Apelativul de eremit atribuit lui Anton riscă să ne inducă în eroare. Dacă prin eremit se înțelege un monah care trăiește totdeauna și exclusiv fără a avea raporturi niciodată cu alții, atunci Anton nu este un eremit. Povestirea lui Atanaziu ne vorbește de diferite perioade de totală recluziune, dar la începutul drumului său, Anton a trăit pe lângă un părinte spiritual, un monah înțelept al cărui nume nu ne-a fost transmis;mai târziu îl aflăm înconjurat de numeroși discipoli, în ultimii ani doi monahi trăiesc cu el pe munte, în „muntele interior” . Numeroase sunt contactele lui cu Biserica din Alexandria, condusă de prietenul său Atanaziu; bărbați și femei, bolnavi și suferinzi vin la el pentru a-l întâlni și pentru a primi de la el un cuvânt de încurajare și de mângâiere. Faima lui trece dincolo de granițele Egiptului, astfel că împăratul însușii îi va scrie de mai multe ori… Și totuși, solitudinea, lupta pentru îmbrățișarea umanei solitudini ocupă mare parte din Vita Antonii. Mai mult decât eremit, ne place să numim pe sfântul monah un solitar, care a învățat să îmbrățișeze propria solitudine, să coboare în intimitatea propriei inimi, pentru a învăța să iubească în libertate, în adevăr, în gratuitate.
Omul este o ființă de relație, dar o relație interpersonală este adevărată atunci când suntem în stare să rămânem și singuri, atunci când s-a abandonat dependența infantilă față de părinți, pentru a accede la o relație matură, fără să fie necesară fuziunea cu celălalt, în acceptarea propriilor limite și a propriilor răni, în toleranța inevitabilelor frustrări a dorințelor și în îmbrățișarea solitudinii proprii oricărei vieți umane. Nimeni nu poate scăpa de experiența propriei solitudini; este inevitabil ca omul să se regăsească singur în momentele cruciale ale vieții sale. În actuala societate, bărbații, femeile, au o dificultate mare atunci când rămân singuri, dar au o dificultate și mai mare atunci când încearcă să creeze relații autentice cu alții. Fricii de a rămâne cu sine însuși, se însoțește deseori frica unei relații cu celălalt în libertate; am vrea să-l posedăm, ne temem că vom fi abandonați, ne este frică de alteritate. Multiplele căi de fugă de noi înșine pe care lumea ni le propune – ascunzându-ne în spatele unui rol, a ne distra într-o activitate frenetică sau a trece de la o experiență la alta, etc. – se demonstrează a fi soluții iluzorii. Imediat cum ne trezim singuri, fără nici o activitate care să țină ocupată mintea și trupul, alunecăm într-o dureroasă pierdere a sensului vieții. Totuși, izolarea de care suferă astăzi mulți oameni este un alt lucru decât solitudinea; este, într-un anumit sens, partea negativă. Izolarea este condiția celui care este refuzat sau marginalizat uneori numai pentru faptul că este diferit de ceilalți; este condiția celui care, datorită unor condiții din cele mai diverse, nu reușește să creeze o relație cu celălalt; mai este încă, condiția celui care-l refuză pe celălalt datorită fricii, a unei orgolioase autosuficiențe, sau pentru că vede în celălalt o piedică în satisfacerea propriilor dorințe. Reaua izolare trebuie convertită în solitudinea binecuvântată de Domnul, în care își are origine comuniunea cu toate creaturile.
Drumul lui Anton în deșert se prezintă ca un drum de asumare și de integrare a propriei umane solitudini, o coborâre în adâncurile propriei inimi, susținută și iluminată de rugăciune, până la a redescoperi dedesubtul multiplelor „gânduri” patimi, dorințe dezordonate care-l locuiesc, locul inimii unde este depusă imaginea lui Dumnezeu, și unde se regăsește comuniunea și solidaritatea cu toate ființele vii, cu orice creatură. Anton a coborât în propria inimă, a luptat împotriva tentațiilor, a fantasmelor, a iluziilor, patimile care încearcă să distragă pe cel credincios de la Domnul său până la a cunoaște propria mizerie, și acolo, în inima mizeriei, a întâlnit milostivirea, pe Domnul. Atunci ca și Iob poate să exclame: „Te cunoșteam din auzite, dar acum ochii mei te-au văzut” (Iob 42, 5). Monahul Anton, și fiecare monah după el, îmbrățișează solitudinea, învățând puțin câte puțin arta habitare secum, de a trăi cu sine însuși, acceptând propriile limite și propriile răni și învățând să-l recunoască pe Domnul care vorbește inimii. Ca niște sentinele care veghează în noapte, monahii anunță cu viața lor că Domnul este aproape și că orice solitudine se poate deschide către Domnul și să fie transfigurată de prezența sa.
Lui Anton îi plăcea să repete că „nimic din ceea ce se află în lume nu trebuie preferat iubirii față de Cristos” (Viața, 14, 6). Inima trebuie să devină „monah” , adică unificat, îndreptat numai spre Domnul. Dar în această exigență atât de radicală nu este prezent nici un fel de dispreț, nici un fel de cinism față de ceea ce se „află în lume”. Aici este reformulat cu alte cuvinte ceea ce Isus a spus: „Cine-și iubește tatăl sau mama mai mult decât pe mine, nu este demn de mine” (Mt 11, 37 ss.). În vreme ce orice altă iubire, pusă pe primul loc, tinde să excludă, să diminueze pe toți ceilalți, numai iubirea față de Domnul, pusă pe primul loc, ordonează, hrănește, însuflețește, consolidează iubirea față de orice creatură. Anton iluminat, umplut de iubirea față de Dumnezeu, de acel Dumnezeu care l-a atras în solitudinea deșertului, așa cum a făcut mai înainte cu Israel, mireasa lui – „Iată, o voi atrage la mine, o voi conduce în deșert și voi vorbi inimii ei” (Os 2, 16) – revarsă această iubire peste orice om care în Cristos i-a devenit frate Și această iubire poate fi cu adevărat liberă, gratuită, nu reclamă răspuns, nici schimb reciproc, pentru că a fost deja recompensată anticipat de iubirea prevenitoare a lui Cristos. Celălalt poate fi iubit pentru ceea ce este; cel care și-a cunoscut propria inimă, a văzut propria sărăcie, nu se înspăimântă, nici nu se scandalizează în fața mizeriilor umane, dar vestește tuturor iertarea care mântuiește.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial