Sfânta Tradiţie şi tradiţiile populare

Sfânta Tradiţie este, alături de Sfânta Scriptură, împreună cu care formează un tot unitar, coerent şi complementar, un mijloc prin care Revelaţia dumnezeiască se face cunoscută lumii întregi. Sfânta Scriptură este Tradiţia orală care s-a păstrat în scris, iar Sfânta Tradiţie este învăţătura de credinţă, recunoscută de Biserică, dacă este în conformitate cu ceea ce s-a păstrat în scris, dar care s-a transmis pe cale orală. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie reprezintă împreună autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, împărtăşit lumii de Duhul Sfânt. Astfel, dogmele Bisericii Ortodoxe au temei atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie, fără ca vreuna dintre cele două căi de predanie a învăţăturilor dumnezeieşti să aibă exclusivitate sau suficienţă, însă ele reprezintă criterii de referinţă pentru judecarea raportării noastre la Adevăr, la Hristos, la Dumnezeul cel adevărat. Tradiţiile populare sunt elemente ale istoriei unui neam, ale unui popor, sunt însemnări în grinda istoriei vieţuitorilor de pe aceste meleaguri, care arată creşterea, evoluţia în timp a neamului. Totodată, tradiţiile populare dau mărturie, într-o oarecare măsură, şi de specificul sau identitatea neamului respectiv. Tezaurul de tradiţii al neamului românesc este o împletire între elemente precreştine şi elemente creştine, unele dintre cele precreştine fiind convertite la o identitate creştină, iar altele dintre cele precreştine supravieţuind, într-o formă sau alta, şi astăzi, păstrându-şi chiar vigoarea de altădată. Aşa se face că mai pasionant, mai atrăgător pentru anumite medii este să fie reînviată credinţa vechilor daci în zeul Zalmoxe şi a "religiei misterelor" acestora decât adâncirea învăţăturii creştine despre Hristos, despre Împărăţia cerurilor, despre mântuire, despre veşnicie - din perspectiva creştină -, sau perpetuarea aproape cu "sfinţenie" a unor tradiţii şi obiceiuri mai mult păgâne decât creştine, de către "cunoscătorii" ritualurilor de la naştere, de la cununie sau de la înmormântare. Să nu mai spun de asocierea care se face în mod nedrept şi abuziv "în popor" a unor Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe cu lupii, cu usturoiul, cu strigoii, cu norocul şi cu alte nenumărate şi năstruşnice superstiţii, dezvoltându-se în felul acesta un ritualism fără fond, formalist, paralel cu rânduielile şi învăţăturile Bisericii. Dar cel mai curios şi neaşteptat este că toate aceste tradiţii-superstiţii au căpătat o autoritate aşa de mare, astfel încât mulţi oameni, de frică "să nu păţească ceva rău", le împlinesc orbeşte, până într-acolo încât îşi anulează raţiunea, judecata. Pentru a nu se pricopsi omul cu o "credinţă după ureche", să cerceteze preoţii Bisericii, pe preotul duhovnic în mod special, şi să întrebe ce cale să urmeze pentru a nu rătăci. Desigur, tradiţiile populare nu trebuie eliminate, ci făcută doar distincţia cuvenită dintre ce este tradiţie populară şi ce este învăţătură autentică a Bisericii. Tradiţiile populare nu au un caracter obligatoriu, ci unul facultativ. Nu este greşit dacă le împlinim, cum nu este greşit dacă nu le împlinim, important este să cunoaştem şi să împlinim cuvântul lui Dumnezeu şi poruncile Sale, pentru că doar ele sunt mântuitoare de suflete.

 

Autor: D. Vraciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

SF. FRANCISC DE ASISI A DESCOPRIT TEZAURUL CARE ESTE CRISTOS

Ministrul General al Ordinului Franciscan al Fraților Minori Capucini indică convertirea Sf. Francisc de Assisi ca exemplu de viață nouă

de Rev. P. Mauro Jöhri

CETATEA VATICANULUI, duminică, 14 octombrie 2012 (zenit.org) – Reproducem în continuare intervenția Rev. P. Mauro Jöhri, O.F.M. Cap., Ministru General al Ordinului Franciscan al Fraților Minori Capucini, în cadrul celei de-a șaptea Congregații Generale a Sinodului Episcopilor, ținut vineri, 12 octombrie 2012.    

***

Ordinele mendicante vor contribui la noua evanghelizare în măsura în care vor știi să se reînnoiască în contact cu carisma fondatorilor lor și prin ascultarea atentă a complexelor situații ale timpului nostru. Ne este cerută o fidelitate creativă așa cum, în fond, a știut să o trăiască în mod exemplar Sf. Francisc de Assisi. În ce sens se poate vorbi de Sf. Francisc ca de „un om cu adevărat nou”?

