SF. SCRIPTURĂ, SUFLETUL TEOLOGIEI (I)

de Mons. Bruno Forte, Arhiepiscop de Chieti-Vasto
                                             * * *
Raportul dintre teologie și Sf. Scriptură este atât de decisiv pentru gândirea credinței încât, nu din întâmplare, teologia secolului al XIX-lea a cunoscut imediat o pasională polemică privitor la aceasta: protagoniștii au fost tânărul Karl Barth – care de puțină vreme publicase a doua ediție, radical inovativă, a comentariului său la Scrisoarea către Romani (1922) - și maestrul lui berlinez, ultimul mare corifeu al teologiei liberale, Adolf von Harnack. Acesta adresase public Zece întrebări acelor teologi care disprețuiau teologia științifică, adresându-se, de fapt, vechiului elev. Barth replicase prin Cincisprezece răspunsuri către profesorul von Harnack, care, la rândul lui, i-a răspuns printr-o scrisoare deschisă, căreia i-a urmat o ulterioară replică a lui Barth și o intervenție concluzivă a lui Harnack . Maestrul berlinez le reproșa „detractorilor teologiei științifice dintre teologi” că ar fi abdicat metodei istorico-critice, singura capabilă să evite riscul de a confunda „un Cristos imaginar cu cel real”, cât și de a procura teologiei demnitate și respect între științe. era convingerea Profesorului din Berlin că cel care transformă „catedra teologică pupitru”, compromite și continuitatea dintre uman, în gradele lui cele mai elevate și divin, deschizând calea barbariilor și ateismului. O teologie dependentă de Sf. Scriptură ar fi chiar edificatoare, dar desigur puțin științifică și total incapabilă să vorbească inteligențelor libere și adulte.

În răspunsurile sale – nu lipsite de vehemența neofitului – Barth ridică degetul împotriva acelei lumi teologice „căreia i-a devenit străin și nemaiauzit conceptul de obiect normativ, în fața unicei normative a metodei”. Acolo unde se recunoaște corect primatul Obiectului pur, al Cuvântului divin în cuvintele cu care se comunică oamenilor, acolo orice subiectivism este pus pe fugă, iar teologia se întâlnește la un nivel mai înalt și fecund cu predicarea, pentru că ambele se recunosc în slujba revelației lui Dumnezeu. Arbitru și subiectivitate se insinuează, contrar, acolo unde primatul este acordat cuvintelor oamenilor mai degrabă decât auto-comunicării divine. Orice continuitate dintre dincoace și dincolo trebuie să fie refuzată: între cele două lumi va exista totdeauna „o relație dialectică, care trimite la o identitate ce nu poate fi împlinită, și de aceea, nici afirmată”. Contingența rămâne numai o palidă trimitere la etern: o teologie care nu ar depinde de Dumnezeu nu ar mai fi teologie. Și deoarece Dumnezeul cel viu stă și rămâne dincolo de orice captură umană, adevărata teologie va fi totdeauna luminoasă ca întunericul, obscuritate iluminată numai de lumina credinței, generată de Cuvântul Revelației.

Abisul dintre cei doi teologi este cel dintre două epoci: veacul al XVIII-lea liberal și burghez, deja pe calea apusului, și efervescenta „teologie dialectică” a secolului al XIX-lea, pe care Barth o inaugurează, punându-se în ascultarea Apostolului Paul din Scrisoarea către Romani. În comparație cu apelul final al lui Harnack față de interlocutorul său pentru ca să admită că „în vreme ce-și sună propriul instrument, Dumnezeu mai are și alte instrumente”, poziția tânărului teolog rămâne tranșantă: „totul este teribil de relativ”, numai Dumnezeu merită ascultare și obediență. Câțiva ani mai târziu, Barth va reitera aceeași teză în importanta cercetare asupra lui Anselm din Aosta, interpretat ca fiind martorul absolutului primat al lui Dumnezeu asupra inteligenței care caută: „O știință a credinței care ar nega sau ar pune la îndoială credința… ar înceta nu numai ipso facto să fie credincioasă, dar și de a fi științifică. Negațiile lui, încă de la început nu ar fi mai bune decât o dispută între lilieci sau bufnițe cu acvile asupra realității razelor soarelui din miezul zilei” . În sfârșit, teologia, stă sau cade cu ascultarea obedientă a Cuvântului lui Dumnezeu, și, deci, chestiunea raportului ei cu Sf. Scriptură este ca atare decisivă.

