Teologia lui W. Pannenberg: revelaţia ca istorie

de Ionuţ-Andrei Purel

Wolfhart Pannenberg este unul dintre teologii căruia nu îi este ruşine să susţină că raţiunea este importantă pentru viaţa de credinţă. Spre deosebire de foarte mulţi teologi protestanţi, care ţin cu tot dinadinsul să fie în pas cu moda intelectuală, Pannenberg rămâne adeptul folosirii logicii şi al argumentului raţional coerent ca unelte indispensabile pentru cel care face teologie, iar acest lucru se observă cel mai limpede în primul volum din cele trei ale „sistematicii” pe care a scris-o. Acest volum apărea în Germania cu un an înainte de revoluţia română, traducerea volumului în engleză fiind pe piaţă în vremea când minerii vizitau Universitatea din Bucureşti, astfel că în România apariţia volumului a trecut neobservată.

Un profesor, întrebat fiind dacă a citit o anumită carte, a răspuns: „Mă întrebi dacă am citit cartea? Nici măcar nu i-am făcut recenzia!” Volumul căruia îi fac recenzia a fost citit şi recitit datorită cantităţii enorme de informaţii pe care le conţine. Este util de precizat că Pannenberg, ca un adevărat savant german, scrie mult, informat şi solicitant, volumul dând impresia uneori că este o istorie a dezvoltării doctrinei creştine, iar alteori, o istorie a filozofiei continentale. Motivul este arătat chiar de către autor în prefaţă: „Pentru multă vreme am ţinut la ideea că o prezentare de felul acesta ar trebui să se concentreze doar pe coerenţa esenţială a temelor dogmatice, lăsând la o parte bogăţia confuză a întrebărilor istorice, pentru a pune în evidenţă mai clar unitatea sistematică a doctrinei creştine în totalitatea ei. Doar după multe ezitări am ajuns la concluzia că o prezentare de felul acesta trebuie abandonată pentru a putea menţine precizia, discriminarea şi obiectivitatea care sunt de dorit şi sunt realizabile în investigaţia ştiinţifică” (p. X).


Pentru Pannenberg, doctrina creştină este, de la început până la sfârşit, un construct istoric, pentru că însuşi conţinutul acesteia se întemeiază pe revelaţia istorică a lui Dumnezeu în figura istorică a lui Isus Cristos (p. XI). De altfel, întregul sistem dezvoltat de către teologul german se concentrează în jurul temei revelaţia ca istorie. Când cineva doreşte să facă teologie într-un mod profesionist, se confruntă cu o problemă esenţială: care e punctual de pornire? Pentru un credincios crescut şi educat în spirit creştin, această problemă se rezolvă foarte simplu: pentru protestanţii „clasici” punctul de pornire este Scriptura, iar pentru cei din confesiunile istorice, punctul de pornire sunt Biblia şi Biserica (singura în stare să interpreteze corect Scriptura). Dar este o astfel de abordare a problemei una care poate fi într-adevăr luată în serios de către celelalte discipline academice?

Primul capitol al volumului se ocupă de metoda în teologie, Pannenberg dorind să readucă în arena publică teologia „ca ştiinţă”. Desigur, teologii postmoderni îl vor cita pe Hans Frei, care la un moment dat a făcut afirmaţia că „un om sau are caracter, sau inventează o metodă”; problema este că mulţi teologi n-au nici caracter, nici metodă. Nu dorim să facem nici un fel de observaţii sau speculaţii cu privire la caracterul lui Pannenberg, cert fiind că metoda este obligatorie, pentru el, în dezvoltarea unei teologii sistematice. Teologul german consideră că reflecţia istorică şi cea sistematică trebuie să se întrepătrundă continuu, fiindcă doar în acest fel se poate da un răspuns pretenţiilor de adevăr ridicate în investigaţia şi prezentarea doctrinei creştine (p. XI). Orice prezentare mai puţin riguroasă, afirmă Pannenberg, „nu este în stare să dezvolte punctul esenţial de pornire în vederea unei noi formulări a doctrinei creştine” (p. XI). Pentru o înţelegere corectă a ideilor şi pentru a putea fi realizate condiţiile de dialog dintre diferitele şcoli teologice, esenţială este definirea conceptelor. Astfel, Pannenberg parcurge întreaga istorie a dezvoltării anumitor concepte precum teologie, dogmă, doctrină şi încearcă prin acest procedeu să determine care este obiectul sau tema teologiei sistematice.

Indiferent de perioada istorică sau de ramura creştinismului din care face parte, teologul porneşte de la revelaţia lui Dumnezeu, care este condiţia de bază a conceptului de teologie ca atare (p. 2). „Altfel, posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu este logic de neconceput; ar contrazice însăşi ideea de Dumnezeu” (p. 2). Dar a afirma acest lucru, spune Pannenberg, „nu înseamnă că deja s-a hotărât modalitatea în care fiinţele create pot ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu” (p. 2). În orice caz, conchide Pannenberg, nu poate fi concepută nici un fel de teologie care să nu derive din Dumnezeu. Concluzia referitoare la conceptul de teologie este următoarea: „În conceptul de teologie adevărul discursului teologic ca discurs despre Dumnezeu pe care Dumnezeu Însuşi l-a autorizat este întotdeauna presupus” (p. 7). Teologia este, concret, discursul creştin despre Dumnezeu.

Dificultatea cea mai mare se naşte din faptul că nu există un criteriu obiectiv după care să putem discerne între ce vine de la Dumnezeu şi ce vine de la fiinţa umană. Pannenberg este de părere că tocmai în acest punct poate fi arătat caracterul ştiinţific al teologiei, propunând ca doctrinele creştine să fie văzute ca ipoteze ce ar putea fi infirmate, adevărul lor fiind deschis contestărilor care vin din partea celorlalte discipline; după cum se exprimă teologul german, „doar revelaţia finală a lui Dumnezeu, de la sfârşitul istoriei, va aduce cu ea cunoaşterea deplină a conţinutului şi adevărul manifestării lui Dumnezeu în Isus din Nazaret” (p. 16). Aceasta nu înseamnă în nici un caz abordarea iraţională a doctrinelor creştine, ci faptul că argumentarea teologică trebuie să recunoască principiile logice de bază ale identităţii şi contradicţiei (p. 21). Ceea ce trebuie verificat este însuşi conţinutul dogmaticii, adică manifestarea lui Dumnezeu în Isus din Nazaret, iar acest lucru poate fi realizat dacă adevărul este înţeles într-un mod specific, anume adevărul drept coerenţă („truth as coherence”) [subl. Pannenberg] (p. 21). Aceasta presupune nici mai mult, nici mai puţin, faptul că teologia creştină trebuie să fie coerentă atât în relaţiile dintre părţi, cât şi în relaţia cu celelalte ştiinţe (p. 22). Concluzia la care ajunge Pannenberg la sfârşitul capitolului este că, metodologic, discursul teologic trebuie să aibă ca fundament discutarea conceptului de Dumnezeu şi dovedirea existenţei lui Dumnezeu, dar afirmă că, material, „doar Dumnezeu şi revelaţia Sa în Isus Cristos reprezintă fundamentul” (p. 61). Îi lăsăm cititorului plăcerea să descopere cum se desfăşoară argumentul lui Pannenberg referitor la adevărul creştinismului şi al superiorităţii sale faţă de celelalte religii.

Teologia este discursul despre Dumnezeu aşa cum este descoperit în credinţa creştină, iar cum Dumnezeu este Unul singur, tot aşa adevărul este unul singur; nu există mai multe adevăruri, astfel că adevărul doctrinei creştine trebuie să fie coerent cu unitatea lumii şi cu istoria ei. Teologul german susţine şi demonstrează că nu există adevăr izolat, astfel că într-un fel teologia trebuie să se ocupe de tot ceea ce se numeşte realitate. Cele şase capitole ale volumului încearcă să descopere şi să prezinte relaţiile care există între teologia creştină şi întreaga realitate.

Două capitole din acest volum au făcut senzaţie în lumea teologică, dar pentru că nu este scopul nostru să facem un rezumat al argumentelor lui Pannenberg, vom prezenta doar ideile de bază, cititorul fiind îndemnat să urmărească demonstraţia teologului german. Este vorba despre capitolele patru şi cinci, primul având ca temă revelaţia lui Dumnezeu, iar celălalt, Sfânta Treime. În capitolul despre revelaţie, conceptul cheie este istoria; teologul german face o afirmaţie uimitoare: „[…] În lumina efectelor sale istorice, revelaţia lui Dumnezeu este deschisă oricui are ochi să vadă şi nu are nevoie de nici un fel de interpretare inspirată suplimentară” (p. 249). Revelaţia lui Dumnezeu devine clară „prin reflecţia la totalitatea istoriei în lumina sfârşitului care a devenit deja un eveniment în Isus Cristos” (p. 249). Conceptul de revelaţie dă precizie conceptului de Cuvânt al lui Dumnezeu şi nu invers; întreaga istorie este cea care face posibilă înţelegerea Cuvântului. Isus Cristos este „Cuvântul lui Dumnezeu în calitate de chintesenţă a planului divin pentru creaţie şi istorie şi pentru descoperirea sfârşitului lumii, care este deja anticipată” (p. 257). Finalul istoriei şi transformarea lumii au fost deja descoperite anticipativ în Isus Cristos, dar confirmarea definitivă va avea loc doar la sfârşitul istoriei.