Cred că pot spune că el a fost un om cu adevărat nou, pentru că a știut să-l repropună în mod puternic și convingător pe Isus Cristos și evanghelia lui. El nu s-a pus în locul lui Cristos: niciodată. Sf. Francisc l-a descoperit pe Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, așa cum se descoperă tezaurul în câmp. Odată descoperit tezaurul care este Cristos, El a motivat și a însoțit toate alegerile vieții Sf. Francisc.

Și pentru a intra în deplina posesie a acestui tezaur, pentru a fi profund transformat de contactul cu persoana lui Cristos, Sf. Francisc a abandonat totul, a rupt cu familia, a început să trăiască o existență rătăcitoare, a renunțat la orice formă de contestație, pentru a da început unui stil de viață în acel moment în totalitate inedit. L-a pus pe Cristos în centrul vieții sale și, pentru a-i face loc cu adevărat în viața lui, îl slujea în cei leproși, se retrăgea bucuros să trăiască în sihăstrii, mergea în piețe să predice pocăința.

Noi religioșii suntem chemați în mod decis să-l punem pe Cristos în centrul vieții noastre; și acest lucru comportă să avem curajul să-l mărturisim deschis. Nu trebuie să ne fie frică că pentru El și numai pentru El am ales să îmbrățișăm viața consacrată și să trăim într-o reciprocă dependență în fraternitate. Suntem invitați să spunem că de la El așteptăm recompensa pentru renunțările noastre și că partea cea mai bună încă trebuie să sosească.   

Ipostaze teologice, filosofice şi ştiinţifice ale temporalităţii

Ultimele şapte prelegeri susţinute în cadrul Simpozionului naţional "Dialogul dintre Ştiinţe, Filosofie şi Teologie", desfăşurat în perioada 13-16 septembrie, la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ, au oferit participanţilor posibilitatea de a înţelege mai bine aspecte privind viaţa şi conştiinţa în condiţiile temporalităţii, din perspective sociologice, cosmologice, filosofice şi teologice. Lectorii au surprins variatele înţelesuri ale timpului, afirmând necesitatea asumării lor într-o viziune integratoare şi a valorificării lor în plan existenţial într-o cheie edificatoare şi eshatologică.

 

Sub aspect sociologic, tema timpului a fost abordată de prof. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, care a vorbit despre ipostazele sociale ale temporalităţii interpretate din perspectiva metodei complexităţii multidimensionale.

Înainte de a arăta cum poate fi aplicată în abordarea noţiunii de timp, profesorul a explicat că metoda complexităţii multidimensionale înseamnă o interpretare multiperspectivală a unui obiect de studiu sau o abordare a acestuia din mai multe puncte de vedere, care nu întotdeauna sunt complementare, dar nici în mod obligatoriu necomplementare. O astfel de analiză nu judecă valoric, ci merge mai curând pe ideea unui adevăr construit social şi pe anticiparea interpretărilor care ar putea apărea şi fiinţa în timp în jurul acestui adevăr, aşa cum un jucător de şah poate anticipa, prin diverse interpretări, următoarea mişcare a adversarului său pe tabla de joc.

Aplicând metoda complexităţii multidimensionale asupra timpului social, acesta devine un fractal (o realitate cu mai multe dimensiuni care se subsumează unei singure reguli). Astfel rezultă mai multe ipostaze sau expresii ale timpului social, care pot fi analizate ştiinţific: timpul macrosocial şi microsocial, timpul instituţional şi cel familial, timpul muncii şi cel cotidian, timpul liber, dar şi cel sacru, ultimul fiind o ipostază deosebită a timpului, caracterizat de o anumită formă de desăvârşire. Aceasta pentru că momentul unei sărbători prezente, de exemplu, nu face decât să readucă în atenţie acele fragmente de temporalitate tare, originară, adevărată.

Prof. dr. Nicu Gavriluţă a mai explicat că resursele epistemice ale metodei complexităţii multidimensionale pot fi valorificate şi în dialogul dintre teologie, ştiinţă şi filosofie, deoarece "o abordare interdisciplinară, o hermeneutică de tip fractal, ne ajută să înţelegem mai bine condiţia umană în situaţia în care temporalitatea rămâne un vector determinant al vieţii noastre personale şi sociale".

