SF. ANTON ABATE ȘI LUPTA SPIRITUALĂ (I)

NB: Timp de mai multe episoade, voi posta un material privitor la Sf. Abate și lupta spirituală


INTRODUCERE

Un simplu creștin

„A-i vizita pe bătrâni este regula părinților din antichitate” , răspunse într-una din zile un monah unui discipol care îl întreba dacă este mai util să ceară ajutor monahilor mai înțelepți, „bătrânilor” în viața spirituală, sau să rămână să se roage în solitudine. Dar Anton, acest „bătrân” care a trăit în deșertul egiptean în prima jumătate a secolului al IV-lea, mai are de spus ceva oamenilor de astăzi? Merită să-l vizităm?

Probabil în imaginarul creștinilor, numele lui Anton evocă o figură mitică, un erou al ascezei timpurilor vechi, un eremit auster care s-a retras din lume și s-a refugiat în deșert. Aceste pagini ale lui Noëlle Devilliers, care propun o revizitare a Vieții și a Vorbelor celebre ale lui Anton, au avantajul să ne ajute să redescoperim un alt Anton, acel Anton a cărui experiență umană și spirituală este foarte aproape de oamenii din orice timp.

Din punct de vedere istoric, Anton nu a fost primul monah, dar în el monahii din Orient și din Occident au văzut pe părintele lor și modelul lor inspirator. Dacă monahii au aflat în biografia lui Anton „o regulă de viață monastică sub forma unei povestiri” , trebuie totuși să amintim că nici Anton, nici ceilalți părinți ai deșertului au avut intenția să instaureze în Biserică o spiritualitate distinctă de cea creștină, nici nu au pretins să inaugureze o cale mai bună, de mai mare perfecțiune față de cea a botezaților de rând. Foarte frecvent în literatura monastică antică găsim că, atunci când un monah începe să devină orgolios și să se creadă mai bun decât ceilalți creștini, datorită vocației lui, Domnul trimite un înger să-l corecteze și să-i descopere sfințenia vreunui simplu creștin care este căsătorit și trăiește în oraș. Și lui Anton i-a fost descoperit că în oraș, la Alexandria, trăia un medic care nu-i era inferior cât privește sfințenia . Același episod este relatat într-o versiune lejer diferită într-o altă colecție de Vorbe celebre.

Într-una din zile, avva Anton se ruga în chilia lui și l-a ajuns o voce din cer care i-a spus: «Anton, nu ai ajuns încă la gradul de sfințenie al acelui cârpaci din Alexandria». Bătrânul se trezi dis de dimineață, își luă toiagul de palmier și plecă să-l găsească. Intră, îl îmbrățișă, șezu lângă el și-i spuse: «Frățioare, spune-mi ceea ce faci». Acesta răspunse: «Nu știu ce fac bun, avva. Simplu, în fiecare dimineață, atunci când mă trezesc și merg la muncă, îmi spun că toți locuitorii acestui oraș, de la cel mai mic la cel mai mare, vor intra în împărăție datorită faptelor lor de dreptate; numai eu voi primi pedeapsă pentru păcatele mele. Și din nou, seara, înainte să adorm, îmi repet același lucru». La aceste cuvinte, bătrânul spuse: «Într-adevăr, ca un bun aurar care stă să muncească în pace în casa lui, ai moștenit împărăția cerului; eu, în schimb, nu am discernământ chiar dacă locuiesc totdeauna în deșert și nu te-am ajuns» .

Monahul este un simplu creștin care-și trăiește credința în celibat și într-o formă mai mult sau mai puțin vizibilă de viață comunitară. Anton vrea numai să facă ascultare față de acel Cuvânt pe care l-a ascultat în biserică (Viața, 2). Și după ce a pus în practică ceea ce a înțeles, ascultarea Scripturii îl împinge la un nou pas de-a lungul drumului urmării Domnului. Dacă pentru monahi biografia lui se prezintă ca „o regulă de viață monastică sub forma unei povestiri” , așa cum deja s-a spus, pentru orice creștin ea poate să devină un ghid sigur de-a lungul cărărilor vieții interioare, ale căutării chipului Domnului.

Se povestește că într-una din zile câțiva frați l-au vizitat pe avva Anton și i-au cerut să le spună lor un cuvânt. Răspunde bătrânul: „Ați ascultat Scriptura? De aceasta aveți voi nevoie”. Dar frații i-au răspuns: „Și de la tine vrem să auzim ceva, Părinte” . Acei discipoli vor să audă Cuvântul de la Anton, omul lui Dumnezeu care a întrupat în viața sa Cuvântul, caută pe cineva care să-i ghideze pentru a învăța arta luptei spirituale și sunt conștienți că nu ajunge citirea Scripturii de unul singur, să se roage cu acest Cuvânt de unul singur; este nevoie să „intre în Biserică/biserică” , în comuniunea sfinților din cer și de pe pământ și, deveniți puternici de împărtășirea cu frații și de mijlocirea acestora, este necesar să crească în viața spirituală până la a deveni la rândul lor părinți, capabili să nască fii în credință. Viața sfinților este o exegeză vie a Cuvântului lui Dumnezeu; în cartea vieții lui Anton vedem trăită, întrupată evanghelia.

Atașează-te de un om care-l teme pe Dumnezeu și, stându-i aproape, vei învăța și tu să-l temi pe Dumnezeu .

Astfel spunea avva Pimen. Lângă omul lui Dumnezeu Anton, mulți, ieri și astăzi, au învățat frica de Domnul cu acea teamă care este „începutul înțelepciunii” (Prov 1, 7). Libertatea de spirit al lui Anton, îndrăzneala lui evanghelică, marea capacitate de a compătimi pe oricine s-ar fi apropiat de el, au făcut să se recunoască în el un părinte, un medic, un om al lui Dumnezeu.

Simbol de radicală ascultare față de evanghelie, figura lui Anton a fascinat generații de credincioși și de necredincioși, de artiști și de scriitori. Putem să împărtășim cuvintele de apreciere ale lui Martin Luther care în al său Iudicium de votis scria:

Sf. Anton, părintele monahilor și fondatorul vieți monastice, a considerat și a învățat că nu trebuie niciodată întreprins nimic care să nu se bazeze pe autoritatea Scripturilor. Nimic nu era mai înțelept și mai creștinesc! Nu cunoștea această rasă de monahi pe care noi îi cunoaștem bine, numai voturi și ceremonii, dar a trăit liber în deșert și nu mai puțin liber în celibat, după imaginea evangheliei .

Va urma