100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/17

Ecumenismul este „un plus” în viața Bisericii?

Chestiunile ecumenice nu sunt, ba mai mult încă, nu trebuie să fie chestiuni secundare în viața nici unei Biserici creștine. Contrar, trebuie să constituie una din principalele sfere ale activității pastorale, caritative, evanghelizatoare. Card. Walter Kasper, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității creștilor, în timpul celei de-a X-a adunări ordinare a Sinodului general al Episcopilor, care s-a ținut în Vatican în perioada 30 septembrie – 27 octombrie 2001, a exprimat în merit cuvinte importante: 

Ecumenismul era una din marile provocări care ne așteaptă în pragul noului mileniu. Rodul cel mai mare al dialogului ecumenic al ultimilor treizeci și cinci de ani este sentimentul de fraternitate a tuturor creștinilor. Ne dăm seama că drumul care duce la unitatea ecumenică este încă lung și nu lipsit de dificultăți. 

Trebuie să reflectăm asupra modului după care putem, în mod responsabil, să structurăm actuala perioadă intermediară. Încă nu ne putem reuni în jurul unicului altar al Domnului, dar am putea face mult mai mult din ceea ce de obicei facem:

1) Ecumenismul vieții. Nu în sensul unui ceva care se adaugă activității ecumenice, ci în sensul unui ecumenism al vieții de fiecare zi;

2) Receptare și formare. Ar fi deja mult dacă rezultatele valide ale activității ecumenice ar fi receptate peste tot. Acest lucru reclamă o formare ecumenică a laicilor, a preoților și a episcopilor;

3) Ecumenism ad intra. Trebuie să punem în act spiritualitatea comuniunii înainte de toate în noi înșine și să facem să devină bisericile noastre primitoare pentru celelalte Biserici și comunități ecleziale. De aceea, trebuie să creăm un mai mare echilibru în comuniunea dintre Bisericile particulare și Biserica universală. 

4) Ecumene ca angajare spirituală. Noi nu putem face sau organiza unitatea: unitatea este un dar al Duhului. Trebuie să fim ecumenicamente uniți în rugăciunea noastră pentru unitate, și trebuie să ne rugăm, așa cum au făcut apostolii cu Maria, pentru ca să coboare asupra noastră Duhul lui Dumnezeu și pentru sosirea unei noi Rusalii.

După această intervenție, se poate conchide că a vorbi de ecumenism ca de „un plus”, ar însemna să se slăbească misiunea Bisericii de a-i conduce pe toți la unitatea cu Cristos, dar mai ales va fi un răspuns lipsă la chemarea Mântuitorului, care a cerut discipolilor săi să rămână uniți, după modelul Sf. Treimi.             

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/16

Care sunt obiectivele dialogului ecumenic?

Card. Walter Kasper afirma că „obiectivul mișcării ecumenice este deplina și vizibila unitate a Bisericii, adică, deplina comuniune eclezială în aceeași credință, cu aceleași sacramente și aceleași instituții reciproc recunoscute” . Cu aceasta, el confirmă voința Bisericii care, în decretul conciliar asupra ecumenismului, a citat printre inițiativele în favoarea unității:

„dialogul” purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura comunităţii proprii şi îi poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toţi dobândesc o cunoaştere mai adevărată şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei comunităţi; în acelaşi timp, aceste comunităţi ajung să colaboreze mai larg în felurite acţiuni cerute de orice conştiinţă creştină, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârşit, toţi îşi examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos privitor la Biserică şi întreprind, după cum se cuvine, o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă (UR, 4).

Construirea unității depline și vizibile a Bisericii – obiectivul primar al dialogului – poate să se realizeze și sub forma unor dialoguri bilaterale, adică prin dialoguri făcute între două Biserici independente. Multe comunități anglicane și protestante duc înainte dialogul între ele, dialog al cărei scop este cel de a reveni la unitatea eclezială, chiar dacă, uneori, după principii diferite de cele ținute de Biserica Catolică sau de cea Ortodoxă. 

În anul 1973, Bisericile Luterane, cele Reformate și câteva Biserici protestante din Europa au aprobat și au semnat un document, așa numita Concordie de la Leuenberg. În acest document, în primul rând se sublinia comuna interpretare a evangheliei în materie de justificare, predicare și sacramente. Bisericile se mai găseau de acord asupra importanței articolelor care conduseseră Bisericile protestante la condamnări reciproce, care constituiseră unul din obstacolele pe calea unității. În partea concluzivă a documentului, autorii declarau:

„... Biserici de diferite orientări confesionale au ajuns la comuniunea reciprocă în cuvânt și în sacramente și fac eforturi pentru a obține un mai mare acord posibil în mărturisire și în slujirea față de lume (par. 29) .

După exemplul Concordiei de la Leuenberg au fost stipulate alte acorduri analoge, de data aceasta nu numai în Europa, dar și în Statele Unite și în Canada care, într-un moment succesiv, cu ajutorul federațiilor diferitelor Biserici confesionale, au ajuns la un nivel mondial. Dintre cele mai semnificative amintim declarațiile anglicanilor din Marea Britanie și al unor Biserici protestante naționale. În anul 1991 a fost semnată Declarația de la Meissen între Bisericile anglicane engleze și Bisericile luterane și reformate germane, în timp ce, în 1999 Biserica anglicană engleză și Bisericile luterane și reformate franceze au aprobat Declarația comună de la Reuilly. Merită atenție faptul că aceste declarații asupra unității ecleziale au fost aprobate de Biserica anglicană, care are o structură ierarhico-episcopală, și de Bisericile protestante care nu au această structură. Deși anglicani recunosc totala validitate a sacramentului hirotonirilor din Bisericile protestante, totuși, ei afirmă că unitatea nu poate fi recunoscută deplin și reciproc din cauza absenței episcopatului istoric (historic episcopate), adică al acelui episcopat înrădăcinat în Biserica originară ca semn al succesiunii apostolice. 

În schimb, Înțelegerea de la Parvoo din anul 1994 se caracterizează datorită altor condiții. Ea privește Biserica anglicană din Anglia și Bisericile protestante din țările scandinave, nordice (Finlanda) și cele baltice. Toate aceste Biserici, anglicane și luterane, asigură că au păstrat sau readmis episcopatul istoric. În baza interpretării protestante a conceptului de comunitate și de unitate eclezială, aceste înțelegeri au condus la reînnoirea deplinei unități. În Declarația de la Meissen citim: „Recunoaștem reciproc Bisericile noastre ca Biserici care aparțin unei, sfinte, catolice și apostolice Biserici a lui Isus Cristos și participă în mod real la misiunea apostolică a întregului popor al lui Dumnezeu” .

Obiectivele Bisericii Catolice, cu încăpățânare angajate în dialogul ecumenic sunt multiple. Chiar dacă efortul nu totdeauna este încoronat de succes, totuși, se poate afirma că participarea Bisericii Catolice este îndreptată spre strângerea de legături mai strânse cu Bisericile Ortodoxe orientale, și cu Biserica Ortodoxă bizantină. Unele din aceste dialoguri (asupra cărora ne vom opri mai detaliat la răspunsul pe care îl vom da la o altă întrebare)au condus la rezultate semnificative pe plan teologic. Și, deși până în prezent nu s-a ajuns la unitatea deplină, cu toate acestea, numeroase comisii au studiat căi prin care să se ajungă la „deplina unitate în credință, care se exprimă în comuniunea vieții sacramentale și în armonia relațiilor reciproce între Bisericile surori ale unicului popor al lui Dumnezeu”, așa cum se afrimă într-un document al dialogului dintre Biserica Catolică și Biserica coptă ortodoxă . Semnificativă a fost și declarația, dată cu ocazia vizitei la Roma a patriarhului Antiohiei, Mar Ignatius Zacca I Iwas împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea:

Nu găsim astăzi nici o bază reală pentru tristele diviziuni și schisme care au avut loc apoi (după Conciliul din Niceea) între noi, în privința doctrinei întrupării.

O declarație având conținut analog a fost exprimată de Papa Ioan Paul al II-lea și de katholikos-ul tuturor armenilor Karekin al II-lea. În această declarație s-a ajuns la o comună profesiune de credință, chiar dacă nu a fost realizată încă deplina și vizibila unitate. 

Aceeași intensitate o are dialogul dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă. Imaginea cea mai semnificativă a colocviilor dintre aceste două Biserici este sărutul de pace și de reconciliere pe care și l-au schimbat Papa Paul al VI-lea și patriarhul Atenagora pe Muntele Măslinilor la Ierusalim în data de 05 ianuarie 1964. La fel, declarația din data de 07 ianuarie 1965, grație cui Paul al VI-lea și Atenagora ștergeau din memorie excomunicările reciproce din 1054, este un semn evident al dialogului de iubire. În anul 1980, pe insula Patmos, au început lucrările comisiei mixte catolico-ortodoxe pentru dialogul teologic, cu obiectivul „reînnoirii deplinei unități” . În ciuda numeroaselor difucltăți, dialogul țintește spre o reconciliere care, reînnoind deplina unitate eclezială, să conducă la o încredere reciprocă, să șteargă prejudecățile și să clarifice diferențele teologice. 

În momentul în care Papa Paul al VI-lea împreună cu Arhiepiscopul de Canterbury, Michael Ramsey, în luna martie a anului 1966 și-au declarat intenția de a începe dialogul, au indicat „evanghelia și vechile tradiții comune” ca fiind baza pentru înțelegere și s-au exprimat în același timp speranța „că ar fi putut ajunge cu adevărat la acea unitate pentru care Cristos s-a rugat” . Comisia internațională anglicano-catolico romană (ARCIC) și-a început lucrările în luna ianuarie a anului 1967 și, timp de 35 de ani a publicat multe și importante documente care, în ciuda divergențelor și opiniilor prezintă o evidentă reapropiere în multe puncte, ba chiar vorbesc de „un substanțial acord” (substantial agreement), adică de acord asupra punctelor care privesc esența credinței. Din acest motiv, comisia invită Bisericile ei „să examineze dacă declarațiile noastre nu exprimă, la nivel de credință, o unitate care să facă cele două comuniuni ale noastremai strâns unite în viață, în cult și în misiune” . Și, în ciuda dificultăților care s-au prezentat succesiv în relația dintre cele două Biserici (hirotonirea sacerdotală a femeilor, înțelegerile de la Meissen și de la Reuilly), dialogul continuă. 

Un loc important în dialogurile bilaterale este ocupat și de dialogul dintre Biserica Catolică și Bisericile luterane, care a produs multe roade, atât pe plan internațional, cât și pe cel național, mai ales în Germania și în Statele Unite. Început în anul 1967, dialogul a condus la semnarea – în data de 31 octombrie 1999 – Declarației comune asupra doctrinei justificării, care a fost prezentată ca fiind „un pas decisiv spre depășirea diviziunii ecleziale. Îl rugăm pe Duhul Sfânt să continue să ne conducă spre acea unitate vizibilă care este voința lui Cristos”. Mai trebuie amintit dialogul dintre comisia mixtă a Bisericii Catolice și Consiliul metodist mondial. Așa cum s-a observat, nu există „o istorie de separare formală între cele două Biserici și nici una din problemele istorice și emotive în urma unei schisme”. Merită să amnitim și dialogul în curs dintre Alianța Reformată mondială și Biserica Catolică, care, însă, are mari dificultăți. 

În consecință, este vorba de o întreagă rețea de dialoguri bilaterale, care în fiecare moment al istoriei ridică o serie de tematici importante, dar al căror scop principal este construirea și, în același timp, întărirea deplinei comuniuni  dintre creștini, comuna lor împărtășire din evanghelie, în Isus Cristos și în Duhul Sfânt, într-un cuvânt, deplina comuniune a bunurilor spirituale în unica Biserică a lui Cristos.

Etica creștină și milostivirea în cuvintele Papei Francisc

Spuneau rabinii că Dumnezeu are o capacitate pe

care noi oamenii nu o avem: cea de a uita păcatele pe care le comitem, să le uităm pentru că sunt șterse și, de aceea, considerate ca și cum nu ar fi fost făcute niciodată. Noi putem ierta, dar nu putem uita; Dumnezeu în schimb, atunci când iartă păcatele, le uită. Stă de aceea în tradiția, atât cea ebraică cât și cea creștină, a proclama că milostivirea lui Dumnezeu este infinită, că Dumnezeu condamnă păcatul, răul comis, dar nu vrea nici moartea, nici condamnarea păcătosului. Și Isus din Nazaret – după textul evanghelic pe care acum îl găsim în cap. 8 al evangheliei după Ioan, dar care, în Biserica din antichitate a făcut eforturi să găsească un loc cert și documentat, din cauza mesajului scandalos pe care-l conținea – în fața unei femei surprinse în flagrant adulter a spus: „femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nici eu nu te condamn! Mergi și nu mai păcătui! (In 8, 10-11). Tocmai fidel acestei „vești bunw” că Papa Ioan al XIII-lea, în Enciclica Pacem in terris, acum cincizeci de ani afirma că nu trebuie „niciodată confundată greșeala cu cel ce a greșit” și că „cel ce greșește rămâne totdeauna și înainte de toate o ființă umană și păstrează, în orice caz, demnitatea lui de persoană” și, în consecință, trebuie tratat cu milă și compasiune.

De când și-a asumat ministerul petrin, papa Francisc proclamă vestea cea bună prin excelență, evanghelia care este foarte simplă: Dumnezeu este iubire universală infinită, iubirea lui nu necesită a fi meritată, milostivirea lui vrea să ajungă la toți oamenii, cu toții păcătoși, adică responsabili de o viață și o lucrare rea. De ce acest mesaj al papei Francisc surprinde, scandalizează, tulbură și intrigă? Trebuie să recunoaștem: pentru că avem în spate decenii de instansigență catolică și, în ultimele timpuri, o ridicare a tonului și o multiplicare a vocilor în Biserică, pline de severitate, exigente, îndreptate spre un minister de condamnare care părea că absoarbe în sine tot mesajul creștin. De fapt, nu există nici o schimbare substanțială în magisterul papal: Ioan Paul al II-lea a exaltat milostivirea într-o enciclică, ba chiar a instituit o „duminică a Milostivirii”, iar Benedict al XVI-lea a pus totdeauna în centrul predicării sale această iubire-milostivire , care este ultima definiție a Dumnezeului narat de Isus Cristos. 

Dacă Isus a spus femeii adultere „nici eu nu te condamn”, papa Francisc nu poate spune altceva în fața unui om, a unei femei care sunt pcăătoși ca toți ceilalți: fiecare dintre noi, dacă este onest, poate cel mult să spună că a comis păcate diferite, dar nu că este fără păcat. „Cine sunt eu ca să-l judec?”, a spus papa interogat fiind cu privire la cel care are o orientare homosexuală și poate și comportamente care, pentru Biserică, rămân păcate. A spus bine, a spus ceea ce trebuie să spună un creștin care știe că trimită la Dumnezeu pentru judecată. Biserica, și de aceea miniștrii ei, pot și trebuie să discearnă ceea ce este rău, să-l denunțe, să pună în gardă față de rău, dar nu-l pot judeca pe cel care comite răul. Statul emite o judecată asupra a ceea este delictuos ținând cont de legea lui și aplică și o pedeapsă celui vinovat, dar un simplu creștin, și nici măcar papa, nu pot face acest lucru: judecata o lasă lui Dumnezeu. Acesta nu este buonism, lene, nu este încețoșare a exigentei etici creștine, nu este o alergare după mode sau poziții lumești: aceasta înseamnă numai a face să strălucească adevărul evanghelic fără ca ea să orbească pe cel care vrea să o caute. 

În acest sens, papa mi se pare că invită la o lectură necesară și urgentă în Biserica de astăzi: în voga „toleranței zero” – expresie necreștină” – uneori nu mai suntem capabili să facem distincție între cee ce este rău după Biserică, adică păcatele ,și ceea ce este rău după legile statului, adică delictele. Atunci când există o nelegiuire, pentru creștin ca pentru oricare altul supus legilor unui stat, justiția trebuie să intervină și să-și exercite puterea ei de condamnare, dar în ceea ce este numai contradicție a legii lui Dumnezeu și nu este delict pentru stat, în spațiul eclezial este prevăzută spovada, recunoașterea culpei, cererea de iertare din partea lui Dumnezeu, care totdeauna dă această iertare. Numai fiecare creștin, totdeauna păcătos, poate spune, după cuvintele Avvei Anton, părintele deșertului: „Eu, azi, încep din nou!”.

Pentru oricine care conduce o Biserică sau o comunitate, nu este ușor să umble pe vârful lamei: a proclama cu vreme și fără vreme, a reaminti cu forță ceea ce este bine și a denunța ceea ce este rău, dar a continua să exercite milostivirea față de cel care, ispitit, sucombă și face răul. Oricine guvernează în Biserică, deci și papa, trebuie să fie neclintit în credință și în doctrină, dar cu inima plină de milostivirea plăsmuită de Dumnezeu: Dumnezeul care lasă nouăzeci și nouă de oi în țarc și pleacă în căutarea oii pierdute, Dumnezeu care așteaptă fiul care s-a îndepărtat și face sărbătoare pentru el, decât pentru celălalt care nu ajusese curajul niciodată să plece, Dumnezeul care, pe cruce, în Isus, iartă pe cei care îl răstignesc și îl disprețuiesc. Acest mesaj este dintotdeauna scandalos pentru oamenii pioși și rleigioși, este nebunie pentru intelectualii care se încred în gândirea lor, dar acesta nu este creștinism. Petru Venerabilul, abatele din Cluny, din secolul al XII-lea, după mulți ani de conducere a mănăstirii a lăsat scris: „Prefer să merg în infern pentru a fi exercitat prea mult milostivirea decât să merg datorită intransigenței”.

 Deci, ce anume este cu adevărat grav în viața unui creștin? Este grav a-i judeca pe alții cu intransigență, este grav și ipocrit a condamna cu forță și severitate pe alții pentru că comit acte pe care deseori cei care le condamnă le comit și ei, este grav a ne obișnui că răul păcatului, pentru că rămâne adevărat că „cine nu trăiește după cum gândește, sfârșește prin a gândi cum s-a obișnuit să trăiască”. Este și mai grav dacă unele comportamente păcătoase devin mijloace de șantaj, de putere, de complicitate, până la a conduce bătălii comune împotriva „altora”, simțiți ca fiind dușmani. 

 Să-mi fie permis să mărturisesc că cei ca mine, ca mulți călugări, dedică mare parte din timp ascultării altora, dacă îl ascultă cu adevărat pe Dumnezeu, își dau seama de responsabilitatea iubirii lui Dumnezeu care nu trebuie niciodată să fie meritată , responsabilitatea de a fi milostivi așa cum este Tatăl care este în ceruri cu ei. Cine nu judecă nu va fi judecat, cine este îndurător, va primi îndurare: acestea sunt cuvintele lui Isus, nu ale papei. Tocmai în această înțelegere a evangheliei că Papa Francisc a spus episcopatului brazilian: „este nevoie de o Biserică capabilă să redescopere sânul matern al milostivirii. Fără milostivire nu este posibil să ne inserăm într-o lume de „răniți”, care au nevoie de înțelegere, de iertare, de iubire”.     