Temporalitatea şi spaţialitatea în cosmologie şi în fizica ultimului secol

Prof. dr. Gelu Bourceanu, de la Facultatea de Chimie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, a explicat succesiv noţiunile de timp cosmologic, termodinamic şi biologic, plecând de la prezentarea principalelor teorii asupra naşterii şi expansiunii Universului. Până pe la anii 1920 - în acord cu legile mecanicii clasice, şi în special cu legea lui Newton - se credea că Universul a existat dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna, fiind un Univers static şi etern, fără devenire, fără nici o ambiţie şi fără nici un scop. Între 1915 şi 1927, oameni de ştiinţă ca Albert Einstein, Alexandr Friedmann şi George Lemaître obţin ecuaţii similare asupra gravitaţiei şi, surprinzător, aceste ecuaţii admiteau un punct de singularitate (momentul zero), în care energia, spaţiul şi timpul dispar. Acest punct de singularitate ar sugera, în lectură filosofică, un început, o origine şi o expansiune a Universului. Indicaţiile acestea au fost confirmate de astronomul american Edwin Hubble, care, între 1924 şi 1931, pe baza măsurătorilor spectrale asupra luminii provenite de la galaxii, constată că galaxiile se îndepărtează de Pământ.

O altă dovadă ce atestă că Universul este în expansiune este creşterea entropiei acestuia (degradarea energiei ordonate corelată cu trecerea timpului). Aceasta antrenează ideea că, în imediata vecinătate a momentului de început, entropia Universului era practic nulă, ceea ce echivalează cu o stare de ordine perfectă. Expansiunea Universului şi creşterea entropiei acestuia sunt cele mai zdrobitoare dovezi că Universul are un început. Pe de altă parte, unii cercetători, uimiţi de toate aceste dovezi, au formulat concluzii ce depăşesc aria ştiinţelor. Stephen Hawking, de exemplu, afirmă: "Dacă Universul are un început, putem presupune că a avut un Creator". Expansiunea Universului însoţită de creşterea entropiei acestuia au condus la introducerea timpului cosmologic, respectiv a timpului termodinamic. Însă, în timp ce în sistemele izolate sau închise entropia creşte, în sistemele biologice entropia scade pe seama absorbţiei ordinii din mediul înconjurător.

Comunicarea profesorului Gelu Bourceanu a fost întregită de cea a diac. asist. dr. Sorin Mihalache, de la facultăţile de teologie ortodoxă din Iaşi şi Bucureşti şi asistent manager în cadrul Proiectului "John Templeton", care a prezentat câteva din rezultatele experimentale referitoare la timp şi spaţiu, apărute în fizica ultimului secol, ce pot fi valorificate în planul existenţei umane prin reflecţia filosofică fenomenologică. Primele două rezultate semnificative, provenite din teoriile relativităţii restrânse şi generale, se referă la contracţia timpului în cadrul deplasărilor cu viteze relativiste şi la curbarea lui în vecinătatea corpurilor dense, ambele funcţionând în baza unor principii de simetrie, care pare să fie decisive în structurarea întregului Univers. Aceste rezultate sugerează, aşa cum remarcă unele formulări prezente în filosofia cosmologiei, contingenţa spaţiu-timpului.

Un alt rezultat important al fizicii moderne, prezentat de diac. asist. dr. Sorin Mihalache, indică existenţa, la nivel cuantic, a unei energii de vacuum. Aceasta este prezentă în fiecare particulă ce compune lumea sensibilă. Într-un atom, spre exemplu, 99,99% este spaţiu gol, dar plin de energie. Mai mult decât atât, nu numai un atom este un vid cuantic, ci şi particulele care compun acest atom sunt, la rândul lor, aproape goale din punctul de vedere al cantităţii de substanţă, dar pline de această energie de vacuum. Aceasta pentru că 90% din masa unui proton este dată doar de mişcarea quarcurilor, şi doar 10% de masa lor. Teoriile de unificare mai recente sugerează că spaţiul şi timpul sunt constituite din unităţi de spaţiu-timp. Cu alte cuvinte, spaţiul şi timpul sunt interioare materiei, interioare fiecărei particule care compune universul. Acest fapt e foarte semnificativ din punct de vedere fenomenologic, pentru că spaţiul şi timpul sunt interioare inclusiv trupului uman. În felul acesta, o anumită spaţialitate şi temporalitate este interioară trupului nostru, şi ne constituie existenţa în planul sensibil, ceea ce este mai mult decât a considera că spaţiul şi timpul sunt un fond al existenţei pe care îl receptăm în afara noastră.

Diac. Sorin Mihalache a explicat că modurile în care se realizează adecvarea spaţiului şi timpului cu aparatul perceptiv şi cu instrumentarul matematic al minţii omeneşti trimit la o anumită configuraţie a universului foarte favorabilă lecturii ştiinţifice pe care o face omul. "Există simetrii de fond în spaţio-temporalitatea cosmosului care pot fi lecturate matematic şi foarte uşor simbolizate de om. Există un fel de disponibilitate a universului de a primi semnificaţii omeneşti şi o anumită posibilitate de personalizare a universului de către om".

Finitudinea ca experienţă a temporalităţii şi experienţa liturgică eclesială ca deschidere a temporalităţii spre infinitudine

Prof. dr. Ştefan Afloroaei, de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, a vorbit despre finitudine şi experienţă a temporalităţii. Profesorul a explicat că orice manieră de înţelegere a timpului face transparentă experienţa plecând de la care ea devine posibilă. Astfel, sensul temporalităţii se arată sau se constituie în orizontul unei experienţe. Stările subiective potenţate, ca şi cele patologice, pot altera profund structura temporalităţii. Există, însă, un mod pozitiv şi edificator al afectării timpului, şi anume: survenirea acelui prezent etern în experienţa personală a credinţei.

Corelaţia dintre experienţă şi temporalitate se desprinde şi din faptul că temporalitatea priveşte însuşi modul omenesc de a fi. Astfel, ea devine sesizabilă în acei termeni ce descriu acest mod de a fi: existenţă (ek-sistenţă sau putinţă de a fi), facticitate şi cădere. Prin aceste caractere de fiinţă: existenţialitate, facticitate şi "stare de aruncare", se arată finitudinea. Aprofundarea existenţială a unor fenomene precum moartea, vina şi conştiinţa face mult mai evidentă experienţa finitudinii. Or, această modalitate de a fi sub anumite limite este "experimentată" ca timp propriu, temporalitate. Finitudinea presupune, aşadar, trăire şi asumare a limitelor proprii, ceea ce înseamnă deschidere dincolo de sine, o deschidere spre infinitudine. Temporalitatea - ca temporalizare - înseamnă o experienţă a finitudinii, iar finitudinea, o experienţă a temporalităţii. În finalul prelegerii, prof. dr. Ştefan Afloroaei a subliniat necesitatea de a reflecta, la nivel personal, mai adânc asupra experienţei care ne ghidează atunci când vorbim într-un anume fel despre timp.

Pr. prof. dr. Gheorghe Popa, prorectorul Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi şi coordonatorul proiectului "John Templeton", aflat în desfăşurare în România, a explicat în prelegerea care a încheiat sesiunea sa că temporalitatea experiată în spaţiul liturgic devine un timp slăvitor. Temporalitatea legată de experienţă ne ajută să cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, pe noi înşine şi lumea înconjurătoare. Dimensiunea liturgică a timpului cosmologic este prezentă în Sfânta Scriptură, chiar în primul capitol din Geneză, unde actul de creare a lumii apare ca o liturghie cosmică. "Această dimensiune autentică a timpului, care se împlineşte în timpul slăvitor, în odihna în Dumnezeu, a fost perturbată prin ispita originară. Atunci, omul a intrat într-o temporalitate neautentică, a pierdut dimensiunea timpului slăvitor. Această dimensiune a timpului slăvitor a fost însă recuperată prin Întruparea Mântuitorului Hristos şi prin întemeierea Bisericii Sale. De aceea, timpul slăvitor nu poate fi experiat decât în Biserică prin Sfintele Taine", a spus pr. prof. dr. Gheorghe Popa. Experierea timpului în spaţiul liturgic nu este însă liniară sau statică, ci presupune o permanentă mişcare a omului spre Dumnezeu, căreia îi corespunde mişcarea lui Dumnezeu spre om; un dinamism duhovnicesc spre starea în care Dumnezeu se odihneşte în sufletul omului, ca ipostas conştient şi liber al creaţiei, iar omul se odihneşte în Dumnezeu. Odihna în Dumnezeu însă nu înseamnă somn, ci înseamnă o anumită neodihnă, dar o anumită neodihnă care izvorăşte pace şi bucurie. Împărtăşirea din iubirea lui Dumnezeu este, de fapt, sensul şi finalitatea timpului cosmologic, biologic şi psihologic.

Eternizarea timpului în gândirea patristică şi în teologia părintelui Dumitru Stăniloae

În prima prelegere a ultimei sesiuni, lect. dr. Marin Bălan, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a prezentat câteva consideraţii privind timpul şi veşnicia în gândirea Sfinţilor Părinţi, din perspectiva unor termeni propuşi de aceştia pentru a nuanţa limbajul temporal despre Dumnezeu. Citându-l pe Sfântul Atanasie cel Mare, lect. dr. Marin Bălan a explicat distincţia dintre realitatea diastemică a creaturii şi veşnicia simultană a lui Dumnezeu, după care a subliniat natura apofatică a ideii de timp şi consistenţa ei intrinsecă raţiunii umane, prin intermediul terminologiei propuse de Sfântul Dionisie Areopagitul. Potrivit acestuia, Dumnezeu este mai presus de orice timp şi veac, dar totuşi prezent în fiecare clipă a vieţii umane, întemeind ordinea temporală, dar şi schimbând temeliile timpului ca Unul întreg şi neschimbător.

Limbajul temporal nu este decât un mod de a înmulţi pe Dumnezeu, arătând prezenţa Lui în multiplicitatea lumii create. De aceea, "orice afirmaţie temporală trebuie contrabalansată prin insistenţa apofatică, potrivit căreia Dumnezeu este dincolo de o astfel de multiplicitate. În această tensiune găsim singurul limbaj adecvat pentru a vorbi despre un Dumnezeu deopotrivă prezent în creaţie şi mai presus de creaţie drept cauză a sa".

Pr. prof. dr. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, a descris în ultima prelegere relaţia dintre timp şi eternitate aşa cum reiese din teologia părintelui Dumitru Stăniloae. Părintele profesor Ştefan Buchiu a arătat că paradoxul fundamental al timpului din punct de vedere teologic constă în faptul că, deşi aparţine creaţiei care a fost chemată la existenţă de Dumnezeu din nimic, el este compatibil cu necreatul, mai exact, cu eternitatea divină. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că expresia biblică "La început …" (Fac. 1, 1) indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Potrivit părintelui Stăniloae, aşa cum prima clipă are la bază eternitatea, adică voia lui Dumnezeu cel din veci, aşa şi fiecare clipă ce urmează are la bază voia lui Dumnezeu cel etern, Care susţine lumea în dezvoltarea ei şi cheamă pe om continuu la un răspuns, prin aceasta făcând posibilă legătura aceasta responsabilă cu eternitatea. Părintele Dumitru Stăniloae precizează diferenţa între veşnicia lui Dumnezeu, care pentru noi este şi rămâne apofatică, şi eternitatea eonică destinată umanităţii, o eternitate plină de experienţele timpului sau un fel de timp umplut de eternitate.

Viziunea personalist-dinamică este singura în măsură să explice posibilitatea depăşirii alterităţii totale dintre timp şi veşnicie, prin coborârea binevoitoare a Persoanei divine la persoanele umane, fără desfiinţarea sau suprimarea timpului, şi în acelaşi timp fără pierderea eternităţii. Această coborâre inexprimabilă va face posibilă ridicarea făpturilor raţionale, prin puterea lui Dumnezeu, în planul eternităţii, atunci când timpul se va încheia.

Părintele decan a mai vorbit şi despre timp ca posibilitate dată persoanei umane de a se depăşi continuu, precum şi despre caracterul hristocentric al timpului. Totodată, a mai arătat că învăţătura despre timp şi eternitate este concepută de părintele Dumitru Stăniloae într-o manieră personalist-duhovnicească. Prin aceasta, părintele Dumitru Stăniloae a depăşit modelul scolastic de a vedea timpul şi veşnicia ca două realităţi antagonice, în care timpul ar fi oarecum autonom sau închis în sine, iar eternitatea ar fi total ascunsă, inaccesibilă. Din moment ce ambele sunt raportate la Dumnezeu ca Persoană supremă, liberă în actele Sale, eternitatea devine participabilă, iar timpul uman se poate umple de prezenţa transfigurată a lui Dumnezeu Cuvântul şi a Duhului Sfânt.

Între concluziile întâlnirii s-a remarcat faptul că, în ceea ce priveşte abordarea noţiunii de timp, teologia ortodoxă se poate deschide într-un mod edificator către spaţiul interpretărilor propuse de filosofie, dar şi către cel prezent în teoriile economice, psihologice, precum şi către modelele utilizate de fizică, sociologie şi neuroştiinţe. Următoarea ediţie a Simpozionului naţional "Dialogul dintre Ştiinţe, Filosofie şi Teologie" va avea ca temă: "Libertate şi comuniune: implicaţii sociale. Abordare ştiinţifică, filosofică şi teologică".

 

Autori: Gheorghe-Cristian Popa, Diac. Sorin Mihalache

Sursa: www.ziarullumina.ro

Cine este omul? Chestiunea antropologică după Maurizio Moscone [III/IV]

EUL A LUAT LOCUL LUI DUMNEZEU?

ROMA, sâmbătă, 6 octombrie 2012 (zenit.org). În dezorientarea existențială în care trăiește omul occidental, eul personal asumă, în mod paradoxal, caracteristici divine: Dumnezeu dispare tot mai mult din humus-ul cultural al Occidentului care, cu ajutorul mijloacelor de comunicare socială (mai ales al televiziunii) celebrează în fiecare zi puterea și măreția omului, capabilă de acum, cu știința și tehnica să domine pământul și să-l distrugă, să manipuleze genurile umane și să le selecționeze, să transplanteze organe și, în general, să rezolve probleme care apăreau de nerezolvat până acum câteva decenii.

Eul uman, după „moartea lui Dumnezeu”, profetizată de Nietzsche și realizată în timpurile de astăzi, a luat progresiv locul lui Dumnezeu, ascultând învățătura acelui șarpe care, în grădina Edenului, susura în urechea Evei și al lui Adam invitația de a mânca din pomul cunoștinței binelui și al răului, pentru ca să li se deschidă ochii și să devină asemenea lui Dumnezeu. Stă scris în cartea Genezei: „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?" Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!" Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (Gen 3, 1-7).

Evident, pentru cultura zilelor noastre, și mai ales pentru exegeții vrăjiți de tehnicile științifice ale cercetării, această povestire biblică este o pură mitologie, produsul arhaic al unei civilizații care nu-l cunoștea pe Freud, Jung și mecanismele intrapsihice ce stau la baza povestirilor imaginare în care se exprimă inconștientul individual și colectiv. Este însă un dat de fapt, dincolo de așa numita mitologie biblică, că omul, astăzi, nu mai face referință la Dumnezeu pentru a stabili adevărul legii morale și, de la Kant înainte, s-a făcut total autonom față de El, considerându-se astfel pe sine însuși ca adevăratul și unicul legislator moral.

        Nietzsche profetizase situația existențială actuală în termeni poetici, prin gura lui Zarathustra: „Sfărâmați, sfărâmați-mi tablele vechi, voi care căutați cunoașterea! […] «Nu fura! Nu ucide!»: aceste cuvinte și-au spus o vreme sacre; în fața lor se plecau genunchii și capul, și se scoteau încălțările. Dar eu vă întreb: unde au existat bandiți mai răi și asasini mai mari în lume în afara acestor cuvinte sacre? Nu este oare înnăscută în orice ființă vie furtul și uciderea? Și sanctificând aceste cuvinte, nu a fost asasinat însuși adevărul? Nu a fost un predicator moartea care a sacralizat tot ceea ce contrastă și contrazice viața? O, fraților mei, sfărâmați, sfărâmați-mi vechile table!”[1].

        Se poate obiecta că textul nietzschian nu oglindește felul de a găndi și de a trăi din zilele noastre, pentru că astăzi este unanimă condamnarea furtului și al omuciderii, dar evaziunea fiscală practicată pe largă scară și justificată și de economiști de faimă mondială, nu este oare un furt? Și avortul, legalizat în multe state, propagandat de mass media și de puternice și bogate organizații nu este oare cea mai brutală formă de omucidere?

---

[1] F.NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, cit., pp.176-177.

Cine este omul? Chestiunea antropologică după Maurizio Moscone [IV/IV]

ADEVĂRUL ESTE TOTDEAUNA RELATIV?

de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 13 octombrie 2012 (zenit.org).- Omul, făcându-se total autonom față de Dumnezeu, nu mai are un fundament stabil pe care să sprijine în mod absolut valorile morale universale; valorile nu se mai sprijină pe o stâncă solidă, ci, așa cum scrie acut Nietzsche, se sprijină pe apă. În această privință, Zarathrusta afirmă: „O, fraților! Nu curge acum totul? Toate pasarelele și toate podurile nu au căzut oare în apă? Cine încă s-ar sprijini pe „bine” și pe „rău”? Vai vouă! Să trăim noi! Vântul dezghețului s-a ridicat! Predicați așa, o fraților, pe toate căile! Există o veche iluzie ce se cheamă bine și rău[1].

        Binele și răul, înțelese în mod absolut, sunt o „veche iluzie”, căreia cultura actuală i-a substituit unele cataloage morale care privesc diferitele societăți. nimeni, după actualul „relativism etic” nu poate să afirme că o valoare este absolută, deoarece ființei unei îi este exclusă posibilitatea de a cunoaște normele morale care să fie înscrise în natura omului.

Următorul text anonim al unui sofist grec, intitulat Raționamente duble, este foarte actual, deoarece exprimă modalitatea de gândire relativistă, care este specifică culturii de astăzi: „Massageții despică părinții și îi mănâncă, pentru că gândesc că a fi îngropați în proprii fii este cea mai frumoasă îngropăciune; dacă cineva ar face acest lucru în Grecia, alungat departe, ar muri infam, ca fiind autorul unor lucruri urâte și teribile. […]. Pe lângă locuitorii din Lidi, faptul ca copilele să se căsătorească după ce s-au prostituat pentru bani, pare frumos; pe lângă greci nimeni nu s-ar căsători cu ele”[2].

        Dacă valorile nu sunt înscrise în natura omului, în sufletul uman pe care Dumnezeu l-a creat și în care se reflectă, dar sunt relative diferitelor culturi sau, mai specific, felului de a gândi al fiecărui om în parte aparținând acestor culturi, cum este posibil să se excludă ca un mâine incestul sau eliminarea handicapaților să fie considerate practici legitime? Nu este oare adevărat că uniunile homosexuale, considerate repugnante pentru ethos­ul public până acum douăzeci de ani, astăzi sunt legitimate de/în câteva state? Cine ar fi aprobat acum douăzeci de ani ca o bunică, cu ajutorul însămânțării artificiale, să poată da naștere propriului nepot?

Alte întrebări analoge ar putea fi formulate, cu scopul de a solicita reflecția asupra consecințelor la care conduc anumite premise culturale astăzi larg acceptate. Aceste premise sunt justificate cu ajutorul unei tematizări „teoretice” din partea unei mari mulțimi de filosofi care, inspirându-se, în diferite feluri, din hermeneutica lui Heidegger, și radicalizând-o, susțin, așa cum afirmă Marquard, că „Adevărul nu există” și „scepticismul nu constă în a nu susține nici o teză, cât a susține, de fiecare dată, mai multe teze”[3]. Absența Adevărului din panoramica filosofică actuală comportă asumarea unei multiplicități de teze care, în mod democratic, trebuie să fie puse pe același plan, pentru că nici una din ele nu poate să pretindă o supremație teoretică asupra celorlalte. Într-adevăr, nu există o realitate în sine, a cărei cunoaștere adecvată să consimtă formularea unor teze filosofice adevărate de contrapus unor teze false, pentru că, așa cum susține Vattimo, citând din Fragmente postume al lui Nietzsche, „nu există fapte, ci numai interpretări”; și înseși această teză nu poate, după părerea lui Vattimo, să fie considerată adevărată, deoarece și ea este una din multe interpretări posibile[4].

Hermeneutica, în accepțiunea pe care o asumă aceasta în filosofia actuală, este înțeleasă ca fiind dialogul infinit dintre o multiplicitate de indivizi care exprimă viziuni despre lume relative particularelor punctelor lor de vedere, iar acest dialog este făcut imposibil, din motive intrinsece, să ajungă la Adevăr. Astăzi, afirmă în această privință Morra, „hermeneutica nu mai este instrumentul pentru a citi adevărul, ci pentru a dizolva monoliticitatea Adevărului și a ajunge la înțelegerea politeismului adevărului”[5].

Adevărul, fiind relativ fiecărui subiect interpretant, poate fi, de aceea, decisă în mod democratic de către oameni, pentru că sunt ei cei care, în ultimă instanță, decid dacă să-l adore pe Dumnezeu sau pe oameni, dacă să respecte normele morale transmise de către tradiție sau să inventeze altele noi, dacă să respecte natura sau să o aservească propriilor interese, etc.

Epoca „post-modernă”, afirmă Lyotard, a șters „narațiunea-Dumnezeu” și celebrează moartea Creștinismului și al filosofiei, în vreme ce încă recunoaște valoare științei, al cărei scop este „căutarea instabilității”[6]. În această epocă, în care toate certitudinile au căzut, revine fiecărui om în parte să stabilească, tot mai provizoriu și revizuibil, sensul existenței; de aceea, se realizează astăzi profeția lui Nietzsche care, cu cuvintele lui Zarathustra, proclama: „Da, acest Eu, și contradicția și confuzia acestui eu, este încă cel care în mod leal afirmă Ființa lui, acest eu care creează, care vrea, care evaluează, și care este măsura și valoarea tuturor lucrurilor. […]. Un nou orgoliu a învățat Eul meu, iar eu îl învăț oamenilor: să nu se mai ascundă capul în nisipul cereștilor lucruri, dar să fie purtat cu mândrie, cap pământesc ce creează sensul pământului!”[7].    

Omul occidental, „măsura și valoarea tuturor lucrurilor” și creator al sensului pământului, s-a emancipat definitiv de Dumnezeu și de orice valoare morală transcendentă, și acum este, în sfârșit, liber să-și proiecteze propria existență după propriile dorințe și să-și realizeze propria voință, dominând natura cu ajutorul științei și al tehnicii, care oferă umanității actuale posibilități de negândit generațiilor trecute.

Omul de astăzi, care este liber să decidă și câte și care sunt genurile sexuale (după unii membri ale ONG-urilor prezente la a IV-a conferință a ONU asupra femeii, ființele umane se disting în masculine, feminine, homosexuale, lesbice și transsexuale[8], trăiește, însă, așa cum s-a amintit în precedență, o profundă dezorientare, pentru că este lipsit de o lumină care să conducă cu serenitate existența lui, și să-i indice drumul de parcurs. Înmulțirea constantă a suicidelor, violența asupra femeilor și a copiilor, tot mai extinsa folosire a drogurilor, răspândirea criminalității sunt numai unele din semnele acestei dezorientări, care provoacă, în general, o profundă nefericire.