Se va ocupa de aceste lucru, în întreaga ei relevanță, Conciliul al II-lea din Vatican: receptând rezultatele așa numitului „ressourcement” biblic, patristic și liturgic ale deceniilor care îl precedaseră, Conciliul produce ca rod matur Constituția dogmatică asupra divinei revelații Dei Verbum. Aici, la numărul 24 – în cadrul capitolului final, dedicat Sfintei Scripturi în viața Bisericii – se afirmă: „Sacra teologie se bazează ca pe un fundament peren asupra Cuvântului lui Dumnezeu scris, inseparabil de Sfânta Tradiție; în el, în mod viguros se consolidează și reîntinerește totdeauna, scrutând în lumina credinței orice adevăr conținut în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi conțin Cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt cu adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu; să fie, deci, studiul sacrelor pagini ca sufletul sfintei teologii” . Importanța acestui text se percepe imediat dacă ne gândim la polemica începută odată cu Reforma împotriva aridității teologiei în școli, care reducea uzul teologiei la așa numitele “dicta probantia”, aservite primatului argumentării conceptuale. Astfel, tânărul Luther, în tezele 19 și 20 din Disputatio de la Heidelberg (1518), nu ezitase să contrapună pe adevăratul teolog, care depinde în totalitate de revelația conținută în Scriptură, falsului teolog, care speculează numai în termeni umani: „Nu se poate numi cu adevărat teolog cel care scrutează profunzimile invizibile ale lui Dumnezeu, crezând să le cunoască cu ajutorul a ceea ce a fost creat, dar numai cel care despre Dumnezeu cunoaște ceea ce s-a făcut vizibil și s-a adresat nouă ca din spate prin patima și moartea lui” .

În textul citat din Dei Verbum, Conciliul al II-lea din Vatican afirmă cu claritate absolută primatul Cuvântului revelat asupra oricărei cunoașteri a credinței: așa cum observa deja Joseph Ratzinger într-un celebru comentariu la textul conciliar , dacă folosirea metaforei „fundamentului” arată solida continuitate că referința normativă la Scriptură dă gândirii credinței, caracterul static al acestei imagini este îmbogățit și dinamizat de două verbe: „roboratur” (se consolidează) și „iuvenescit” (întinerește), care arată cum teologia nu este un edificiu construit odată pentru totdeauna, dar reclamă continuu un angajament de aprofundare și de creștere pe baza fundamentului scripturistic. A treia imagine folosită de Conciliu, apoi, este cel al studiului Scripturilor ca „anima Sacrae Theologiae”, pe care Decretul Optatam Totius al aceluiași Conciliul o va clarifica la nr. 16 [6], obținând din premisele puse consecințele decisive ale metodei teologice, unde nu se pleacă de la prezent pentru a justifica mai mult sau mai puțin forțat teze actuale făcând recurs la trecutul izvorâtor, dar – exact contrar – se pleacă de la Biblie, citită în contextul ei, pentru a ne lăsa provocați de noi chestiuni și să ne lăsăm iluminați de parcursurile apropiate pentru a răspunde, numai astfel obținând adevărata bogăție a Tradiției ecleziale și a dezvoltării dogmei. Așa cum se vede, textul din Dei Verbum, 24, evocă o complexitate de reflecții mult mai ample decât ce pe care densa scurtime a expresiilor folosite ar putea să ne facă să gândim. Este această bogăție pe care aș vrea să o explorez, evocând importanța ei în unele puncte esențiale. Voi aduna totul în zece teze, cu caracter evocativ și având nevoie de aprofundare .

1) „In principio erat Verbum” (In 1, 1): primatul Cuvântului lui Dumnezeu. Condiția necesară a cunoașterii credinței este Cuvântul lui Dumnezeu, răsunat în istorie. Credința se naște din ascultare (cf. Rom 10, 17), împrumutat auto-comunicării divine, împlinită în evenimente și cuvinte. Deus dixit – Dumnezeu a vorbit: se află aici începutul oricărui posibil asentiment de credință, cât și al oricărei cunoașteri reflectate de experiența de credință, și, deci, „fundamentul”oricărei teologii, ca inteligență a conținutului ei noetic, teorie critică a practicii creștine și ecleziale. Obediența credinței față de revelație nu este o posesie facilă, ci ascultare profundă (oboedentia de la ob audio=yp-akoé), acceptare a ceea ce stă sub și dincolo (ob, ypó) de cuvintele auto-comunicării divine. Se ascultă cu adevărat de Cuvântul lui Dumnezeu numai atunci când se ascultă „trecând dincolo de”, ascultând, adică, ceea ce stă dincolo de el și de unde el provine. În Biserica de la începuturi, acest dincolo de el al Cuvântului a fost desemnat deseori prin numele Tăcerii : recurgând la această terminologie, s-ar putea afirma că adevărata primire a Cuvântului este ascultarea Tăcerii care o întrece și de care el este originat. A crede înseamnă a ne da acordul Cuvântului ieșit din Tăcerea divină! Fiul trimite la Tatăl, Cuvântul la Tăcere, cel Revelat în secret la Secretul în revelație. Dacă, deci, „sacra teologie” se bazează ca pe un fundament peren pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu (Dei Verbum nr. 24), a atinge la acest izvor este sarcină primară și originară a cunoașterii credinței, care va trebui să-i scruteze abisala profunzime, rămânând nu mai puțin „legată” de Cuvântul lui Dumnezeu, și în același timp deschisă față de Tăcerea de la care provine și se răspândește. Astfel făcând, teologia „în mod viguros se consolidează și întinerește totdeauna”, scrutând „orice adevăr conținut în misterul lui Cristos” (Ibidem). A asculta de Cuvânt înseamnă pentru cunoașterea credinței o totdeauna nouă intrare prin el în abisurile divinei Tăceri. Acest itinerar în Tăcere, scrutat grație Cuvântului și în obediență față de el, caracterizează acel „cognitio fidei”, atât în aspectul ei teologic, cât și în cel mistic. La originea gândirii credinței se află totdeauna Cuvântul, pe care Dumnezeu l-a adresat oamenilor ca unor prieteni! Și astfel, “in principio erat Verbum”!

2) Dialectica revelației: în ascultarea Cuvântului și a Tăcerii lui Dumnezeu. Dubla semnificație a cuvântului „revelatio” reiese aici în întreaga ei densitate: în a îndepărta vălul (re-velare, unde re vrea să spună a aboli) este prezentă o densificare a aceluiași văl (re-velare, unde re înseamnă repetarea actului); în a se revela o prezentare și o ascundere. Ascultarea credincioasă ajunge pe cel Revelat, pentru a merge grație lui și prin el spre cel Ascuns: ypakoé, obediența credinței, tinde spre ceea ce stă dincolo de Cuvânt (ypó=sub, dincolo, în spate); oboedentia este ascultare îndreptată dincolo de verset (ob=spre, indicativ de loc, cât și de scop, de finalitatea ultimă). Cuvântul este mijlocirea, Tăcerea este profunzimea ascunsă dincolo de el, ținta ultimă a obedienței credinței prestată Cuvântului. Fără Cuvânt nu ar exista acces la Tăcere; fără Tăcere, Cuvântul nu ar trimite la o altă lume și la o altă patrie, și totul s-ar rezolva în descoperirea deplin împlinită. Numai pentru că trimite la veșnica Tăcere, Cuvântul reclamă obediența credinței; numai comunicându-se în Cuvânt, cel nespus devine accesibil și provoacă răspunsul intenționalității încrezătoare, ca deschiderea inimii spre insondabilele profunzimi ale lui Dumnezeu. În acest sens se înțelege cum cuvintele scrise ale revelației lui Dumnezeu pot să conțină Cuvântul veșnic adresat oamenilor pentru mântuirea oricui crede: „Sfintele Scripturi conțin cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt cu adevărat cuvânt al lui Dumnezeu” (Dei Verbum, nr. 24). Inspirația este proveniența veșnicei Tăceri, spusă în cuvintele revelației. Tocmai astfel, aceste cuvinte sunt „norma normans” al oricărei cunoașteri a credinței, care va fi totdeauna „norma normata” a Cuvântului venit din divina Tăcere să locuiască cuvintele revelației: se înțelege atunci exortația Conciliului al II-lea din Vatican, pentru care „studiul sfintelor pagini” trebuie să fie ca „sufletul sacrei teologii” (Dei Verbum, nr. 24), chemată să parcurgă neîncetat dialectica Cuvântului și a Tăcerii, proprie auto-comunicării Dumnezeului celui viu, ascultând atât de conținut, cât și de forma revelației.

3) Cele trei căi ale cunoașterii teologice „sub Verbo Dei”. Raportul dintre Cuvântul revelației și acel dincolo de el, originea și destinul lui este decisiv pentru inteligența credinței, care este teologia: cum poate fi conceput? Forma în care poate fi gândit trebuie să țină cont de continuitatea și în același timp de diferența dintre cei doi termeni de corelat, Cuvântul și Tăcerea: acolo unde nu s-ar afirma continuitatea, Tăcerea ar rămâne inaccesibilă iar Cuvântul gol; acolo unde nu s-ar ține cont de diferență, Tăcerea s-ar rezolva în Cuvânt. Este necesar, deci, ca modalitatea de a gândi raportul să nege și să afirme în același timp, și în același timp să nege și să afirme negația și afirmația la cel mai înalt nivel. Este tripla cale a gândirii credinței în ascultarea revelației, devenită clasică începând cu Pseudo-Dionis Areopagitul: via negationis, via affirmationis, via eminentiae . Dacă prima cale prin negare vrea să afirme diferența, a doua afirmație înțelege să evidențieze continuitatea: a treia cale reprezintă o depășire a primelor două, pentru că unește poli într-o indisolubilă continuitate și într-o ireductibilă distincție a raportului de cauzalitate și de proporție. Teologia, ca și exercițiu conștient al triplei căi care pleacă de la Cuvânt spre abisala Tăcere a ulteriorității și provenienței lui, spune tăcând și tace afirmând; tocmai pentru că Dumnezeu s-a revelat ascunzându-se, teologul îndrăznește să vorbească de Tăcerea lui; tocmai pentru că există Cuvântul, este posibil să accedem cu prudență și modestie la tăcutul Început. Deja aceste idei eliberează teologie de orice prezumție raționalistă și „logocentrică” și arată necesitatea înrădăcinării ei în contemplația rugătoare a Cuvântului revelat. Departe de a fi un exercițiu de dominare și de forțare asupra „sacrelor pagini”, teologia va fi tot mai fidelă sarcinii ei cu cât se va pune în ascultarea acestora și a divinei profunzimi care se ascunde în ele. O teologie a Sfintei Scripturi este prin natura ei „teo-logică”, „mistică” și „spirituală”, pentru că se lasă „atinsă” de auto-comunicarea Preasfintei Treimi și în special de acțiunea Duhului care introduce la adevărul întreg, transcendând orice umană captură.

4) „Via negationis”: de la Cuvânt la Tăcere. Raportul dintre Cuvânt, care locuiește cuvintele revelației, și Tăcere, la care trimite, este parcurs înainte de toate de via negationis: Tăcerea, față de care Cuvântul se deschide, se oferă ca Non Cuvântul, diferența față de ceea ce specifică Cuvântul ca atare. Așa cum Cuvântul are caracterul de „venire” și, deci, proximitatea imediată în lumea noastră, dicibilitatea în orizontul limbajului nostru și de aceea de comunicare face posibilă oamenilor să devină „fii în Fiul”, tot la fel Tăcerea dincolo de Cuvânt are caracterul „provenienței” ascunse, a unei profunzimi îndepărtate, și totuși unite, de întuneric ireductibil, prezent în orice comunicare a luminii divine. Tocmai aici este locul în care se înțelege preferința pe care limbajul credinței a dat-o termenilor apofatici pentru a vorbi despre Dumnezeu, ca și cum ar vrea să evoce ulterioritatea ireductibilă a Dumnezeului care vine în cuvintele Sale. Acest limbaj negativ are rădăcini deja în NT, unde, față de Fiul, care s-a făcut vizibil, Tatăl este calificat ca fiind Dumnezeul invizibil: „El este imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15). Dacă Cuvântul este prezență și comunicare a infinitului și al veșnicului în coordonatele spațiului și ale timpului, Tăcerea este întuneric, invizibilul dincolo de vizibil, de la care imaginea provine și la care trimite. Calea negativă a teologiei conduce astfel la întunericul înțeles atât ca absență cât și ca exces de lumină . Negația, cu alte cuvinte, afirmă distincția dintre termeni, începând de la cel care ni s-a făcut accesibil nouă: cu aceasta, el nu anulează consistența Celuilalt, dar se apropie și mai mult, cu prudența și modestia unei depășiri a Cuvântului trăit în obediență față de Cuvântul însuși: „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14, 9; cf. 12, 45). Negația apare astfel ca o mai evidentă afirmare: cala negativă se revelează complementată celei pozitive. Tăcerea nu înseamnă mutism al nespusului, ci tăcere elocventă a celebrării, al celui care adoră să stea în deschiderea spre Transcendență. Tăcerea responsabilă față de ceea ce suntem conștienți că nu se poate vorbi este deja o afirmare tăcută și reculeasă, o trimitere, hrănită din stupoare, față de Misterul sfânt. Teologia Scripturii știe să spună tăcând și tace spunând: ea evocă, nu capturează; dezvăluie, nu închide; se apropie de „focul arzând” care nu se consumă, fără a pretinde să-l posede. Chiar așa, teologia „sub Verbo Dei” rezultă a fi liberă față de orice pretenție absolută și motivează atitudinea critică a credinței gândite față de orice raționalitate care ar vrea să fie totalizantă și, deci, de orice captură ideologică. Teologia hrănită din Scriptură este anti-ideologie: ea alimentează rezistența critică față de orice formă de totalitarism produs de pretențiile ideologice.