Autor: Enzo Bianchi

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/15

Pe ce anume se bazează dialogul ecumenic?

Întrebarea nu este ușoară, pentru că răspunsul diferă în funcție de fiecare Biserică în parte implicată în ecumenismul care duce înainte dialogul. Fundamentul de neclintit pentru toți cei care participă la dialogul ecumenic este Sf. Scriptură și rugăciunea. În privința celorlalte elemente, Bisericile nu sunt atât de unanimi. În dialogul din Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, în afară de Sf. Scriptură, slujesc de bază și comuna tradiție a credinței, care numără aproape unsprezece secole, primele șapte concilii cu doctrina de acestea stabilite, și învățătura Sf. Părinți ai Bisericii Orientale și, în parte, a celei Occidentale, acceptate de ambele Biserici.

O atitudine analogă se întâlnește în dialogul dintre catolici și veterocatolici. Bisericile care aparțin comunităților Bisericilor veterocatolice ale Uniunii de la Utrecht fac referință și ele, ca toate celelalte, la Biblie, la tradiție, la cele șapte concilii ecumenice și, într-o anumită măsură, și la învățătura Părinților Bisericii.

Dialogul dintre catolici și protestanți, în schimb, se bazează aproape exclusiv pe Sf. Scriptură. Bisericile protestante, așa cum bine se știe, nu fac referință la nici o tradiție, nici la Părinții Bisericii. Nu acceptă nici definițiile dogmatice ale primelor șapte coniclii ecumenice, atât de importante în dialogul dintre catolici și ortodocși. 

Și în cadrul dialogului dintre catolici și anglicani, Sf. Scriptură reprezintă un instrument excepțional de înțelegere, la care se adaugă referința la tradiția comună, care ajunge până în secolul al XVI-lea. Biserica Anglicană, care se prezintă ca Biserică de „mijloc” nu se îndepărtează de tradiție, dar, în același timp, nu o receptează asemenea Bisericii Catolice sau Ortodoxe. 

Din ceea ce s-a spus până aici, se observă foarte clar că baza pe care se dezvoltă dialogul ecumenic poate fi mai puțină sau mai amplă, în funcție de Biserica implicată. Totuși, această bază este totdeauna suficient de amplă ca să permită, celui care vrea să meargă pe drumul spre unitate, să găsească multe motive comune care unesc ceea ce istoria a divizat.      

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/14

De ce se vorbește de „mișcare” ecumenică?

Inițiativele ecumenice întreprinse de creștini nu sunt ceva static, dar constituie o realitate foarte dinamică. Scopul acestora nu constă în a elimina rănile trecutului și în a rămâne fermi, ci în a tinde cu mult curaj înainte, în ciuda tuturor dificultăților. Intelectualii angajați în mișcarea ecumenică nu se limitează la o reflecție pur intelectuală, așa cum se întâmpla în trecut, dar se dedică să caute și să indice noi căi pentru un viitor în care creștinii să poată regăsi unitatea pierdută. Deci, mișcarea ecumenică seamănă cu o cale spirituală care îl apropie pe Dumnezeu de om și pe om de Dumnezeu. Ecumenismul se realizează în maxim grad în Isus Cristos care, în misterul Întrupării a reunit în sine două realități îndepărtate una de alta și s-a definit ca fiind „Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6). 

Deci, originea și inițiatorul acestei căi spre unitate este Dumnezeu. Decretul conciliar vorbește în termenii următori: 

Dar stăpânul veacurilor, care îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire. Nenumăraţi oameni au fost pretutindeni îndemnaţi de acest har şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, a apărut şi între fraţii noştri despărţiţi o mişcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor. La această mişcare pentru unitate, numită ecumenică, participă aceia care îl invocă pe Dumnezeu întreit şi îl mărturisesc pe Isus – Domn şi Mântuitor: şi nu e vorba numai de persoane izolate, ci şi adunate în comunităţi în care li se vesteşte evanghelia şi pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa şi a lui Dumnezeu. Însă aproape toţi, deşi în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibilă – care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la evanghelie şi, astfel, să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu (UR, 1).

Dorința credincioșilor pentru unitatea vizibilă este de stimul să se întreprindă inițiative concrete care să poată reface unitatea pierdută. Aceste inițiative sunt îndreptate și spre schimbarea unor expresii, opinii și acțiuni care, în lumina dreptății și a adevărului nu corespund stării de fapt, și cu aceasta fac mai dificilă sau chiar împiedică construirea unității vizibile dintre creștini. Din acest motiv, toți credincioșii, fără nici o excepție, au datoria să facă eforturi intense pentru a repara daunele provocate, spirituale sau materiale, și să-i ceară lui Dumnezeu revenirea unității. Această datorie, deși revine fiecărui credincios, privește mai ales persoanele dotate cu o adecvată instruire, care sunt ținute să clarifice controversele cu caracter istoric și teologic, și să aprofundeze cunoașterea propriei comunități. Aceasta se poate realiza mai bine parcurgând drumul unui dialog plin de iubire și de respect. 

Elementul care conferă dinamism mișcării ecumenice este rugăciunea. Fără ea, nici o inițiativă, nici cea mai simplă, nu ar putea să se pună în mișcare sau să ajungă la obiectivul stabilit. În rugăciunea sinceră, credincioșii cunosc dorința lui Dumnezeu pentru unitatea Bisericii, în ea recunosc propriile slăbiciuni și din ea obțin puterea necesară pentru a întreprinde drumul, să înceapă procesul de convertire și să persevereze în acesta. 

Mișcarea nu se îndreaptă numai spre exterior, adică față de credincioșii altor Biserici sau comunități creștine. Ea privește și, ba chiar în primul rând, pe înșiși credincioși și comunitățile lor ecleziale. În acest fel, catolicii trebuie „ei înșiși, cu sinceritate și sârguință, să i-a în considerație ceea ce trebuie reînnoit și făcut în înseși familia catolică, pentru ca viața să dea o mărturie mai fidelă și mai clară despre doctrina și instituțiile transmise de Cristos prin apostoli” (UR, 4).

Deci, ecumenismul este o mișcare care amintește, în structura ei internă, valurile unui fluviu, care adună și tărăsc tot ceea ce întâlnesc pe propriul drum spre marea unității, spre aceea communio pe care Isus Cristos a dorit-o cu înflăcărare. Acest dinamism face ca și termenul „ecumenism” să nu se lase exprimat foarte ușor, printr-o definiție sau o descriere statică, pentru că caracterul lui este creativ, puternic orientat spre un viitor în evoluție continuă.     

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/13

Care a fost contribuția lui Ioan Paul al II-lea la

ecumenism? 

Contribuția lui Ioan Paul al II-lea la ecumenism a fost foarte bogată și multiplă, motiv pentru care este imposibil aici să facem o prezentare completă și exhaustivă. De aceea vom indica numai unele elemente care creionează dimensiunile ecumenice ale inițiativelor Papei Ioan Paul al II-lea.

Deja în prima lui Enciclică Redemptor hominis, care a fost în același timp și prezentarea programului spiritual al pontificatului său, papa scria: 

În prezenta situație istorică a creștinătății și a lumii, nu există altă posibilitate de a îndeplini misiunea universală a Bisericii, mai ales cât privesc problemele ecumenice, decât aceea de a căuta în mod leal, cu perseverență, cu umilință și curaj, căile de apropiere și de uniune [...]. În consecință, trebuie să căutăm unirea fără a ne descuraja în fața dificultăților ce se pot prezenta sau să se acumuleze de-a lungul acestui drum; altfel nu vom fi credincioși Cuvântului lui Cristos, nu vom realiza testamentul Său. Este permis să riscăm în acest sens? (nr. 6).

Din 1979, an în care a ieșit această enciclică, a trecut o perioadă suficientă de timp pentru a putea spune că papa a rămas efectiv fidel acestui mesaj al său: „Este permis să riscăm în acest sens?”. În aproape toate documentele de el publicate, în timpul tuturor vizitelor apostolice și în timpul audiențelor din piața Sf. Petru, papa a făcut referință la tematica dialogului ecumenic și a reluat tematica unității, asupra căruia a revenit în diferite ocazii și în conversațiile cu diferitele persoane. Nu s-a oprit numai la cuvinte, dar de la ele a trecut și la fapte. 

Iată numai câteva cazuri care confirmă argumentul despre care vorbim. În luna noiembrie a anului 1979, împreună cu Patriarhul ecumenic Dimitrios I, a început dialogul ecumenic oficial catolico-ortodox. În Declarația ecumenică, ei afirmau în mod unanim:

„Noi, Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul ecumenic Dimitrios I, aducem mulțumire lui Dumnezeu care a permis să ne întâlnim pentru a celebra împreună solemnitatea Sf. Apostol Andrei, întâiul chemat și fratele apostolului Petru. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, în Cristos” (Ef 1, 3). Căutând numai gloria lui Dumnezeu prin îndeplinirea voinței Lui, noi afirmăm din nou hotărârea noastră decisă în a face tot posibilul pentru a grăbi ziua în care va fi restabilită deplina comuniune dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, atunci când, în sfârșit, vom putea concelebra divina Euharistie”.

Lucrările comisiei mixte, începute în anul 1980, nu rareori cu mari dificultăți, au caracterizat istoria reapropierii dintre catolici și ortodocși. Acestei întâlniri i-au urmat altele. În anul 1982, Papa Ioan Paul al II-lea l-a întâlnit pe Arhiepiscopul de Canterbury, R. Runcie, și un an mai târziu a făcut o vizită Bisericii luterane din Roma, adresând un mesaj participanților la cea de-a VI-a Adunare Generală a CEC, în desfășurare la Vancouver. În anul 1984 s-a dus la Geneva, la sediul central al CEC, și la Chambésy, centrul Patriarhatului ecumenic ortodox.

O excepțională semnificație ecumenică au avut-o vizitele efectuate în țări cu majoritate confesională ortodoxă: România, Grecia, Georgia, Serbia, Siria, Ucraina, Armenia, dar și Kazahstan, Egipt și Țara Sfântă. 

Pelerinajul în România, unde 86% a populației este de confesiune ortodoxă, a avut loc în perioada 07-09 mai 1999 și s-a desfășurat într-o atmosferă de prietenie. Pelerinajul în Grecia, cu 96% ortodocși, a avut loc în perioada 04-05 mai 2001. Semnificație istorică a avut-o și întâlnirea de la Areopag (04 mai), unde într-o vreme Sf. Paul a pronunțat discursul lui către atenieni. Ioan Paul al II-lea și arhiepiscopul Atenei Christodoulos au adus omagiu icoanei Sf. Paul și au ascultat fragmentul din Faptele Apostolilor în care este reprodus discursul paulin. Succesiv, în data de 25 septembrie 2001, Ioan Paul al II-lea a călătorit în Kazahstan și în Armenia. Pelerinajul a avut loc cu ocazia celei de-a 1700-lea aniversări a creștinizării Armeniei. Un gest semnificativ a fost ospitalitatea acordată Papei în rezidența katholikos-ului Karekin al II-lea, capul Bisericii Armene, la Etchmiatsin, așa numitul Vatican armean. Toate întâlnirile cu katholikos-ul armean au avut loc într-o atmosferă foarte călduroasă. 

Despre caracterul eminamente ecumenic al Marelui Jubileu celebrat în anul 2000, episcopul Romei s-a exprimat în Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, în care solicita: 

„… la iniţiative ecumenice oportune, pentru a ne putea prezenta la marele Jubileu, dacă nu total uniţi, cel puţin mult mai aproape de depăşirea dezbinărilor din cel de-al doilea mileniu. Pentru aceasta - îşi dă seama oricine - este necesar un efort enorm. Trebuie să continuăm dialogul doctrinal, dar mai ales să ne angajăm mai mult în rugăciunea ecumenică. Această rugăciune s-a intensificat mult după Conciliu, însă trebuie să ia o amploare şi mai mare, angajându-i tot mai mult pe creştini, în spiritul marii cereri a lui Cristos înainte de Pătimirea sa: «Tată. . . , şi ei să fie una în Noi» (In 17, 21) (nr. 34). 

Foarte importantă a fost și angajarea lui Ioan Paul al II-lea în dialogul interreligios despre care, cu diferite ocazii, a subliniat necesitatea pentru lume. Inițiativa lui de rugăciune pentru pace, la care a invitat toții liderii religioși din lume, a fost primită foarte pozitiv. Întâlnirea a avut loc în data de 27 octombrie 1986 la Assisi, orașul Sf. Francisc. 

Mai mult încă,  pentru prima dată în istorie, în persoana lui Ioan Paul al II-lea, capul Bisericii Catolice, a vizitat o sinagogă (Roma, 1986). O semnificație relevantă a avut-o și întâlnirea lui Ioan Paul al II-lea cu tineretul musulman la Casablanca, în anul 1995.

Este vorba numai de unele elemente ale bogatului mozaic care compune angajarea ecumenică a lui Ioan Paul al II-lea, care nu a încetat să uimească  lumea prin curajul și voința lui de a duce la îndeplinire acțiunile întreprinse.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/12

Ce anume a introdus nou în dialogul ecumenic Conciliul al II-lea din Vatican?

Putem spune de la început, fără a intra ulterior în detalii, că aportul Conciliului al II-lea din Vatican la mișcarea ecumenică a fost mare. Conciliul a elaborat nu numai bazele teologice pentru dialogul ecumenic, dar a și făcut-o populară și a încurajat credincioșii să se insereze activ în procesul de unificare al Bisericilor.

Primirea la discuțiile conciliare a unor observatori necatolici, mulți din ei eminenți teologi, a influențat în manieră semnificativă asupra caracterului documentelor finale. Evident, observatorii necatolici nu au avut posibilitatea să participe activ la elaborarea documentelor conciliare. Cu toate acestea, prezența lor i-a făcut conștienți pe Părinții conciliari de actualitatea chestiunii ecumenice. Încă, observatorii au avut posibilitatea să se întâlnească săptămânal cu responsabilii Secretariatului pentru unirea creștinilor, căreia îi erau supuse pentru discuție proiectele decretelor finale. Rezultatele acestor conversații erau succesiv transmise oportunelor comisii conciliare, care căutau să țină în considerație sugestiile observatorilor necatolici. 

Începutul Conciliului

În ciuda faptului că prima sesiune s-a încheiat fără evidente rezulttae, Conciliul s-a regăsit în centrul intereselor întregii lumi. Ioan al XXIII-lea a devenit un papă universal iubit și respectat. Apelurile și enciclicile lui (a publicat opt în total), s-au bucurat de o amplă recunoaștere. Dintre ele, au avut o mare rezonanță: Ad Petri cathedram, din data de 02 iulie 1959, care anunța convocarea Conciliului ecumenic; Mater et magistra, din data de 15 mai 1961, care trata despre schimbările sociale contemporane în lumina doctrinei creștine și, în sfârșit, cea mai cunoscută, Pacem in terris din data de 11 aprilie 1963, care trata despre pacea între popoare fondată pe adevăr, pe dreptate și pe iubire. Și în timpul bolii a fost înconjurat de simpatie și bunăvoință. Moartea lui, care a avut loc la începutul lunii iunie 1963, a avut răsunet în toată lumea, nu numai în cea catolică. Președintele Statelor Unite, J. Kennedy a dat o declarație în care, printre altele, a spus: „A fost ales ca ghid al catolicismului mondial, dar preocuparea lui pentru sufletele oamenilor depășea orice graniță și diviziune geografică”. Pentru prima dată în istorie, drapelul arhiepiscopului de Canterbury, capul Bisericii anglicane, a fost coborât în bernă, ca omagiu adus capului unei alte Biserici, iar rectorul Institutului Islamic din Alexandria, șeicul Ibrahim Bemmoui, a trimis o telegramă cu următorul conținut: „Ioan al XXIII-lea aparține celor mai eminente personaje care s-au implicat în cauza păcii și a prieteniei dintre popoare”.

Puțini au fost papii care au primit din partea lumii o atare unanimă recunoștință și puțini au fost a căror acțiune a câștigat o evaluare atât de pozitivă, cum ar fi convocarea Conciliului din partea lui Ioan al XXIII-lea. Pontificatul Papei Roncalli a durat numai 4 ani și 7 luni, dar a fost un pontificat excepționalmente prolific. 

Comportamentul lui Ioan al XXIII-lea a obținut încrederea reprezentanților celorlalte Biserici și comunități ecleziale. I-a convins dorința unei mai ample implicări a Bisericii Catolice în dialogul ecumenic. Atunci când, în luna august a anului 1963, la Rochester (USA) s-a adunat comitetul central al Consiliului ecumenic al Bisericilor (CEC), autorii lui au declarat:

Există motive să se spere că noua climă va face posibil începutul unui autetic dialog ecumenic între Biserica Catolică Romană și celelalte Biserici, în care se vor putea examina, în spirit de iubire și umilință, fundamentele diferențelor dogmatice .

Succesorul lui Ioan al XXIII-lea pe scaunul lui Petru, Papa Paul al VI-lea (1963-1978), a fost „nu numai un continuator al deschiderii ecumenice al predecesorului său, dar a patronat ratificarea conciliară a acestei deschideri și s-a angajat pentru ca programul ecumenic conciliar să se poată traduce în termeni concreți. În cazul conciliului și al dezvoltării ecumenice catolice, Ioan al XXIII-lea a fost inițiatorul acestui proces, în vreme ce Paul al VI-lea a dus la împlinire opera și a devenit arhitectul construcției”, scrie Prof. S. Nagy. Atunci când, în ziua de 21 iunie 1963, cardinalii au ales pe noul pontif, arhiepiscopul de Milano, Card. Giovanni Battista Montini, ședințele conciliare au fost suspendate. Se încheia prima sesiune, iar pentru a doua trebuiau să se aștepte câteva luni. Încă înainte de redeschiderea Conciliului, în ziua de 20 septembrie, Papa Paul al VI-lea a trimis patriarhului Constantinopolului, Atenagora I, o scrisoare scrisă de mâna lui, în care își exprima voința de a face tot ceea ce îi era posibil pentru a reface unitatea dintre creștini. În data de 29 septembrie 1963, inaugurând a doua sesiune a Conciliului al II-lea din Vatican, pontiful a subliniat că tema centrală a discuțiilor va fi ecleziologia . Acest lucru era strâns legat de întregul program al Conciliului, care a decis să trateze despre problema reînnoirii liturgice, de activitatea misionară a Bisericii, de mișcarea ecumenică și de multe alte argumente, foarte dependente de autoritatea centrală a Bisericii. Într-adevăr, erau  motive de natură ecleziale cele care obstacolau până atunci înțelegerea în dialogul ecumenic; de aceea, rezolvarea sau clarificarea lor făceau să apară speranța unei mai mari transparente și de deschidere în acest sens. 

Deja în timpul alocuțiunii inaugurale pe care Papa Paul al VI-lea a ținut-o la începutul celei de-a doua sesiuni a Conciliului, a fost anunțată publicarea primei enciclici: „Să fie această alocuțiune ca și preludiu nu numai la acest Conciliu, dar și pentru pontificatul nostru. Cuvântul viu să înlocuiască Scrisoarea enciclică pe care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, odată trecute aceste zile, sperăm să v-o adresăm” . 

Enciclica Ecclesiam suam a văzut lumina zilei în data de 02 august 1964, între a doua și a treia sesiune a Conciliului. Era un document programatic și a influențat foarte mult asupra succesivelor discuții conciliare. Papa, analizând situația actuală a Bisericii Catolice, făcea observația că „a se cufunda în umanitate” aparținea esenței ei și, deci, nu fuga de dificilele chestiuni ce îi erau puse de contemporaneitate, ci tentativa de a le rezolva cu ajutorul dialogului cu celelalte persoane: într-adevăr, cu toții erau responsabili față de destinele lumii și ale omului. De aceea, papa credea că dialogul era un element necesar, cu ajutorul căruia se exprima ființa misionară și apostolică a Bisericii. În același timp, Papa Paul al VI-lea indica patru nivele e dialog:

- dialogul cu întreaga umanitate: vestea cea bună nu suportă particularismul;

- dialogul cu toți cei care dau laudă lui Dumnezeu, sub orice formă;

- dialogul ecumenic cu creștinii-frați separați;

- dialogul intern la Bisericii Catolice înseși, rodul Duhului Sfânt, cel care își făcuse simțită prezența în timpul lucrărilor Conciliului al II-lea din Vatican.

Exprimându-se asupra temei ecumenismului cu ceilalți creștini, papa scria: 

Și iată cercul, cel mai apropiat de noi, lumea care face referință la Cristos. În acest câmp, dialogul, care a luat denumirea de ecumenic, este deja deschis; în unele sectoare se află deja în fază de inițială și pozitivă dezvoltare. Multe s-ar putea spune asupra acestei teme atât de complexe și atât de delicate, dar discursul nostru nu se termină aici. El se limitează acum numai la puține lucruri, și acestea nu sunt noi. Cu bucurie facem nostru principiul: punem în evidență înainte de toate ceea ce avem în comun, înainte să evidențiem ceea ce ne desparte. Aceasta este o temă bună și fecundă pentru dialogul nostru. Suntem dispuși să o continuăm cu cordialitate. Vom spune și mai mult: asupra multor puncte diferențiale, privitoare la tradiție, la spiritualitate, la legile canonice, la cult, noi suntem dispuși să studiem cum să secondăm legitimele dorințe ale fraților creștini, și acum separați de noi. Nu se poate dori altceva decât să-i îmbrățișăm în perfectă uniune de credință și de caritate. Dar trebuie să spunem că nu stă în puterile noastre să renunțăm la integritatea credinței și la exigențele carității.

Marile pelerinaje

Dialogul cu „frații separați” trebuia să fie, după părerea episcopului Romei, un element cheie în realizarea misiunii pontifului în lume. Acesta constituia provocarea fundamentală a creștinismului contemporan, fără de care ar fi fost imposibilă reforma Bisericii. Pentru roadele concrete ale acestui dialog trebuia, totouși, să se mai aștepte mult timp. Iată unele roade:

⇒ În zilele de 05-06 ianuarie 1964, Papa Paul al VI-lea a întreprins o vizită în Țara Sfântă, iar la Ierusalim s-a întâlnit cu patriarhul Constantinopolului, Atenagora. Simbol al depășirii reciprocei ostilități și al prejudecăților istorice a fost sărutul păcii pe care și l-au schimbat cei doi demnitari. În timpul acestei prime întâlniri a fost citit capitolul al VII-lea din evanghelia după Ioan, în care este conținută rugăciunea marelui preot Isus pentru unitatea discipolilor săi. S-a mai recitat și rugăciunea Tatăl nostru, în latină și în greacă.

⇒ Actul succesiv de apropiere dintre Biserica ortodoxă și cea catolică a coincis cu închiderea lucrărilor conciliare, în ziua de 08 decembrie 1965. În acea zi, la Vatican și la Constantinopol contemporan, a fost anunțată revocarea excomunicării din anul 1054. Decizia a fost luată pentru Patriarhatul Constantinopolului de patriarhul Atenagora împreună cu sinodul său (7 voturi pentru și 2 împotrivă), pentru că excomunicarea Card. Umberto din anul 1054 nu privea ortodoxia întreagă, ci numai acel patriarhat. În declarația comună, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenagora își exprimau durerea față de acel eveniment, o ștergeau din memoria Bisericii și puneau în ungherele uitării excomunicările emise cu acea ocazie, a căror memorie constituise până atunci un obstacol în calea reaproprierii și reconcilierii. Evident, atât Paul al VI-lea cât și Atenagora erau pe deplin conștienți că numai „actul de justiție și de reciprocă iertare nu ar fi fost de ajuns pentru a pune capăt divergențelor, noi și vechi, care încă se vor fi verificat între Biserica Catolică Romană și Biserica ortodoxă, și că vor fi fost învinse, cu acțiunea Duhului Sfânt, cu ajutorul purificării inimilor, repudierea erorilor comise în trecut, și grație decisei voințe de a ajunge la înțelegerea și la comuna expresie a credinței apostolice și ale exigențelor sale”. Acest gest a înregistrat un amplu consens și a constituit un mare pas pe calea spre unitate. 

⇒ Reapropieri asemănătoare, chiar dacă nu atât de spectaculoase, s-au verificat cu inițiativele promovate de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor. În data de 15 aprilie 1964, câteva luni înainte de aprobarea decretului despre ecumenism, s-au întâlnit la Milano reprezentanții Secretariatului pentru unirea creștinilor și al Consiliului ecumenic al Bisericilor. Obiectul întâlnirii era încercarea de a găsi un acord asupra formei pe care ar fi trebuit să o asume raporturile dintre Biserica Catolică și CEC, și alte chestiuni, ca de exempli prozelitismul, căsătoriile mixte, practica repetării botezului și libertatea religioasă. Un alt punct al discuțiilor privea chestiunea dacă Biserica Catolică și CEC, în utilizarea termenului ecumenism înțelegeau același lucru. 

Între timp, sesiunile Conciliului continuau, iar în data de 21 noiembrie 1964, spre sfârșitul celei de-a treia sesiuni, au fost aprobate multe texte importante pentru mișcarea ecumenică: Constituția dogmatică asupra Bisericii, Lumen Gentium, Decretul asupra ecumenismului, Unitatis redintegratio, și Decretul asupra Bisericilor orientale catolice, Orientalium Ecclesiarum. În general, documentele citate reprezintă ideea că una, sfântă, catolică și apostolică Biserică a lui Cristos se realizează în Biserica Catolică, condusă de succesorul lui Petru și de episcopii rămași în comuniune cu acesta, „deși în afara organismului său – citim în Lumen Gentium – se găsesc destule elemente de sfinșenie și de adevăr care, în calitate de daruri propri ale Bisericii lui Cristos, împing spre unitatea catolică” (nr. 8). 

Ultimul apologet, primul mare istoric creştin

Perioada apologeţilor se încheie odată cu retorul creştin Lactantius. Dincolo de aspectele pozitive ale demersului său în direcţia amintită, autorul latin ne-a lăsat şi o moştenire istorică valoroasă, fiind, poate, primul care a decis să ne ofere o descriere scurtă a perioadei persecuţiilor din primele trei veacuri. În pofida unor lacune la nivel teologic, Lactantius a dat dovadă de un stil îngrijit, o minte limpede şi o atitudine fermă, veşnic pregătită să apere, dar să şi acuze acolo unde era cazul.

Lucius Caelius Firmianus Lactantius s-a născut în

jurul anului 250 în Africa. Despre familia sa nu cunoaştem efectiv nimic. Primul moment în care Lactantius apare pe scena politică a Imperiului Roman se produce în anul 290. Recunoscut pentru calităţile sale retorice şi literare, ajunge să fie chemat de împăratul Diocleţian pentru a ocupa catedra de retorică din Nicomedia, loc unde se afla în momentul respectiv reşedinţa oficială a acestuia. Aşadar, putem considera că retorul african se bucura de o amplă apreciere în perioada respectivă. Cu toate acestea, decizia de a da curs invitaţiei lui Diocleţian s-a dovedit în scurt timp una nepotrivită. Lactantius era versat în limba latină, în timp ce oraşul în care tocmai sosise beneficia de o populaţie de origine greacă, puţin dispusă să înveţe o limbă care era utilizată rar în regiune. Patrologul J. Quasten consideră chiar că Lactantius a fost nevoit să se îndrepte către o activitate conexă pentru a se putea întreţine din cauza lipsei de oameni dornici să îi asculte prelegerile (vezi lucrarea sa intitulată „Patrology“, vol. II, Ave Maria Press, Illinois, s.a., p. 394). Nevoit să se întreţină şi din alte activităţi, Lactantius a fost grav afectat şi de înrăutăţirea relaţiilor dintre puterea politică şi creştinism de la începutul secolului al IV-lea. Astfel, persecuţia care a izbucnit în anul 303 l-a obligat efectiv să se retragă de la curtea imperială şi să trăiască în sărăcie. Cu toate acestea, perioada dificilă nu l-a împiedicat să scrie o serie de opere importante precum „De opificio Dei“ ş„Despre opera creatoare a lui Dumnezeu“ţ sau să lucreze la capodopera sa „Divinae Institutiones“ ş„Instituţiile divine“ţ. De asemenea, stagiul petrecut la Nicomedia l-a ajutat să îl cunoască pe Sfântul Constantin cel Mare, aflat de asemenea acolo. H. Drobner consideră că este posibil ca Lactantius să îl fi instruit pe Constantin cel Mare în privinţa limbii latine („The Fathers of the Church: A Comprehensive Introduction“, Hendrickson Publishers, Peabody, 2007, p. 182). Acest fapt ar explica, de altfel, relaţia bună pe care cei doi au păstrat-o de-a lungul timpului. Totodată, după încheierea persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor, probabil în jurul anului 315, Constantin cel Mare l-a chemat la Trier pentru a-l instrui pe fiul său cel mare, Crispus. Respectul acordat de doi împăraţi care au avut o atitudine total diferită faţă de creştinism îl plasează pe Lactantius într-o categorie aparte. Acest fapt a fost recunoscut şi de umaniştii din perioada renascentistă, precum Pico de la Mirandolla sau Erasmus de Rotterdam, care l-au descris pe Lac-tantius drept un „Cicero creştin“ (pentru mai multe detalii privind viaţa sa vezi C. Moreschinni, Enrico Norelli, „Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine“, vol. I, trad. Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 431).

Stilul şi sursele sale

Lactantius a fost renumit pentru stilul său elegant de a scrie, întru totul conform modelului pe care şi l-a ales încă din tinereţe, şi anume Cicero. Cu toate acestea, aşa cum afirmă majoritatea cercetătorilor, în special St. Papadopoulos şi J. Quasten, i-au lipsit atât o cunoaştere filosofică profundă, cât şi o iniţiere mai amplă în cadrul învăţăturii de credinţă creştină. În ceea ce priveşte calităţile sale oratorice, este clar că avem de-a face cu o adevărată personalitate a vremii, un om experimentat, stăpân pe sine şi capabil să predea şi altor persoane ştiinţa pe care o acumulase. Însă, la începutul activităţii sale din Nicomedia, Lactanţiu nu era convertit la creştinism. Este posibil să fi fost catehumen, cu toate că nu putem afirma cu exactitate acest fapt. Convertirea sa a avut loc cel mai probabil în jurul anului 300, cercetătorii considerând că avea aproape 50 de ani la momentul respectiv (vezi Stylianos Papadopoulos, „Patrologie“, vol. II/1, trad. lect. dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009, p. 97). El utilizează rar Scriptura în scrierile sale, ceea ce demonstrează, în opinia lui J. Quasten, că nu era destul de informat cu privire la credinţa pe care o adoptase. Desigur, argumentul este destul de puternic, dar, de vreme ce Lactantius şi-a adaptat operele pentru a servi şi ca mijloace de atragere a lumii păgâne, în special a filozofilor şi retorilor vremii, putem considera că a preferat să pună esenţa creştină într-un înveliş cultural ceva mai amplu, fără a pierde astfel din valoarea acesteia. Din păcate, Lactantius a dat dovadă de neglijenţă la nivel teologic din anumite puncte de vedere, dovedind astfel că avea unele carenţe, dar acest fapt nu confirmă aşa-zisa sa superficialitate. De vreme ce ne aflăm încă în perioada anterioară primului Sinod Ecumenic, nu putem considera că ar fi fost adeptul vreunei erezii sau al unei secte, fapt confirmat şi de patrologii contemporani.

Calităţile de istoric veritabil

În mod incontestabil însă, Lactantius este primul mare istoric creştin, precedându-l pe Eusebiu de Cezareea. Lucrarea sa intitulată „De mortibus persecutorum“ ş“Despre morţile persecutorilor“ţ prezintă toate domniile împăraţilor care au fost potrivnici credinţei creştine. Dând dovadă de un ascuţit simţ istoric, de o capacitate de sinteză remarcabilă şi de un stil remarcabil, Lactantius reuneşte portrete ale unor personaje celebre precum Diocleţian, Galerius, Decius sau Domiţian. Lucrarea respectă principiul enunţat de cărţile scripturistice ale Macabeilor. Astfel, fiecare împărat persecutor primeşte o pedeapsă asemenea celei pe care o are de îndurat Antioh al IV-lea Epifanes. Niciunul dintre aceştia nu îşi încheie zilele în linişte. Deşi lucrarea poate fi bănuită de subiectivism şi cu toate că anumite detalii din aceasta nu sunt conforme cu realitatea, ea cuprinde o serie de informaţii interesante. Dispunem aici de o descriere pozitivă a lui Licinius, precum şi de o prezentare a acţiunilor sociale negative ale împăraţilor romani. Astfel, aproape fiecare personalitate prezentată a efectuat, în opinia lui Lactantius, şi o serie de acte negative la adresa poporului roman. Acolo unde aceştia nu sunt acuzaţi de corupţie, sunt învinuiţi de calomnie, asasinate, lăcomie, desfrâu etc. Împăraţii respectivi nu au fost nişte simpli persecutori, ci adevăraţi duşmani ai Imperiului Roman. Lactanţiu ne evidenţiază, astfel, şi latura socio-politică a guvernărilor în cauză. Nu este un autor obiectiv, adeseori pare de-a dreptul neinformat, dar, aşa cum am spus, ne oferă detalii care, mai târziu, nu pot fi regăsite la Eusebiu de Cezareea. În concluzie, putem afirma că Lactantius nu a fost numai ultimul apologet, ci şi primul mare istoric creştin. (Articol apărut sub semnătura lui Adrian Agachi şi publicat în "Ziarul Lumina" din data de 1 august 2013)

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/11

   Papii s-au preocupat în același fel de dezvoltarea dialogului ecumenic?

Situația s-a schimbat în decursul unei lungi perioade. Am spus deja că Biserica Catolică nu s-a interesat imediat de ideea ecumenică. Acest lucru vrea să spună că fiecare papă în parte a avut o atitudine diferită față de ecumenism, uneori chiar în mod decis negativă. Merită, de aceea, să observăm mai de aproape pe pontifi în succesiunea lor, și să vedem care a fost poziția lor față de ecumenism.

Așa cum s-a mai amintit, Biserica Catolică a susținut pentru multă vreme poziția pentru care ea era unica, autentica depozitară a Bisericii lui Cristos. În practică, acest lucru însemna că toți credincioșii în Cristos care nu se aflau în unitatea vizibilă cu ea își vedeau amenințată propria mântuire. În acest spirit au fost formulate declarațiile Papei Pius al IX-lea (1846-1878), care a publicat Syllabus-ul și enciclica Quanta cura în anul 1864. În același ton fusese scrisă și scrisoarea Sf. Oficiu din anul 1864, adresată episcopilor din Anglia.

Nici măcar doctrina Conciliului Vatican I nu se îndepărta de precedentele afirmații oficiale ale reprezentanților Bisericii. Era vorba de declarații decis antiecumenice.

Pontificatul Papei Leon al XIII-lea (1878-1903) a introdus în teologia Bisericii Catolice unele elemente pozitive în câmpul relațiilor cu celelalte Biserici creștine, care s-au observat mai ales în atitudinea față de Biserica ortodoxă și cea anglicană. În data de 20 iunie 1894, Papa Leon al XIII-lea a publicat Scrisoarea apostolică Praeclara gratulationis, în care a arătat un mare respect față de ortodoxie și de bogăția ei spirituală, și a criticat aspru tentativele de latinizare ale Bisericii ortodoxe. Scria Papa Leon al XIII-lea:

„...și mai mult încă ne încredem pentru distanța nu mare care de noi îi separă: mai mult încă, acolo unde se elimină puțin, în cel rămas se merge de acord foarte mult, astfel încât, deși noi apărăm doctrinele catolice, vedem mărturii și dovezi și în rituri, în învățături, în practicile orientalilor”.

În schimb, în privința meritului teologiei unității Bisericii lui Cristos, Papa Leon al XIII-lea, asemenea papilor care îl precedaseră pe scaunul lui Petru, reținea că ea se va fi verificat în momentul reîntoarcerii Bisericilor necatolice la comuniunea cu Biserica Catolică, unica și autentica Biserică a lui Cristos. Dovadă a acestei atitudini erau cuvintele papei adresate protestanților:

„... și voi ircare sunteți, care succesiv apoi, din diferite motive v-ați separat de noi: «Haideți să ne întâlnim cu toții în unitatea credinței și al cunoașterii Fiului lui Dumnezeu» (Ef 4, 13). La această unitate, care nu a lipsit niciodată Bisericii Catolice, nici un vreun fel va putea lipsi, lăsați ca noi să vă invităm și cu intensă iubire vă întindem mâna dreaptă. Pe voi, Biserica, mamă comună, deja de mult timp vă recheamă; pe voi, toți catolicii, cu fraternă dorință vă așteaptă, pentru ca în sfințenie să-l onorați pe Dumnezeu, strânși în profesiunea unei singure evanghelii, a unei singure credințe, a unei unice speranțe, în caritate perfectă”[1].

Mai târziu, în anul 1898, a adresat episcopatului catolic al Scoției, Scrisoarea Caritatis studium, în care încuraja episcopii să caute noi căi spre unitatea cu comunitățile protestante, pe baza valorilor comune, ca de exemplu iubirea pentru Cristos și respectul față de Sfintele Scripturi.

La fel, Papa Leon al XIII-lea s-a adresat cu mare respect Bisericii anglicane. Pentru a spune adevărul, din pana lui a ieșit în anul 1896 Enciclica Apostolicae curae, în care afirma invaliditatea hirotonirilor anglicane, dar, în același timp, îi încuraja pe călugării anglicani să trăiască în speranța unei noi reconcilieri dintre cele două Biserici. Îi invita să continue opera „spre lauda lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor”.

