Anotimpul în care a trăit Anton și biograful lui, Atanaziu este traversat de controversa ariană. Arius, preot în orașul Alexandria, preocupat de a salvgarda transcendența și unicitatea lui Dumnezeu, nega deplina egalitate dintre Fiul și Tatăl în interiorul Sf. Treimi. Fiul, după doctrina lui, era o creatură pe care Tatăl îl formase din nimic, o creatură perfectă, exemplu și model pentru oameni, dar nu asemenea Tatălui. Atanaziu, patriarh al Alexandriei, a luptat cu toate puterile împotriva acestei doctrine noi, care golea misterul întrupării și al răscumpărării.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru ca noi să devenim Dumnezeu: s-a făcut vizibil în trupul său pentru ca noi să-l cunoaștem pe Tatăl invizibil; a suferit pe cruce pentru ca noi să devenim nemuritori…; în iubirea sa față de oameni s-a întrupat într-un trup și a intrat ca om în relație cu oamenii.
Viața lui Anton este un exemplu al operei de divinizare pe care Dumnezeu o împlinește în oameni. Discursurile în apărarea credinței de la Niceea pe care le găsim în Viața Sf. Anton sunt cuvintele pe care Atanaziu însuși le pune pe buzele lui Anton. Dar, mai mult decât discursurile, același itinerar uman și spiritual al sfântului devine o mărturie a adevăratei doctrine a întrupării. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat cu adevărat într-un trup omenesc, și orice om care se lasă atras de urmarea lui și corespunde lucrării harului, este transfigurat, divinizat, devine un bărbat, o femeie în Dumnezeu. credința antrenează întreaga viață, nu este o ideologie, nu este nici, numai o doctrină, un sistem de gândire.
„Îl vei iubi pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toate puterile tale” (Deut 6, 5). Anton participă cu întreaga lui ființă la opera de convertire pe care Domnul vrea să o ducă la îndeplinire în el. Prin asceza trupului – postul, privegherea, austeritatea vieții – pune frâu avidității, reordonează dorințele indisciplinate, caută să stăpânească trupul, să disciplineze instinctele în vederea unei unificări a întregii ființe constant tentată să se sfâșie și să se fărâme în mii de false dorințe. Evident, asceza nu este o prerogativă creștină; pentru a dezvolta o calitate și a o păstra este indispensabil să se dedice metodic unei serii de exerciții; acest lucru este valabil în sport, în sfera propriei profesiuni sau a propriei arte… Toate disciplinele spirituale reclamă o asceză. La fel și viața creștină. Fără îndoială, creștinilor de astăzi, termenul asceză le este transmis plin de exagerări și devieri, lucru care îl face destul de suspect. Influențe dualiste de origine elenistă și tendințe encratite recurente în Biserică în decursul veacurilor, au orientat deseori asceza spre disprețul față de trup și de materie, și la stingerea oricărei dorințe. nu trebuie negat că astfel de tendințe se observă uneori și în Viața Sf. Anton, dar este vorba de puține rânduri, împrăștiate ici și acolo în desfășurarea textului, care însă nu alterează perspectiva biblică în interiorul căreia este prezentată lupta ascetică a lui Anton, luptă care nu are nimic prometeic sau eroic, dar care stă în interiorul răspunsului pe care omul îl dă lui Dumnezeu, care mai întâi i-a vorbit, l-a chemat, l-a iubit. Asceza creștină trebuie, deci, înțeleasă ca luptă împotriva sclaviei „cărnii”, adică a închiderii egocentrice asupra propriului eu, împotriva a tot ceea ce este lumesc, împotriva păcatului, a idolilor puterii, a banului, a succesului chiar și cel spiritual. Și deoarece tot trupul participă la luptă, la fel tot trupul participă la transfigurare. Atanaziu astfel descrie sfântul care iese în întâmpinarea mulțimilor la sfârșitul unei lungi recluziuni:
Atunci pentru prima dată a apărut în afara fortului celor care erau veniți să-l întâlnească. Iar aceștia, când l-au văzut, au rămas uimiți văzând că trupul său avea aspectul obișnuit și nu era nici îngrășat din lipsa exercițiului fizic, nici slăbit din cauza posturilor și al luptei împotriva diavolilor. Era exact la fel cum îl cunoscuseră înainte să se fi retras în solitudine. Și spiritul lui era pur; nu apărea trist, nici slăbit de plăcere, nici stăpânit de râs sau de plâns. Nu s-a tulburat văzând mulțimea; nu se bucura pentru că era salutat de multă lume, dar era într-un perfect echilibru, guvernat de Cuvânt, în condiția lui naturală (Viața, 14, 3).
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial