6) „Via eminentiae”: în Tăcerea lui Dumnezeu. Este calea dialectică care rezumă și depășește celelalte două căi, pentru că recunoaște între Cuvânt și Tăcere un raport care este în același timp de continuitate și de distincție, o specie de „eminență” a Tăcerii asupra Cuvântului, pentru că este Origine și Destin, și a Cuvântului asupra Tăcerii, în calitate de Cuvânt al comunicării și a participării vieții divine oamenilor. Continuitatea dintre Generant și Generat arată reciproca imanență a Cuvântului și a Tăcerii: „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine” (In 14, 11). Cuvântul sălășluiește în Tăcere: retrimite la originea și patria lui, cerând să fie continuu întrecută în direcția insondabilelor profunzimi ale lui Dumnezeu, de la care provine și de care este învăluit. De aceea, a primi Cuvântul înseamnă a asculta Tăcerea în care locuiește și de la care din veșnicie este generat. Dar și Tăcerea locuiește în Cuvânt: Cuvântul nu este singur învăluit de Tăcere, dar o și poartă în sine. Cuvântul prezintă stigmatele Tăcerii! Și din acest motiv este prezentă o ineliminabilă ascundere în revelație, ale cărei semne supreme sunt obscuritatea și tăcerea Crucii, abandonul Fiului, în care agonia și moartea Cuvântului se unesc nemaiauzitei tăceri a lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34). Cristos abandonat este Cuvântul devenit/făcut tăcere, locul în care în infinita îndepărtare se revelează infinita comuniune a Cuvântului cu Tăcerea divină, facerea lui unul cu Tatăl în obediența iubirii. Paradoxal, deci, tocmai tăcerea lui Dumnezeu, experimentată în durere fără măsura abandonării, revelează comuniunea Tatălui cu Fiul, devenit tăcere în moartea din iubire față de noi. Totuși, unitatea nu elimină distincția: Tăcerea originii rămâne altceva decât Cuvântul rostit în veșnicie și trimis în istorie; Cuvântul nu este Tăcerea. Distincția stă tocmai în relaționarea lor: fără proveniența lui veșnică, Cuvântul s-ar reduce la un eveniment al timpului și nu ar mai fi eveniment al Veșnicului; fără venirea în Cuvânt, Tăcerea ar rămâne mută și inaccesibilă. Cuvântul se află, deci, între două Tăceri, cea a Originii și cea a Destinației, Tatăl și Duhul Sfânt, numiți și „altissima Silentia Dei”. Revelația este adventul Cuvântului, care purcede din Tăcere și conține în sine Tăcerea, lui dezvăluindu-i prezența care trimite la absență, și absență care indică profunzimea și densitatea veșnică a prezenței. Obediența credinței față de Cuvânt se deschide astfel pe căile inepuizabile ale divinei Tăceri, spre care conduce numai Cel care de la Tăcere purcede, „calea, adevărul și viața” (In 14, 6 [10]). Teologia, ca teorie critică a Cuvântului revelat deschide astfel rațiunea umană de care se folosește față de Misterul divin care o învăluie: departe de a se exclude reciproc sau de a se confunda, credința și rațiunea arată complementaritatea lor dialectică tocmai în exercițiul cunoașterii credinței, obedientă față de revelația divină. Legată de Cuvânt, obedient ei, în ascultarea divinei Tăceri, teologia nu este alternativă interogării din partea rațiunii, dar – stimulată de ea – o deschide spre căile abisale ale Misterului, tăcută și reculeasă, în fața căreia stă – deschisă și interogativă - „stupoarea rațiunii” (F. Schelling).
7) Ecclesia creatura Verbi: Cuvântul în Biserică. Ascultarea Cuvântului și a Tăcerii lui Dumnezeu, spre care deschide dialectica revelației și primirea credinței, nu se împlinește în solitudinea eului, ci în comuniunea noi-ului, în unitatea Bisericii suscitată de Cuvânt și continuu însuflețită de Duhul Sfânt: Biserica este casa Cuvântului, comunitatea transmiterii și interpretării acestuia, promovat și garantat de conducerea păstorilor, cărora Dumnezeu a voit să le încredințeze poporul său. De aceea citirea fidelă a Sf. Scripturi, nu este opera unor navigatori solitari, dar trebuie trăită în barca lui Petru: însoțită de Biserica Mamă, nici un botezat nu trebuie să se simtă indiferent față de Cuvântul lui Dumnezeu; a-l asculta, a-l vesti, a se lăsa iluminat pentru a ilumina și pe alții, este sarcina care îi privește pe toți, fiecare după darul primit și responsabilitatea ce i-a fost încredințată. Cu toții în Biserică sunt chemați să fie Biserică generată de Cuvânt - „Ecclesia creatura Verbi” - și Biserică care anunță Cuvântul - „Ecclesia ancilla Verbi”! Cel care va actualiza prezența salvifică a Domnului Isus, garantând prin ministerul apostolic al predicării și al mărturiei întregului popor al lui Dumnezeu transmiterea fidelă și exegeza Cuvântului, va fi Duhul Sfânt, memoria puternică a Domnului, care abilitează discipolii să fie martori: „Când va veni Duhul adevărului, el vă va conduce la tot adevărul, pentru că nu va vorbi de la sine, dar va spune tot ceea ce va fi auzit și vă va vesti lucrurile viitoare” (In 16, 13). Această actualizare permanentă a lui Cristos Isus în mijlocul poporului său, dusă la îndeplinire de Duhul Sfânt mai ales prin minister și primirea Cuvântului lui Dumnezeu, este ceea ce în sens teologic se definește ca și „Tradiție”: ea nu este o simplă transmitere materială a ceea ce a fost dăruit la început Apostolilor, cât mai ales prezența activă a principiului originar – Domnul Isus, cel care l-a trimis pe Duhul Sfânt – întregii istorii a comunității adunate de El. Tradiția este comuniunea Duhului Sfânt în dimensiunea lui temporală, continuitatea de El stabilită între experiența credinței apostolice, trăită în originara comunitate a discipolilor, și experiența actuală a lui Cristos proclamat în Biserică: s-ar putea spune că Tradiția este „istoria” Duhului Sfânt în istoria Bisericii Sale. În acest sens, Biserica nu există și nu va exista niciodată fără Cuvântul lui Dumnezeu, dar, la rândul lui, Cuvântul nu va ajunge la noi niciodată cu adevărat fără Biserică: „Scriptura sola, numquam sola” (Paul Althaus) – Scriptura în suveranitatea ei de Cuvânt originar și normativ nu va trăi niciodată singură, ci în Biserică și pentru Biserică. Iar Biserica – creatura Cuvântului – va trăi la rândul ei din acesta și în slujba lui. Tocmai datorită acestui motiv, textul din Dei Verbum, nr. 24, după ce a afirmat că „sacra teologie se bazează ca pe un fundament peren pe Cuvântul lui Dumnezeu scris, inseparabil de sacra Tradiție”, adaugă: „Și ministrul Cuvântului, adică predicarea pastorală, cateheza și orice fel de instruire creștină, între care omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, găsește în acest însuși Cuvânt al Scripturii o sănătoasă hrană și o sfântă vigoare”. Să înțelegem cum poate avea loc acest lucru.
8) „Contemplata aliis tradere”: ascultarea care rodește. Termenul ultim al primirii Cuvântului revelat nu este – așa cum s-a văzut – Cuvântul însuși, ci, prin el, Persoana Tatălui; Dumnezeul ascuns în tăcere, devenit accesibil prin întruparea Fiului. Din acest motiv, primirea Cuvântului este dinamism, care trebuie să continue să se transcende: dacă este ascultare a Tăcerii, din care Cuvântul purcede, în care se odihnește și spre care trimite, insondabila profunzime a acestei divine Tăceri motivează inepuizabila căutare care, prin Cuvânt tinde să treacă dincolo de Cuvânt. Tocmai pe această cale Duhul Sfânt conduce credincioșii spre tot adevărul (cf. In 16, 13), actualizând memoria lui Cristos și învățând orice lucru: „Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite în numele meu, El vă va învăța orice lucru și ceea ce eu v-am spus” (In 14, 26). Primirea Cuvântului, ca și ascultare a divinei Tăceri în el ascuns, are ca prim rod ieșirea din sine spre profunzimea lui Dumnezeu, experiența contemplativă a misterului divin. Este ca și cum iubirea „extatică” a lui Dumnezeu, pentru care El iese din tăcere și se comunică în Cuvânt, suscită o iubire de răspuns, la fel de „extatică”, având nevoie să iasă din mica proprie lume, pentru a se arunca în căile fără sfârșit ale Tăcerii, spre care conduce evenimentul revelației. Cu alte cuvinte, a asculta Tăcerea înseamnă a rămâne în sanctuarul adorației, lăsându-ne iubiți de Dumnezeul tăcut și atrași de El spre neînlocuibila și necesara mijlocire a Cuvântului: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14, 6b). „Nimeni nu poate veni la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis” (In 6, 44). Comunicarea Cuvântului vieții, conținut în „sfintele pagini”, are loc, deci, sub acțiunea Duhului Sfânt și în dinamismul darului său: ea ascultă de regula „contemplata aliis tradere”, de acțiunea ca rod al contemplației iubitoare a auto-comunicării divine. Se înțelege aici profunda corespondență dintre metoda practicii „lectio divina”, așa cum este atestat în tradiția spirituală, și structura dialectico-trinitară a auto-comunicării divine: dacă „lectio divina” caută sensul literal, și, deci, cuvintele în care revelația se transmite, „meditatio” pleacă de la cuvinte la Cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează alor săi, în vreme ce „oratio” pleacă de la Cuvântul Fiului la divina Tăcere a tatălui, în acțiunea neîncetată a Duhului care strigă: „Abba”, invocație a Fiului îndreptată spre Tăcerea Tatălui, până la a se „ascunde” cu El în Dumnezeu (cf. Col 3, 3). În sfârșit, „contemplatio”, este actul cu ajutorul căruia rugătorul se lasă restituit de la Dumnezeul cel viu la alegerile și gesturile istoriei în care este chemat să-și realizeze propria vocație și misiune. Astfel, Cuvântul hrănește credința, teologia și viața credincioșilor, și îi revigorează în comuniunea Bisericii Mame.
