecumenismului declară: 

„Preocuparea pentru unire priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi cât şi pe păstori, şi îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viaţa creştină de fiecare zi, precum şi în cercetările teologice şi istorice. Această preocupare manifestă deja într-un fel legătura frăţească dintre toţi creştinii şi duce la unitatea deplină şi perfectă, după buna voire a lui Dumnezeu” (UR, 5).

✔ Ecumenismul laic. A avut un rol important în prima fază a nașterii mișcării ecumenice și a păstrat valoarea lui până astăzi. Această formă de ecumenism cheamă laicii diferitelor Biserici să-și asume responsabilitatea față de unitatea Bisericii căreia aparțin, și față de reconstruirea unității pierdute. 

În faza inițială a mișcării ecumenice s-a evidențiat în special activitatea asociațiilor laice, ca de exemplu Alianța evanghelică mondială, YMCA, WSCF (World’s Student Christian Federation). Protagoniștii acestor mișcări, provenind deseori din rândul laicilor, s-au angajat cu mult curaj și în mod sincer în dialogul interconfesional. 

Se ridică uneori voci după care ecumenismul laic ar fi apărut ca răspuns la slaba implicare a autorităților bisericești în dialogul ecumenic. La momentul actual, se poate vorbi de o anumită integrare între cele două tipuri de ecumenism, cel instituțional și cel laic. Primul este mai interesat de tematica doctrinală, al doilea, în schimb, este mai implicat în munca pentru dreptate socială, egalitatea dintre toți oamenii, etc, și este evident mai ales în țările lumii a treia (Asociația ecumenică a teologilor lumii a treia), în tematici relative la pace, ecologie, etc.