5) „Via affirmationis”: cuvintele divinei Tăceri. Dacă calea negativă a teologiei trimite spre dincolo de verset prin negație, calea pozitivă procedă spre Tăcere înălțând la maximul grad perfecțiunile Cuvântului: ea afirmă continuitatea în distincție, indisolubila unitate a Cuvântului și a Originii eterne. Fundamentul ei este certitudinea că adâncimea profunzimii Tăcerii dincolo de cel Revelat s-a făcut accesibil, chiar dacă prin ascunderea Lui: „Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată: tocmai Fiul Unul născut, care este spre sânul Tatălui, El l-a făcut cunoscut” (In 1, 18). Fiul cel veșnic trimite la veșnicul Tată, divinul Generat la divinul Generant, Dumnezeu la Dumnezeu, Lumină la Lumină. Tăcerea dincolo de Cuvântul Revelației este veșnica Tăcere, divina Tăcere, Persoana divină consubstanțială Fiului. Cuvântul făcut trup este divin și revelator, chiar rămânând ascuns ca tăcut Început. Cum califică „via affirmationis” această divină Tăcere? Plecând de la predarea/trimiterea Fiului din iubire față de noi (cf. Gal 2, 20 și Rom 8, 32), este perfecțiunea iubirii cea care caracterizează pe Cel care pronunță Cuvântul în veșnicie și îl trimite în timp (cf. 1 In 4, 8ss.). De aceea, cunoașterea acestui Dumnezeu ascuns, care se revelează în gestul supremei iubiri care este predarea Fiului, se împlinește în iubire: „Cel care nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire… Noi am cunoscut și am crezut iubirii pe care Dumnezeu o are față de noi; cine rămâne în iubire, locuiește în Dumnezeu și Dumnezeu locuiește în el” (1 In 4, 8.16). Continuitatea dintre Cuvânt și Tăcere, afirmată de calea pozitivă, este, deci, mai mult decât extrinsecă: ea este necesară a liberei necesități a iubirii. Calea pozitivă înalță cuvintele Scripturii spre Cuvântul spus datorită numai darului, și de la el la Tăcerea gratuitului început al iubirii, spre izvorul plinătății care se iradiază datorită unei gratuități absolute. „Via affirmationis” se revarsă atunci în constatarea primatului adventului divin: înălțarea umanului este rodul divinei coborâri; credința primește Cuvântul și în acesta ascultă Tăcerea, pentru că Tăcerea s-a exprimat în Cuvânt, chiar dacă rămâne ascunsă în ea. În vreme ce calea negativă arată inexorabila neterminare a oricărui exod uman ce se revarsă în întunericul dincolo de lumină și în tăcerea dincolo de orice cuvânt, calea afirmativă arată infinita benignitate a Iubirii, care se oferă gratuit ca izvor al luminii dincolo de orice întuneric și izvor al cuvântului dincolo de orice tăcere, ca pură și izvorâtoare auto-comunicare divină, care depășește abisul și ajunge noaptea și tăcerea lumii ca Întuneric luminos și Început al oricărei vieți. Cunoașterea credinței, hrănită din și de Cuvântul „încălcat” de-a lungul căilor Tăcerii în continuitate obedientă cu acesta, își arată aici întreaga ei greutate „performativă”: cine cunoaște divina Frumusețe în umila sa dăruire în fragment este răscumpărat și transfigurat de această Frumusețe divină. Astfel înțeleasă, teologia se oferă ca și cale de sfințenie și de slujire de sfințire pentru întreg poporul lui Dumnezeu.