MIZERIA PĂCATULUI

Vin din nou în fața ta, Dumnezeul meu, Tu care ești sfântul, dreptul și credinciosul, curatul și preabunul. Atunci când vin în fața Ta, sunt constrâns să cad în genunchi ca Moise și să exclam ca Petru: Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos. Știu că am să-ți spun numai un singur lucru: ai milă de mine. Am nevoie de marea Ta milostivire, pentru că sunt un păcătos. Și ca păcătos nu sunt vrednic de milostivirea Ta. Sunt însă însuflețit de o umilă încredere și râvnesc îndurarea Ta fără margini, pentru că încă nu sunt un condamnat, ci un om de pe acest pământ, căruia încă îi este dor de cerurile bunătății Tale și primește cu umilință, cu lacrimi de bucurie, darul imens al pietății Tale.

Doamne, privește la mizeria mea. În cine ar trebui să mă refugie dacă nu în Tine? Cum aș putea să mă suport dacă nu cu gândul că Tu mă suporți, dacă nu în a experimenta că Tu mai ești încă bun cu mine? Privește la mizeria mea. Privește la slujitorul Tău leneș și greu de cap și superficial. Privește la inima mea meschină, care-ți oferă numai indispensabilul și nu vrea să se dăruiască în iubire față de Tine. Privește la rugăciunile mele: cum mă rog fără voință și bombănind și cum, de cele mai multe ori, inima mea este mulțumită atunci când din colocviul cu Tine vrea să dialogheze cu altcineva. Privește la munca mea făcută fără chef, muncă pe care o depun constrâns de exigențele vieții de fiecare zi, foarte rar inspirat de iubirea față de Tine. Ascultă cuvintele mele, care rareori sunt cuvinte de bunătate și de iubire care uită de sine. Apleacă-ți privirea, o, Dumnezeule: tu nu vezi un mare păcătos, ci un păcătos obosit, sfâșiat; unul ale cărui păcate sunt mici, mizerabile și banale, a cărui voință și inimă, simțirea și forța sunt mediocre în orice privință, și în faptele rele. O, Dumnezeul meu, dacă mă gândesc bine, rămân profund tulburat: ceea ce sunt constrâns să spun aici nu este, mai exact, distinctivul lâncezelii? Iar tu nu ai spus că preferi unul rece, decât unul lânced? Mediocritatea mea nu este o mască, în spatele căreia răul vrea să se ascundă pentru a nu fi descoperit, în spatele căreia vrea să se ascundă inima egoistă și lașă, inima leneșă și lipsită de sensibilitate, acea inimă care nu cunoaște nici o mărinimie și nici ă mărire?

Fie-ți milă de sărmana mea inimă, o, Dumnezeul mărinimiei, al iubirii, al fericitei dărnicii! Dăruiește-i acestei inimi sărmane și aride pe Duhul tău Sfânt, pentru că El să o transforme. Duhul Tău să aprindă în inima mea inertă neliniștea în fața judecății Tale, pentru ca să se trezească! Să o umple de teamă și cutremur, pentru ca cel puțin să se elibereze de frigul mortal tipic celor care sunt disperați sau resemnați. Să o facă umilă și pocăită, pentru ca cel puțin să se umple e nostalgia față de sfințenia Ta și de încredere în puterea harului Tău! Duhul Tău să viziteze inima mea cu pocăința sfântă, care este începutul vieții cerești. Să o viziteze cu încrederea în forța invincibilă a asistenței Tale, care face inimile curajoase și vibrante, bucuroase și curajoase în slujirea Ta. Numai dacă-mi dăruiești harul Tău, voi simți că am nevoie de acesta. Numai darul milostivirii Tale îmi permite să recunosc și să mărturisesc că sunt un sărman păcătos. Numai dragostea Ta îmi dă curajul să mă urăsc fără să disper.

Ai avut milă de mine, o, Dumnezeule sfânt. Fiul Tău și-a dat trupul pentru mine, și de aceea pot să invoc milostivirea Ta. El a încercat moartea, care este salariul păcatului, de aceea nu sunt condamnat să disper în întunecimile păcătoase ale vieții mele. Ador misterul care vestește moartea Domnului în așteptarea venirii Sale, de aceea pot fi încrezător, atunci când neputința trupului și a păcatului par că mă strivesc. Grație Celui Răstignit totul s-a schimbat: întunericul în lumină, moartea în viață, solitudinea goală în apropiere deplină, neputința în forță. Pentru sacramentul, în care Răstignitul și Înviatul devine prezent pentru mine, Te implor, Părintele însurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri: ai milă de mine, o, Dumnezeule, după marea ta îndurare. Iar inima mea va cânta în veci bunătatea Ta. Amin.

Autor: Karl Rahner, Preghiere per la vita, Paoline, Milano 1986, pp. 131-133.