“Potrivit tradiţiei, teologia este ştiinţa credinţei”, a spus Papa. “Cu toate acestea, dacă fundamentul teologiei – adică credinţa – nu devine în acelaşi timp şi un punct central al gândirii, dacă practica teologiei face referire doar la sine sau dacă se bazează doar pe ştiinţele umaniste, atunci devine goală şi lipsită de fundament”. “Teologia aduce în discuţie problema adevărului; acesta este fundamentul ei esenţial”. Religiile păgâne, a spus Sfântul Părinte “respectau formele culturale tradiţionale, sperând ca în felul acesta să menţină o relaţie bună cu misterioasa lume divină. Aspectul revoluţionar al creştinismului în antichitate a fost tocmai ruperea de acest ‘tradiţionalism’, din iubire faţă de adevăr”. Evanghelia Sf. Ioan “conţine cealaltă interpretare fundamentală a credinţei creştine: definirea lui Cristos ca Logos. Dacă Cristos este Logos-ul, adevărul, atunci omul trebuie să îi răspundă cu propriul său logos, adică cu raţiunea lui”.
Sf. Bonaventura, a explicat în continuare Sfântul Părinte, “a vorbit despre o folosire duală a raţiunii: o folosire ireconciliabilă cu natura credinţei, şi o alta care aparţine naturii credinţei”. Pentru Sf. Bonaventura există un “despotism al raţiunii, atunci când ea devine judecătorul suprem al tuturor lucrurilor. Această folosire a raţiunii este cu siguranţă imposibilă în contextul credinţei” deoarece caută să îl supună pe Dumnezeu “unui proces de încercări experimentale”, a spus Papa. În timpurile noastre, “raţiunea empirică apare ca singura formă ştiinţifică de raţionalitate recunoscută… A condus la mari realizări, şi nimeni nu ar dori în mod serios să nege faptul că este bună şi necesară ca şi cale pentru a înţelege natura şi legile naturii. Cu toate acestea există o limită la o astfel de folosire a raţiunii. Dumnezeu nu este un obiect al experimentării umane. El este Persoană şi de revelează doar în relaţia dintre o persoană şi alta”.
“În acest context, Sf. Bonaventura se referă la o altă folosire a raţiunii: în sfera ‘personală’, în marile întrebări ridicate de faptul de a fi umani. Iubirea doreşte o cunoaştere mai bună a celui iubit. Iubirea, iubirea adevărată, nu ne face orbi ci ne face să vedem, şi face parte din aceasta setea de cunoaştere, setea de o cunoaştere adevărată a celuilalt. De aceea, Părinţii Bisericii au descoperit precursorii creştinismului (dincolo de lumea revelaţiei către Israel) nu în zona religiilor tradiţionaliste, … ci în rândul ‘filozofilor’, al oamenilor însetaţi de adevăr şi care erau astfel pe calea către Dumnezeu. Când lipseşte această folosire a raţiunii, atunci marile întrebări ale omenirii cad în afara domeniului raţiunii şi sunt abandonate în iraţionalitate. De aceea este atât de importantă teologia autentică. Credinţa corectă conduce raţiunea la a se deschide faţă de divin astfel încât, călăuzită de iubirea faţă de adevăr, să poată dobândi o cunoaştere mai apropiată a lui Dumnezeu.”
Construim impreuna.
RăspundețiȘtergereMulta sanatate, domnule profesor!