ASCULTAREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU (TO XV)

Is 55, 10-11
Ps 64
Rom 8, 18-23
Mt 13, 1-23

Lecturile biblice ale acestei duminici a XV-a din Timpul de peste An ne propun să medităm despre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Spunem imediat că această ascultare are două dimensiuni, înseamnă adică două lucruri: a asculta cu urechile și a pune în practică ceea ce am ascultat. Sunt două dimensiuni inseparabile și importante pentru ca ceea ce s-a semănat în noi să aducă rod.

Un al doilea aspect de clarificat încă de la început constă în faptul că, în ciuda faptului că această semănare are loc în libertatea inimii omului, rodnicia ei, așa cum ne spune profetul Isaia în prima lectură de astăzi, în ultimă instanță, nu depinde de această libertate, ci numai de Dumnezeu: acest Cuvânt, „nu se va întoarce la mine fără rod, ci va face ceea ce vreau eu şi îşi va împlini misiunea” (Is 55, 11). Deci, inițiativa semănării vine din partea lui Dumnezeu, și aducerea de rod tot de El depinde.

Iată așadar parabola din această duminică care ne vorbește de un Dumnezeu care seamănă cuvântul său în inimile oamenilor. Este importantă această activitate a lui Dumnezeu. El seamănă, nu-și creează direct produsele, fără a trece prin oboseala cotidiană; El seamănă în libertatea inimii omului, în conștiința acestuia; El seamănă în toate inimile, fără deosebire: de-a lungul drumului, în pământ pietros, între spini și în pământul cel bun. Nu face, deci, nici o discriminare încă de la început, pentru că El știe că un pământ bun poate deveni rău, iar un pământ rău poate deveni bun în orice moment, și oricum, nici un om nu este rău din natură. Deci, toți oamenii sunt capabili de a primi Cuvântul Lui. Depinde apoi de ei, dacă vor desțeleni acest pământ, dacă vor munci, ca acest pământ să aducă rod.

În parabolă sunt amintite și unele dificultăți ce pot împiedica ca acest Cuvânt să aducă rod: suferințele, persecuțiile, preocupările acestei lumi, seducția bogățiilor, etc. Toate acestea pot, dacă sunt lăsate, să sufoce Cuvântul lui Dumnezeu. Spun pot, dar nu este obligatoriu să se întâmple acest lucru, pentru că noi, ca oameni inteligenți și înțelepți, știm să gestionăm viața noastră, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, diferitele dificultăți care ne pot cuprinde. Pentru aceasta este necesar să avem bine prezent și să cunoaștem bine scopul și ținta vieții noastre, pentru ce trăim, adică răscumpărarea și învierea noastră. Fără această conștiință, este ușor să sucombăm sau să întindem mâna primului pe care-l întâlnim pe stradă (magi, vrăjitori, guru, șarlatani, etc.). De ce spun aceasta? Pentru că timpul nostru este caracterizat de ceea ce Papa Benedict, dar și alții, numesc dictatura relativismului, care vrea să spună: ori una, ori alta, este la fel; mi-e indiferent; îngerul și diavolul, în fond, sunt unul și același lucru; binele, adevărul absolut nu există, așa cum nu există răul. Totul în acest timp al nostru este relativ, inclus fiind aici și omul.

Isus, în parabola de astăzi este însă foarte clar: vine Diavolul și fură, vine persecuția și suferința, vine preocuparea acestei lumi și seducția bogățiilor și sufocă Cuvântul lui Dumnezeu. Isus, din ceea ce putem vedea, este direct, spune lucrurilor pe nume.

Să ne imaginăm numai ce se întâmplă atunci când o persoană se sufocă!; poate ni s-a întâmplat și nouă să ne sufocăm cu ceva! Este o experiență teribilă, să stai cu ochii bulbucați și să vezi că mori! Așa se întâmplă și cu Cuvântul lui Dumnezeu în noi, atunci când nu-l ascultăm și nu-l punem în practică.

Cred că putem spune cu Sf. Paul: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Pentru tine suntem daţi la moarte toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8, 35-39), pentru că „suferinţele timpului de faţă nu înseamnă nimic în comparaţie cu măreţia care va fi descoperită în noi” (Rom 8, 18).

Să-i cerem lui Dumnezeu să semene și în noi, chiar și atunci când speranța că aceasta va aduce rod va fi foarte slabă; să cerem Sf. Fecioare Maria, care este Învățătoarea noastră în a primi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să ne ajute și pe noi să primim acest Cuvânt cu umilința inimii și astfel să aducem roade pentru viața veșnică.