Către Dumnezeul rugăciunilor mele

Doamne, vreau să-ți vorbesc despre rugăciunile mele. Și chiar dacă mi se pare că tu ești puțin atent la ceea ce-ți spun rugăciunile mele, cel puțin de această dată ascultă cuvintele mele. Ah, Doamne Dumnezeule, nu mă minunez că rugăciunile mele cad într-un pământ departe de Tine. Deseori, chiar, eu însumi nu ascult ceea ce mă rog. Deseori rugăciunea mea este numai o obligație, o sarcină pe care trebuie să o duc la capăt, și când o termin mă simt mulțumit că am scăpat de ea. De aceea în a mă ruga eu stau în fața obligației mele, în loc să stau în rugăciune în fața Ta.
Da, aceasta este modalitatea mea de rugăciune, o recunosc. Dar, Dumnezeul meu, aproape că nu-mi reușește să-mi pară rău cum mă rog, fel de rugăciune care numai rugăciune nu este. Poate vreodată omul să vorbească cu Tine? Ești atât de departe și atât de greu de cuprins! Atunci când mă rog mi se pare că cuvintele mele merg să cadă într-o peșteră întunecoasă de unde nici un ecou nu se întoarce ca să mă anunțe că rugăciunile mele au găsit adâncul inimii Tale. Doamne, să mă rog toată viața, să vorbesc fără să aud niciodată un răspuns: oare nu ceri prea mult de la mine? Înțelegi deci, de ce fug continuu din fața Ta și merg să manipulez lucruri și să vorbesc cu oamenii ca să-mi de-a un răspuns? Sau poate că trebuie să consider ca fiind cuvânt al Tău comoția pe care o trăiesc atunci când mă rog, sau ca fiind inspirația Ta idea care-mi vine meditând?

O, Dumnezeule, cei pioși sunt repede înclinați să mă convingă. Dar mie cu greu îmi reușește să cred toate acestea. În toate aceste trăiri eu mă regăsesc totdeauna pe mine însumi și nimic altceva decât ecoul gol al invocației mele, în timp ce eu doresc cuvântul Tău, te vreau pe Tine. (Eu și ideile mele, în cel mai bun caz vor fi utile altora, chiar dacă aceste idei te privesc pe Tine, chiar dacă lumea sfârșește prin a le găsi profunde. Mie mi se pare oribilă această „profunzime” a mea, care este numai o simplă imbecilitate a unui om și încă a unui om foarte ordinar). Este o „interioritate” în care unul se regăsește numai pe sine, golește inima încă mai înainte de orice împrăștiere și de rătăcire în graba lumii. Eu reușesc să mă suport numai dacă uit de mine, iar când mă rog eu trăiesc în tine departe de mine însumi. Dar cum pot să reușesc să mă rog dacă nu mi te arăți, dacă rămâi atât de departe? De ce atunci taci? De ce mă obligi să-ți vorbesc, dacă mă faci să înțeleg că nu mă asculți? dacă taci nu este oare semn că nu mă asculți?

Sau poate că Tu asculți cu atenție cuvântul meu; poate că tu asculți tot timpul vieții mele, până când eu nu mă voi fi dat cu totul Ție, până când eu îți voi fi povestit cu sinceritate întreaga mea viață? Poate că taci tocmai pentru că stai ascultând într-o tăcere atentă până când eu nu voi fi terminat cu adevărat, pentru ca apoi să-mi spui Tu cuvântul tău – cuvântul care este veșnicia Ta – pentru a încheia, în sfârșit, monologul rostit o viață întreagă de un sărman om în chinuitorul întuneric al acestei lumi, să pui capăt prin cuvântul luminos al vieții veșnice, cu care Tu însuți te vei spune mie în interiorul inimii mele? În fond, viața mea nu este numai o simplă iaculatorie - și rugăciunile mele numai traducerea ei în cuvinte - și eterna posedare a ființei Tale, veșnicul Tău răspuns? Tăcerea Ta, atunci când eu mă rog, nu este oare o vorbire plină de o promisiune infinită, nu este oare un cuvânt nespus, mai plin decât orice alt cuvânt zăngănitor, un cuvânt pe care Tu, acum, îl rostești în interiorul finitudinii micii mele inimi, astfel ca acesta să devină sărac și mic ca inima? Se pare că este chiar așa, Domnul meu. Dar dacă acesta este răspunsul pe care-l dai plângerii mele, în cazul în care vei vrea să-mi vorbești, atunci eu îți voi opune o altă dificultate, care provine dintr-o inimă încă și mai încercată decât plângerea mea asupra tăcerii Tale, o, Dumnezeul meu îndepărtat.