Chiar dacă poziția papei nu a suferit variații, cu toate acestea au fost apreciate declarațiile lui pline de spirit de iubire, respect și răbdare. Au fost la fel de luate în considerație încercările întreprinse de Pontif cu scopul de a se îndepărta de uniformismul atunci profesat, și de a accepta noua orientare, deși încă moderată, a pluralismului teologic și liturgic.

Papa Pius al X-lea (1903-1914), succesorul lui Leon al XIII-lea, s-a pus cu multă energie în apărarea credinței, apărând-o în fața modernismului care se răspândea tot mai mult. Aceasta era o mișcare apărută în interiorul teologiei catolice, care s-a răspândit între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, mai ales în Anglia, Franța și Italia. Promotorii ei aprobau moderna exegeză biblică, admiteau evoluția istorică a creștinismului, criticau foarte aspru neotomismul și erau favorabil dispuși spre progresul în știință și în tehnică. Unii dintre aceștia supraevaluau valoarea emoției religioase și devalorizau importanța adevărurilor de credință universal acceptate. Văzând în modernism o gravă amenințare pentru puritatea credinței catolice, în data de 03 iulie 1907, Papa Pius al X-lea a emis Decretul Lamentabili, numit și „Syllabus-ul erorilor moderniștilor”. Acesta conținea 65 de teze care criticau erorile moderniștilor și expuneau doctrina catolică în merit. Câteva luni mai târziu, în septembrie al aceluiași 1907, pontiful a publicat un nou document asupra modernismului, și anume Enciclica Pascendi Dominici gregis, în care punea accentul pe interpretarea pozitivă a poziției Bisericii.

Atitudinea ostilă față de modernism a avut consecințele ei negative asupra mișcării ecumenice care se năștea. Într-adevăr, modernismul era foarte legat de teologia liberală, a căror numeroși discipoli puseseră fundamentele nașterii mișcării ecumenice. Acest fapt nu putea să-l predispună în mod favorabil pe papa față de activitatea ecumenică. Expresie a atitudinii negative față de ecumenism a fost lipsa unui reprezentant al Bisericii Catolice la I-a Conferință misionară mondială, care s-a ținut în anul 1910 la Edimburg. Cu această ocazie a fost citită numai o scrisoare a episcopului de Cremona, Geremia Bonomelli, care și-a exprimat opinia favorabilă față de lucrările conferinței. În această scrisoare, episcopul italian a pus în evidență caracteristicile comune ale tuturor creștinilor, printre care:

-           credința comună în Dumnezeu-Creator și în Cristos-Răscumpărător, care este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu,

-           dorința unei „unice Biserici, care să confirme credința și convingerea religioasă, și să vegheze pe pământ asupra doctrinei și asupra tradiției creștine”.

Papa Benedict al XV-lea (1914-1922), ca mulți dintre predecesorii săi, s-a exprimat pozitiv asupra Bisericii ortodoxe. El credea că s-ar fi ajuns mai repede la unitate tocmai cu ortodoxia, pentru că aceasta era cea mai apropiată de tradiția catolică. Dorind să accelereze acest moment, a fondat, în anul 1917, două importante instituții, a căror sarcină consta în a pregăti unitatea. Una din aceste instituții era Congregația pentru Biserica Orientală; cealaltă, denumită Institutul Pontifical Oriental, avea un caracter mai științific.

Privitor la celelalte confesiuni, atitudinea papei era în general negativă. A interzis catolicilor participarea la Mișcarea Viață și Acțiune și tot din același motiv nu a acceptat invitația la conferința acestei organizații care s-a ținut la Uppsala în anul 1925. O atitudine analogă a avut-o și față de invitația primită din partea Mișcării Credință și Constituție. Și în acest caz invitația a fost ignorată. Sf. Oficiu a publicat în anul 1919 un decret prin care le interzicea catolicilor să participe la reuniuni organizate de grupuri necatolice cu scopul de a apropia Bisericile. Atitudinea papei avea în sine ceva dramatic. Pe de o parte, Papa Benedict al XV-lea se arăta interesat de unitate, dar, pe de altă parte, cu privire la situația generală a Bisericii și mai ales a celei din Europa (primul război mondial, marea criză economică, etc.), era constrâns să mențină mari rezerve față de ecumenism.

Succesorul lui Benedict al XV-lea a fost papa Pius al XI-lea (1922-1939). Contribuția lui la mișcarea ecumenică a fost mai degrabă pozitivă, chiar dacă nu lipsesc și atitudini și comportamente negative. Situația ecleziastică și politică a timpului, în Europa și în lume, nu erau din cele mai bune. În Biserica Catolică era încă viu sensul de amenințare din partea modernismului, chiar dacă, contemporan, se începuse o difuză activitate pastorală în teritoriile de misiune și de evanghelizare în Europa, condusă mai ales de Acțiunea Catolică, pe atunci în expansiune.

Începea să se complice și situația politico-economică a continentului. Puternica criză economică care a atins lumea de atunci, a cauzat un șomaj mare și a întărit tendințele antireligioase și antiecleziastice. Succesiv, Revoluția rusă din anul 1917 a dat început distrugerii programate a oricărei manifestări de viață religioasă și decreștiinzării societății. Contemporan, s-a dezvoltat activitatea ecumenică (Conferința Internațională de la Stockholm din anul 1925 și cea de la Lausanne din anul 1927). Aceste evenimente au influențat în două feluri asupra atitudinii papei față de ecumenism, și din acest motiv putându-se vorbi de două faze diferite ale pontificatului său. Prima fază îmbrățișează perioada inițială și se termină în anul 1928, în vreme ce a doua fază durează zece ani, din anul 1929 până la moartea pontifului.

În prima perioadă a pontificatului său, Pius al XI-lea s-a angajat foarte mult în dialogul cu ortodoxia. În Equidem verba, Minută din data de 21 martie 1924, și adresată abatelui genral al benedictinilor, Pr. Fidelis von Stotzingen, își exprima dorința de a fonda o nouă comunitate monahală. Aceasta, trăind după modelul ordinului monahal ortodox și după ritul oriental, ar fi trebuit să muncească pentru reconstruirea unității creștine cu Biserica ortodoxă. Propunerea papei a întâlnit o primire favorabilă din partea benedictinilor care, în urma acestei propuneri, în anul 1925, au dat viață unui convent de rit catolic și ortodox în localitatea belgiană Amay-sur-Meuse. În anul 1939 conventul a fost transferat la Chevetogne, acolo unde este activ și astăzi. Primul prior a fost benedictinul belgian Dom Lambert Beauduin (1873-1960), unul din promotorii reînnoirii liturgice a Bisericii Catolice care, cu bucurie s-a implicat în realizarea proiectului Papei Pius al XI-lea. Înainte încă ca superiorii să-l destineze noii sarcini, Beauduin era un cunoscut și un apreciat simpatizant al mișcării ecumenice. În anul 1921 s-a dus la Leopol, la invitația mitropolitului Andrij  Šeptyk'kyj (1865-1944). La începutul activității sale a fost susținut de înalți exponenți ai Bisericii; mai târziu, în schimb, s-au manifestat între ei unele divergențe, legate mai ales de obiectivele activității conventului. I-a fost intentată o cauză, a fost constrâns să abandoneze conventul și a fost trimis în izolament pentru câțiva ani. La Chevetogne s-a reîntors după douăzeci de ani, în anul 1951, și a rămas aici până la moartea care a survenit în anul 1960. Conventul din Chevetogne s-a inserat activ în încă tânăra mișcare ecumenică.

În a doua perioadă, activitatea Papei Pius al XI-lea s-a concentrat asupra aspectului doctrinal. Papa era presat de crearea unor structuri științifice și didactice destul de mari, pentru a forma persoane capabile de a conduce un dialog cu ortodocșii. În acest context trebuie înțeleasă încurajarea studiilor comparative, lucru pe care l-a amintit în mod expres în Enciclica Rerum orientalium, publicată în anul 1928. Aici, Papa Pius al XI-lea recunoștea cu umilință că „Responsabilitatea pentru faptul istoric al separării revine ambelor părți”, și afirma că „prejudecăți și ignoranța care au favorizat diviziunea și au aprofundat-o au existat și există de ambele părți...”. Era acesta primul document vatican din istorie care recunoștea oficial că responsabilitatea ruperii dintre Biserica Catolică și cea Ortodoxă se afla în egală măsură și în Biserica Catolică. Această poziție semna un mare pas în teologia și în viața Bisericii Catolice.

În fața marii deschideri a Papei Pius al XI-lea față de lumea ortodoxă și anglicană, este foarte dificil să indicăm motivele închiderii spirituale față de comunitățile creștine născute pe terenul Reformei. Probabil cu gândul îndreptat spre ei că, în data de 06 ianuarie 1928, Pontiful a publicat Enciclica Mortalium animos, în care a criticat profund mișcarea ecumenică, acuzând-o de tendințe spre pancreștinism și de a deteriora puritatea credinței creștine. Deja în anul precedent, 08 iulie 1927, adică o lună mai înainte de începutul primei conferințe mondiale a Bisericilor Credință și Constituție de la Lausanne, Sf. Oficiu interzisese catolicilor să i-a parte la lucrările acestei întâlniri ecumenice (interdicția a fost confirmată printr-un decret din data de 04 iulie 1929). Enclica trata despre această chestiune. Papa afirma că Biserica Catolică era unica comunitate de mântuire instituită de Isus Cristos și că, în virtutea unicității ei, era singura care dispunea de acțiunea salvifică: mai refuza în mod categoric, orice colaborare și dialog cu mișcarea ecumenică care se năștea, mișcare cu care era interzis să se aibă vreun contact.

Învățătura conținută în Mortalium animos, deși criticată de comunitățile protestante, a constituit norma comportamentală pentru Biserica Catolică pentru următorii douăzeci de ani.