9) Cuvântul face liberi: rolul „deciziei”. Libera „auto-destinare” a lui Dumnezeu pentru om în darul revelației nu forțează însă niciodată primirea din partea creaturii: semnul de credibilitate nu este niciodată constrângere față de credință. Cuvântul lui Dumnezeu, deci, este cu adevărat primit numai atunci când deschiderea „implicită” a creaturii față de Mister devine „explicită” încredințare Veșnicului: tocmai aici se observă un aspect decisiv pentru eficacitatea predicării și a ascultării, decizia libertății care trece de la asentiment, fără de care nu va putea să se împlinească întâlnirea dintre exodul uman și adventul lui Dumnezeu. dacă inițiativa divină nu corespunde unei conștiente și responsabile „auto-destinări” a omului pentru Dumnezeul care se revelează, gratuita „auto-destinare” a lui Dumnezeu pentru omul căruia i se revelează rămâne lumină neprimită de întuneric, cuvânt căruia îi corespunde tăcerea indiferenței sau a refuzului și se face piatră se poticnire, cep dur de condamnare. Ascultarea conduce pe pragul Misterului, dar numai cu curajul libertății ne încredințăm acestuia, pentru a-i experimenta minunățiile. Tocmai aici, în acceptarea Cuvântului se inserează „harul lui Dumnezeu care previne și susține și ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt, care să miște inima și să o îndrepte spre Dumnezeu, să deschidă ochii minții și să de-a tuturor dulceața în a consimți și în a crede adevărului” (Dei Verbum, nr. 5). Se realizează astfel o convergență de motive externe și de ajutoare interioare, care fac Cuvântul revelației accesibil primirii libertății umane, fără a-i elimina riscul și îndrăzneala, pentru ca să nu lipsească gratuitatea răspunsului. „Dăruirea” lui Dumnezeu în Cuvântul său reclamă, în sfârșit, ca să-i corespundă într-o formă chiar dacă numai analogică și în totalitate asimetrică, și totuși plină și adevărată „dăruire” a inimii omului Veșnicului. Cu ajutorul Cuvântului intrat în istorie creatura umană se deschide față de Mister, spre care îl împinge originara „destinație” a ființelor, și îi experimentează inepuizabila profunzime și frumusețe. A primi Cuvântul înseamnă a-l repeta în sine, lăsându-se condus de către auto-dăruirea lui Dumnezeu dăruirii de sine, care este „a rosti” și „a face” Cuvântul Domnului: „Fiți din aceia care pun în practică cuvântul și nu numai ascultători, înșelându-vă pe voi înșivă. Deoarece, dacă unul numai ascultă și nu pune în practică cuvântul, se aseamănă cu un om care-și privește chipul în oglindă: imediat după ce s-a privit, pleacă, și imediat uită cum era” (Iac 1, 22.24). „Decizia” pentru Dumnezeul care vine este moment decisiv pentru ca ministerul Cuvântului să aducă rod în viața personală și în relațiile cu alții. Rodul ascultării este practica vieții, trăirea credinței și caritatea: ascultătorul Cuvântului care nu-l primește în sincera dăruire de sine, rămâne prizonier al propriei lumi, închid în exodul în care se oglindește, nu este deschis la noutatea adventului, care numai el împlinește miracolul noului început al vieții și al lumii. „În schimb, cel care își fixează privirea asupra legii perfecte, adică legea libertății, și îi rămâne credincios, nu ca un ascultător uituc, ci ca unul care îl pune în practică, acesta va găsi fericire în a-l pune în practică” (Iac 1, 25). Acceptarea operantă a Cuvântului transformă omul în profunzime, îl eliberează în puterea adevărului, îl face discipol al Domnului: „Dacă rămâneți credincioși cuvântului meu, veți fi cu adevărat discipolii mei, veți cunoaște adevărul și adevărul că va face liberi” (In 8, 31ss.). Reflecția critică asupra Cuvântului, care este teologia, nu realizează sarcina ei, dacă nu se deschide spre acțiunea vieții noi în caritate: numai primind Cuvântul în adevărul dăruirii de sine lui Dumnezeu și oamenilor, discipolul se lasă „rostit” de Tatăl în Fiul ca și cuvânt viu al carității divine îndreptat spre umila realitate a situațiilor istoriei.
10) Cunoașterea credinței ca și „cognitio vespertina”. Primirea Cuvântului pregătește și anticipă astfel în timpul penultim ultimul timp, atunci când cuvintele vor dispărea, primite în unicul Cuvânt, îmbrățișat de Tăcerea Patriei lui, unde va răsuna în sfârșit, cântecul cel nou al celor răscumpărați de sângele Mielului: cunoașterea credinței, alimentată de o autentică teologie a Scripturii este și rămâne „cognitio vespertina”, cunoaștere în penumbra serii și în provizoritatea timpului care se scurge. „Cognitio vespertina” va aparține unui alt timp și unei alte patrii, cea care nu va trece niciodată. Spre ea tinde ca zălog și anticipare teologia hrănită de Cuvântul venit în cuvinte. Acest lucru este foarte bine exprimat de un mare martor al secolului al XIX-lea, care nu puțin a inspirat Conciliul al II-lea din Vatican, Karl Rahner: „Atunci Tu vei fi ultimul cuvânt, unica care rămâne și nu se uită niciodată. Atunci, când în moarte totul va tăcea și eu voi fi sfârșit să învăț și să sufăr, va începe marea tăcere, în interiorul căreia vei răsuna numai Tu, Cuvânt al veșniciei în veșnicie. Atunci vor tăcea toate cuvintele umane, ființă și știință, cunoașterea și experimentarea vor deveni un singur lucru. Voi cunoaște așa cum sunt cunoscut, voi intui ceea ce Tu îmi vei fi spus dintotdeauna: pe Tine însuți. Nici un cuvânt omenesc și nici un concept va sta între mine și Tine. Tu însuși vei fi unicul cuvânt de jubilare a bucuriei și a vieții, care umple toate ungherele sufletului” . Reflecția, hrănită din ascultarea Cuvântului și a Tăcerii lui Dumnezeu are ca ultim rod tensiunea proprie a speranței, acea anticipare a „escaton-ului” în inima și în viața oamenilor, care face credinciosul martor al sensului vieții și al timpului. Cuvântul credinței obediente față de Cuvântul revelației este în acest sens profeție și condiția teologului – hrănită din ascultarea revelației - și încă cea a martorului viitorului lui Dumnezeu, văzut ca orizont ultim de așteptare pentru viața și istoria oamenilor. Chiar așa, cum ne face să înțelegem un altul, extraordinarul maestru al credinței gândite, Sf. Augustin, teologia Cuvântului lui Dumnezeu este în același timp școală de umilință și exercițiu de speranță, călătorie conștientă și liberă de la cuvinte spre Cuvânt, și prin acesta și cu acesta spre ultima Tăcere a lui Dumnezeu: „Atunci când vom ajunge în prezența Ta, vor înceta aceste multe cuvinte pe care le spunem fără a ajunge la Tine; Tu vei rămâne, singur, totul în toți, și fără sfârșit vom rosti un singur cuvânt, lăudându-Te într-un unic elan, deveniți și noi un singur lucru cu Tine” . Teologia fondată pe Sfânta Scriptură se îndreaptă spre ultimul ei orizont și spre patria promisă de Dumnezeu, atunci când „logosul” uman, construit în obediență față de „Logosul” divin rostit în istorie, se va traduce pentru totdeauna în acel „hymnos” al laudei și al bucuriei adresate fără sfârșit către Mielul jertfit și înviat pentru noi.
Bibliografie
1) Totul în Le origini della teologia dialettica, a cura di J. Moltmann, Queriniana, Brescia 1976, 375-402.
2) K. Barth, Fides quaerens intellectum. La prova dell’esistenza di Dio secondo Anselmo nel contesto del suo programma teologico, Morcelliana, Brescia 2001, 73s: prima ediție germană este din anul 1931.
3) “Sacra Theologia in verbo Dei scripto, una cum Sacra Traditione, tamquam in perenni fundamento innititur, in eoque ipsa firmissime roboratur semperque iuvenescit, omnem veritatem in mysterio Christi conditam sub lumine fidei perscrutando. Sacrae autem Scripturae verbum Dei continent et, quia inspiratae, vere verbum Dei sunt; ideoque Sacrae Paginae studium sit veluti anima Sacrae Theologiae”. În notă se citează la acest punct Leone XIII (Enciclica Providentissimus Deus, 18 Noiembrie 1893: EB 114), și Benedict XV (Enciclica Spiritus Paraclitus, 15 Settembre 1920: EB 483). Numărul se încheie cu următoarele afirmații: “Eodem autem Scripturae verbo etiam ministerium verbi, pastoralis nempe praedicatio, catechesis omnisque instructio christiana, in qua homilia liturgica eximium locum habeat oportet, salubriter nutritur sancteque virescit” - “Și ministerul cuvântului, adică predicarea pastorală, cateheza și orice fel de instruire creștină, în care omilia liturgică trebuie să aibă un rol privilegiat, găsește în însuși acest cuvânt al Scripturii o hrană sănătoasă și o sfântă vigoare.”
4) “Non ille digne Theologus dicitur, qui invisibilia Dei per ea, quae facta sunt, intellecta conspicit, sed qui visibilia et posteriora Dei per passiones et crucem conspecta intelligit”: in D. Martin Luthers Werke (Weimarer Ausgabe) 1, 354, 17s.
5) Cf. J. Ratzinger, Dogmatische Konstitution über die göttliche Offenbarung. Kommentar zum II Kapitel, in Lexicon für Theologie und Kirche, Herder, Freiburg - Basel - Wien 1986 (1a ed. 1967), Band 13, 515-528.
6) „În predarea teologiei dogmatice, mai întâi să fie propuse temele biblice; apoi să se prezinte studenților contribuția Părinților Bisericii Orientale și Occidentale în fidela transmitere și cristalizare a fiecărui adevăr revelat, cât și ulterioara istorie a dogmei, considerând și raporturile acesteia cu istoria generală a Bisericii. Încă, pentru a ilustra integral cât mai posibil misterele mântuirii, studenții să învețe să le aprofundeze și pentru a vedea legătura dintre ele cu ajutorul speculației, avându-l pe Sf. Toma ca maestru; să le fie învățat lor să le recunoască prezente și operante totdeauna în acțiunile liturgice și în întreaga viață a Bisericii; iar ei să învețe să caute soluția problemelor umane în lumina revelației, și să aplice adevărul veșnic schimbătoarelor condiții ale acestei lumi și să le comunice în mod potrivit oamenilor din zilele lor”. Conciliul al II-lea din Vatican, Decret asupra formării sacerdotale Optatam Totius, nr. 16.
7) Cf. Ignazio di Antiochia, Ad Magnesios 8,2: F.X. Funk, Patres Apostolici, 2 voll., Tübingen 19012, 1,236. Ediția primită de Migne în PG 5,669s pune înainte negație la expresia „purcedând de la Tăcere (Sighé)”, aplicată Cuvântului, Fiul Isus Cristos. Așa cum observă Funk, această adăugare – prezentă numai în unele codice – este falsă, introdusă cu evidentă intenție antignostică, dat fiind uzul gnosticismului a vorbi de divina “Sighé”.
8) Cf. De divinis nominibus, VII/3: PG 3,869 872, con la parafrasi di Pachimere, che apre il passaggio alla dottrina scolastica dell’analogia: PG 3,885 888.
9) Cf. Grigore de Nissa, Viața lui Moise, II, 163: Mosè – după părerea lui Grigore – este cel care a cunoscut pe muntele sfânt „întunericul luminos” al experienței mistice a divinului (II, 163), pentru că a fost „arzătorul îndrăgostit de frumusețe” (II, 231), care nu a încetat niciodată să avanseze spre vederea lui Dumnezeu, depășind orice sosire obținută prin negație și setea unei ulterioare profunzimi: „a-l vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu ne sătura niciodată să-l dorim… nici progresul dorinței binelui nu este împiedicat de vreo frumusețe” (II, 239). Tocmai în această creștere continuă, Moise a devenit „model de frumusețe”, care ne învață să mărturisim așa cum el a făcut „urma frumuseții care ne-a fost arătată” (II, 319).
10) K. Rahner, Tu sei il silenzio, Queriniana, Brescia 19886, 34s.
11) De Trinitate, 15, 28, 51.