Capitolul care dezbate doctrina Sfintei Treimi este foarte interesant pentru cei preocupaţi de teologie întrucât propune redefinirea unor concepte de bază precum substanţă, esenţă şi persoană. Teologul german face apel la filozofie şi la schimbările care au avut loc în înţelegerea unor concepte metafizice, pentru că, în definitiv, şi doctrina clasică a Sfintei Treimi a recurs la filozofie ca sursă a conceptelor sale (pentru liniştea sufletească a celor deranjaţi de această afirmaţie, teologul evanghelic conservator Gordon H. Clark afirma acelaşi lucru, spunând că nimeni nu poate face teologie fără să cunoască filozofie greacă). În acest capitol Panneberg propune un alt mod de a înţelege relaţiile dintre persoanele Sfintei Treimi: relaţiile dintre acestea nu mai trebuie înţelese în sensul clasic, anume ca relaţii „de originare”, ci trebuie redefinite în funcţie de rolul pe care-l are fiecare persoană a Treimii în economia mântuirii. În acest fel, relaţiile din cadrul Sfintei Treimi se concentrează în jurul Împărăţiei lui Dumnezeu. Întrebarea care apare imediat este următoarea: nu cumva prin acest fel de a înţelege Sfânta Treime, Împărăţia devine constitutivă pentru Dumnezeire? Dar încercarea lui Pannenberg de a aduce împreună Trinitatea imanentă şi Trinitatea iconomică trebuie apreciată în cel mai înalt grad.

Ultimul capitol al volumului discută esenţa şi atributele lui Dumnezeu, Pannenberg având şi aici câteva contribuţii interesante: el arată că Dumnezeul Bibliei trebuie înţeles ca pneuma (în Vechiul Testament cunoscut ca ruah) în sensul stoicilor, nu doar ca nous, ca simplă raţiune. Teologul german recurge la ceea ce afirmă Ioan Teologul (pentru protestanţi apostolul Ioan), anume că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24) şi că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:16), pentru a arăta care este adevărata esenţă a lui Dumnezeu. Argumentele referitoare la esenţa şi atributele lui Dumnezeu sunt foarte interesante şi, după părerea noastră, convingătoare. Tot în ultimul capitol, cititorul va afla care este contribuţia epocală a lui Grigorie de Nyssa în înţelegerea lui Dumnezeu şi motivul pentru aceasta.

Sperăm că această scurtă prezentare este suficientă ca pentru a suscita curiozitatea cititorului, indiferent de apartenenţa sa confesională. Chiar dacă volumul a apărut cu atât de multă vreme în urmă, Pannenberg nu şi-a schimbat sau reformulat ideile teologice fundamentale, în special cele ce se referă la folosirea raţiunii în discursul teologic, fiind conştient că influenţa filozofiei asupra teologiei este mult mai mare decât ar dori să recunoască teologii. Într-un interviu pe care l-a dat după anul 2000 pentru o revistă din Statele Unite (şi care poate fi accesat la http://www.metanexus.net/magazine/tabid/68/id/3139/Default.aspx), Pannenberg afirma că „nu trebuie să renunţăm la raţiune şi să cedăm capriciilor de moment, precum deconstrucţionismul”. Încheierea este apoteotică: „Unele lucruri care sunt numite filozofie, pentru mine nu sunt decât divertisment. De exemplu filozofia lui Richard Rorty. Dar există şi filozofie serioasă în această ţară, spre exemplu cea a lui Nicholas Rescher. Menţionez doar aceste două exemple. Sper ca filozofia să nu fie identificată exclusiv cu analiza limbajului, aşa cum s-a întâmplat în ultimele decenii în această ţară. Sper ca filozofia să revină la marea tradiţie a gândirii filozofice şi la istoria metafizicii. Sper că filozofia va dezvolta noi abordări ale acestor subiecte ale reflecţiei filozofice”.

Wolfhart Pannenberg, Systematic Theology, vol. I, Trans. Geoffrey W. Bromiley, William B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1991.

Sursa: http://www.oglindanet.ro/