Atitudinea rigidă față de aspirațiile ecumenice impersonate de Papa Pius al XI-lea în a doua parte a activității sale s-a schimbat odată cu succesorul său, Pius al XII-lea (1939-1958). În Enciclica Summi pontificatus din data de 20 octombrie 1939, recunoștea buna voință a ambientelor protestante, diferențiindu-se cu aceasta de predecesorul său. În lexicul utilizat nu mai apăreau cuvintele eretic sau schismatic, în locul lor fiind introdusă noua definiție de „frați separați”. În Enciclica Mystici corporis Christi (29 iunie 1943), papa invita pe toți creștinii să intre să facă parte din unitatea catolică.

În contradicție cu această invitație avem avertismentul Sf. Oficiu, Cum compertum, din data de 05 iunie 1948, care interzicea catolicilor să participe la adunările mixte fără consensul Scaunului Apostolic și interzicea communio in sacris (împărtășirea în cel sfinte). Totuși, un an mai târziu, în data de 20 martie 1949, ieșea Instrucțiunea Sf. Oficiu, De motione oecumenica. Aceasta punea în umbră doctrina conținută în Mortalium animos. Un efect al evoluției care a avut loc a fost participarea unor observatori catolici la conferința Credință și Constituție, care s-a ținut la Lund în anul 1952. În realitate, aceștia au lipsit de la Evanston (1954), dar aceasta a fost ultima lor absență; din acel moment, de fapt, catolicii vor lua parte în mod regular la aceste întâlniri în calitate de membri permanenți.        

---

[1] Praeclara gratulationis, în Enchiridion delle encicliche 3, Leone XIII (1878-1903), EDB, Bologna 1997.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/10

Catolicii au așteptat indicațiile Conciliului al II-lea din Vatican, care le permitea lor să se insereze în dialogul ecumenic, ori sau mișcat în mod autonom în această direcție?

Catolicii nu au așteptat deloc. Era deja activă o mișcare ecumenică născută de jos care a anticipat foarte semnificativ directivele Vaticanului. Aceasta s-a făcut simțită în multe sectoare ale vieții și în multe țări. Nu există modalitate să descriem aici toate inițiativele, dar vom face referință numai la acelea care au avut o rezonanță mai mare. 

Eforturile pentru unitate întreprinse de catolici au mers în direcții diferite, și s-au îndreptat atât spre Bisericile tradiției ortodoxe, cât și spre cele de tradiție protestantă și anglicană. O oportunitate de apropiere, acesteia din urmă i-a fost dată de așa numitele conversații de la Malines (1921-1925) . În ce au constat aceste conversații? Prin această denumire se înțeleg conferințele teologice anglicano-catolice care s-au ținut la Malines (Belgia) sub egida Cardinalului D. Joseph Mercier (1851-1926) de parte catolică, și a Lordului C. Lindley Halifax (1839-1934) din partea anglicană. Acesta din urmă, un laic, președintele Bisericii anglicane unite și aprins susținător al uniunii cu Roma, a fost promotorul întâlnirilor. Ajutorul și colaboratorul lui a fost lazaristul francez P. Fernand Portal (1855-1926), pe care Halifax l-a întâlnit întâmplător la Madeira și cu care a strâns o puternică prietenie. Portal era unul din ecumeniștii cei mai activi din Franța. Pentru răspândirea ideilor ecumenice a fondat revista „Révue Catholique des Eglises”, care s-a tipărit între anii 1904-1908. și el, împreună cu Card. Mercier, arhiepiscop de Malines, rugându-l să patroneze întâlnirile anglicano-catolice, lucru obținut și aprobarea lui Pius al XI-lea (arhiepiscopul de Canterbury, capul Bisericii anglicane era ținut la curent cu conținutul discuțiilor). Scopul acestor întâlniri consta în elaborarea bazelor teologice și juridice în vederea unei viitoare uniri a celor două Biserici. 

În total au avut loc cinci întâlniri, care au văzut participarea unor teologi catolici și anglicani. La început au participat trei, apoi câte cinci persoane de fiecare parte. Conversațiile nu aveau un caracter oficial, iar acordurile la care s-a ajuns exprimau numai opiniile personale ale participanților. Problemele luate în examen au fost, de exemplu: episcopatul și papatul în perspectivă teologică; atitudinea papei față de episcopi în perspectivă istorică, și conceptul de biserică. În anul 1926 au murit cei doi principali exponenți catolici ale conversațiilor, Mercier și Portal, motiv pentru care a cincea sesiune a conversațiilor a fost și ultima, iar succesiv acestea nu au mai fost reluate. 

În timpul pontificatului papei Pius al XI-lea au avut loc și Congresele de la Velehrad. Obiectivul acestora era cel de a elabora căi în vederea apropierii dintre catolici și ortodocși. Congresele au început în anul 1907 și, până în momentul încheierii lor, în anul 1936, s-au ținut șapte întâlniri. În acest caz, promotorii au fost teologi catolici de diferite naționalități, printre care s-au evidențiat în mod deosebit: arhiepiscopul ceh Antonín Kiril Stojan (1851-1923), slovenul Pr. František Grivec (1878-1963) și arhiepiscopul uniat de Leopol, Andrij  Šeptyk'kyj (1865-1944). În scrisoare din anul 1913 prin care se anunța inițiativa, autorii dădeau asigurări că aceste congrese nu „nu au obiectivul de a încheia o uniune, dar pregătesc calea spre unitate prin depășirea prejudecăților și o mai bună cunoaștere reciprocă”. 

Congresele de la Velehrad au obținut un mare interes și recunoaștere în lumea ortodoxă. Pr. Serghey Bulgakov (1871-1979), Nicolae Berdjaev (1874-1948); Gheorghe Florovskij (1893-1979 și alți invitați au trimis telegrame și scrisori. Succesiv, episcopul Leontij din Chicago, istoricul bisericesc A. Kartašev și Pr. Aleksij Mal'cev (1854-1915), un eminent liturgist rus, au luat parte direct la sesiunile congreselor. Și Papa Pius al XI-lea s-a adresat cu mare simpatie acestor congrese. Cu ocazia ultimelor trei întâlniri (1927, 1932, 1936) a trimis Breve-le sale, în care a subliniat excepționala semnificație a întâlnirilor în vederea unei mai bune cunoașteri și colaborări reciproce, și pentru a depăși prejudecățile apărute între Biserici în secolele precedente. În același timp, încuraja organizatorii să continue activitatea și în viitor și să invite la discuții și teologi ortodocși. 

Printre celelalte inițiative de acest fel trebuie să le includem și pe următoarele: 

⇒Centrul Una Sancta, născut din inițiativa Pr. Max Joseph Metzger (1887-1944). Cu obiectivul de a apropia catolicii și protetsanții, a fost fondată, în anul 1938 Congregația Una Sancta, la care se putea adera voluntar. Membrilor ei nu l-i se impunea nici o obligație, cărora le era lăsată și libertatea confesională. Scria Pr. Metzger: „Membri Congregației doresc să contribuie la înțelegerea [...] între confesiunile creștine divizate, punctând mai ales asupra a ceea ce unește, decât asupra a ceea ce separă, eliminând neînțelegerile, respectând peste tot adevărul, aprofundând reciproca dragoste fraternă”. În anii 1939 și 1940, Congregația Una Sancta a organizat două conferințe locale, dar evenimentele belice au impiedicat o ulterioară dezvoltare. În anul 1944, același Metzger a fost acuzat de înaltă trădare și condamnat la moarte. După Război, Congregația a trecut sub conducerea lui Thomas Sartory (1925-1982), care a transformat-o în mișcare. În anul 1946 a fondat cu aceeași denumire o revistă care, din anul 1950 a fost publicată cvatrimestral și astăzi bucurându-se de multă faimă. La ora actuală, editori sunt membri mișcării, Institutul ecumenic a mănăstirii benedictine din Niederaltaich (Baviera), exponenți ortodocși și protestanți. În iminența congresului care s-a ținut în anul 1947 la Stuttgart, s-a născut cunoscuta operă a lui Karl Adam (1876-1966): „Una Sancta” în perspectivă ecumenică (Una Sancta katolischer Sicht, Düseldorf 1948). 

⇒Institutul J. A. Moehler. O ulterioară inițiativă în teritoriu german a fost Institutul J. A. Moehler, fondat la Paderborn de Cardinalul Lorenz Jaeger (1892-1975). Constituit în anul 1957, Institutul și-a stabilit următoarele obiective: cercetare științifică asupra doctrinei, cultul și structura Bisericilor și ale comunităților ecleziale; cercetare asupra unei apropriate prezentări a doctrinei catolice, care să țină cont de întrebările și problemele apărute în urma diviziunii dintre creștini; a face vizibile rezultatele activității Institutului unui public numeros. 

  ⇒Centrul Istina. În anul 1927, dominicanul francez, Pr. Christophe Dumont a fondat la Boulogne-sur-Seine (în anul 1936 a fost transferat la Paris), Centrul pentru activitate ecumenică Istina (în limba rusă: „adevăr”). În primii ani ai existenței lui, centrul s-a ocupat prevalent de ortodoxie, mai ales de cea rusă; mai târziu, și-a lărgit propria activitate spre problematica generală a ecumenismului. Din anul 1954 centrul publică trimestralul „Istina” și, din anul 1948, lunarul „Vers l'unité chrétienne”.

Și în alte țări europene au apărut numeroase centre de misiune ecumenică catolică, care au pregătit Biserica pentru Conciliul al II-lea din Vatican și la elaborarea documentului asupra ecumenismului Unitatis redintegratio.   