Dacă viața mea este o unică rugăciune, iar rugăciunea mea o bucată din această viața care se deznoadă rugându-se în fața chipului Tău, atunci eu trebuie să am puterea să aduc viața mea și pe mine însumi în fața Ta. Dar privește: acest lucru mă depășește. Atunci când eu mă rog, este gura mea cea care vorbește; atunci când eu mă rog ”bine„, sunt gândurile și hotărârile mele care, docile, recită partea lor impusă și învățată. Dar sunt chiar eu cel care, pentru a spune astfel, „sunt rugat”? Eu nu ar trebui să mă rog cuvinte sau gânduri sau frumoase propuneri: eu ar trebui, pentru a spune astfel, „să mă rog cu mine însumi”. Buna mea voință încă mai aparține prea mult straturilor superficiale ale sufletului meu și este prea slabă pentru a coborî în acel straturi profunde ale ființei mele, acolo unde eu sunt eu însumi, acolo unde apele ascunse ale vieții mele se înalță și coboară după o lege proprie a lor. Ce putere slabă am asupra mea! Te iubesc cu adevărat, atunci când vreau să Te iubesc? A te iubi înseamnă a te revărsa în tine, o aderare la Tine cu ultima profunzime a ființei mele. Dar cum pot eu să mă rog cu ajutorul iubirii, dacă acea rugăciune care este iubirea este dăruirea totală a inimii mele, deschiderea sacrariului sufletului meu și, pe de altă parte, eu nu am deloc putere să deschid porțile acestui foarte intim sacrariu? Știu bine Dumnezeul meu: rugăciunea nu trebuie să fie în mod necesar entuziasm și răpire, și nu mai puțin poate să mă pună în întregime în mâna Ta și la dispoziția Ta, astfel ca nimic să nu-ți mai rămână ascuns Ție. O rugăciune care pe bună dreptate să revendice acest nume, nu are nevoie să fie bucuroasă exultanță și strălucirea scânteietoare a unei auto-dăruiri libere. Rugăciunea poate fi ca o sângerare interioară, unde în întristare și în durere sângele omului interior se împrăștie tăcut în profunzimea lui. Mi-ar conveni să mă rog astfel, numai să fiu în stare să-ți dăruiesc, rugându-mă astfel, acel singur lucru pe care-l vrei Tu: nu gândurile sau sentimentele mele, ci pe mine însumi. Dar tocmai acest lucru nu reușesc eu să-l fac, pentru că în acea superficialitate obișnuită a vieții mele spre care mă găsesc în mod necesar împins, îmi sunt străin mie însumi, nu stau aproape de mine. Cum pot să Te caut, Dumnezeule îndepărtat, cum pot să mă predau Ție, dacă eu însumi nu m-am găsit?

Ai milă de mine, Dumnezeule. Dacă fug de rugăciune, nu vreau să fug de Tine ci de mine însumi și de superficialitatea mea; nu de infinitul Tău și de sfințenia Ta vreau să mă sustrag, ci de acel deșert care este ca o piață goală a sufletului meu, unde rătăcesc atunci când fug de lume, fără a reuși să pătrund în adevăratul sanctuar al interiorității mele, în care numai pe tine eu ar trebui să-l caut și pe tine să te rog. În compasiunea Ta față de mine, nu înțelegi că eu, exclus din locul în care Tu locuiești și exilat în piața din fața bisericii Tale, din păcate umplu fața bisericii de traficuri lumești; în îndurarea Ta, nu înțelegi că gălăgia goală al acestor traficuri îmi este mai dulce decât acea tăcere atroce pe care îl observ atunci când impun lumii să tacă, fără a reuși să fiu atras în Tine cel puțin cu ajutorul tăcerii tale vorbitoare?

Ce trebuie să fac? Tu mi-ai poruncit să mă rog. Și aș putea crede vreodată că tu îmi poruncești ceva pe care eu nu reușesc să-l fac cu ajutorul harului Tău? Eu cred că tu mi-ai încredințat sarcina de a mă ruga și că pot să reușesc să mă rog cu ajutorul harului tău. Dar atunci rugăciunea pe care o reclami de la mine nu este în fond decât aceasta: să stau pregătit în tăcere, să stau în așteptarea Ta până când Tu, deja prezent în centrul cel mai intim al ființei mele, din interior îmi vei deschide poarta, și astfel să intru eu însumi în mine, în sanctuarul secret al vieții mele, pentru a vărsa cel puțin odată acolo, în fața Ta, cupa sângelui meu. Acesta va fi ceasul iubirii mele. Dacă acesta va coincide cu o rugăciunea de-ea mea – cu ceea ce se obișnuiește să se numească astfel – sau cu un alt ceas în care eu aș decide de mântuirea sufletului meu, sau cu moartea mea; dacă acesta îmi va apărea clar ca acel ceas al vieții mele sau nu; dacă acesta va dura mai mult sau numai câteva clipe, toate acestea îți sunt numai Ție cunoscute. Totuși, eu trebuie să fie totdeauna gata și să aștept, pentru ca să nu mi se întâmple, atunci când Tu ai deschide poarta la deciderea vieții mele – poate vei face acest lucru cu delicatețe, fără să-mi dau eu seama – să nu se întâmple ca eu, distras de lucrurile acestei lumi, să scap ocazia de a intra în mine și în Tine. Atunci eu voi ține în mâinile mele tremurânde pe mine însumi, acel ceva fără nume, în care toate puterile mele și calitățile mele sunt încă un singur lucru în originea lor, și acest fără nume eu ți-l voi restitui în holocaustul iubirii. Eu nu știu dacă acest ceas a început deja în viața mea; știu numai că se va încheia definitiv odată cu moartea mea. În acest ceas fericit și înspăimântător al iubirii mele, Tu vei continua să taci, vei lăsa ca eu să mă rostesc pe mine însumi. Teologii care s-au ocupat de această decizie numesc noaptea spiritului tăcerea Ta din acest ceas, iar cei care o experimentează, cei care această decidere a iubirii pentru veșnicie nu au trăit-o numai ca toți ceilalți oameni, dar au reușit, într-un anumit sens și să-l trăiască, de obicei sunt numiți mistici – un cuvânt care pentru oameni înseamnă o mulțime de prostii . Și după ceasul iubirii mele, care este învăluit în tăcere, va sosi ziua iubirii Tale, acea visio beatifica. Acum, deci, din moment ce eu nu știu când va sosi ceasul meu sau dacă a început deja, trebuie să stau în așteptare în pragul sanctuarului meu, trebuie să-l golesc de gălăgia lumii, trebuie să suport în harul tău și cu credință curată amara tăcere și dezolarea care rezultă din această tăcere, adică noaptea simțurilor. Aceasta este semnificația ultimă a rugăciunilor mele obișnuite. Nimic din ceea ce eu gândesc în ele, nimic din ceea ce eu în ele simt sau decid, nu aceste operații ale superficiei minții mele și a voinței mele, nu acesta, în sine însuși, este ceea ce de care Tu te complaci în rugăciunile mele. Toate acestea sunt o poruncă, toate acestea sunt harul Tău, pentru ca sufletul meu să fie pregătit pentru ceasul în care Tu îi vei da posibilitatea de a se ruga cu sine în Tine. Dă-mi, Dumnezeul rugăciunilor mele, harul ca rugându-mă, eu să stau în așteptarea Ta.

Autor: Karl Rahner,

Karl Rahner s-a născut la Fribourg in Bresgovia în ziua de 05 martie 1904 și a murit la Innsbruck în data de 30 martie 1984. A fost preot iezuit, teolog german, catolic, unul din protagoniștii reînnoirii Bisericii care a condus la Conciliul al II-lea din Vatican.