  Situația existențială în care trăiește omul occidental de astăzi, nu este oare în relație cu clima culturală care îl constituie ca ființă din punct de vedere istoric întrupată?

Cine a gândit ideile care circulă astăzi în Occident, și care este originea lor? Mai ales, ce incidență au ele în felul de a gândi și de a acționa în viața a sute de milioane de oameni? Este chiar imposibil să se cunoască natura omului? Dumnezeu este numai o fantezie umană sau există cu adevărat? Reflecția filosofică și teologică nu poate să se eschiveze în a da un răspuns acestor interogative.

---

[1] F.NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, cit., p. 176-177.

[2] DIELS, 12 [90]. 2,14,16 (H.DIELS, I sofisti. Frammenti e testimonianze, Laterza, Roma-Bari 1954. Il numero tra parantesi quadre indica la collocazione del capitolo nella sesta edizione dei Vorsokratiker di Diels-Kranz, vol.II).

[3] O.MARQUARD, Apologia del caso, Il Mulino, Bologna 1991, p.84.

[4] Cfr.G.VATTIMO, Oltre l'interpretazione, Laterza, Roma-Bari 1995.

[5] G.MORRA, Dio nella filosofia postmoderna, relazione tenuta al Convegno sul tema "Dio oggi", svoltosi a Roma il 2-3 dicembre 1993 presso la Pontificia Università Urbaniana.

[6] J.F.LYOTARD citato in ibidem.

[7] F.NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, cit.,p.36.

[8] Le ONG (Organizzazioni Non Governative) hanno organizzato, parallelamente alla IV conferenza dell'ONU sulla donna, svoltasi nel settembre del 1995 a Pechino, una serie di incontri culturali riguardante temi di attualità, quali ad esempio: "L'uso di bambole di gomma in grandezza naturale e di vibratori per alleviare l'oppressione sessuale delle donne", "Tecniche di corteggiamento tra lesbiche: teoria e pratica".

Din Prima învăţătură a sfântului Vincenţiu din Insulele Lerine, preot (cap. 23: PL 50, 667-668)

Dezvoltarea învăţăturii creştine

 

Poate cineva ar putea să se întrebe: oare nu va exista niciodată un progres al religiei în Biserica lui Cristos? Desigur că va exista, şi încă un progres foarte mare. Cine poate fi aşa de duşmănos faţă de oameni şi ostil faţă de Dumnezeu, încât să vrea să împiedice progresul? Totuşi, trebuie să fim atenţi că este vorba de un adevărat progres al credinţei, şi nu de o schimbare. Adevăratul progres are loc prin intermediul dezvoltării interne. Însă este schimbare atunci când o învăţătură se transformă în alta.

Aşadar, este necesar ca, o dată cu trecerea timpurilor, să crească şi să progreseze cât mai mult posibil înţelegerea, ştiinţa şi înţelepciunea, atât ale fiecăruia, cât şi ale tuturor, atât ale unui singur om, cât şi ale întregii Biserici. Însă trebuie să rămână mereu aceleaşi genul învăţăturii, învăţătura însăşi, semnificaţia sa şi conţinutul său. Religia sufletelor urmează aceeaşi lege care reglementează viaţa trupurilor. Acestea, deşi cresc şi se dezvoltă cu trecerea anilor, rămân aceleaşi de mai înainte. Desigur că este diferenţă între floarea tinereţii şi secerişul bătrâneţii, dar sunt aceiaşi adolescenţi de altădată cei care devin bătrâni. Deci se schimbă vârsta şi starea, dar rămâne mereu acelaşi individ. Natura rămâne unică şi identică, persoana rămâne unică şi identică.

Mădularele sugarului sunt mici, iar cele ale tânărului sunt mai mari. Însă sunt aceleaşi. Mădularele omului adult nu mai au proporţiile mădularelor copilului. Cu toate acestea, cele care există la vârsta matură existau deja, aşa cum ştiu toţi, în embrion, aşa încât, în ce priveşte părţile trupului, nu se găseşte nimic nou în adulţi care să nu fi fost deja prezent în copii, chiar în starea embrionară.

Nu este nici o îndoială în acest sens. Aceasta este legea adevărată şi autentică a progresului organic. Aceasta este ordinea minunată stabilită de natură pentru orice creştere. La vârsta matură se întinde şi se dezvoltă în forme tot mai ample tot ceea ce înţelepciunea creatorului a format anterior în trupuşorul celui mic.

Dacă, o dată cu trecerea timpului, specia umană s-ar schimba în aşa fel încât să aibă o structură diferită sau s-ar îmbogăţi cu vreun mădular deosebit de cele obişnuite de înainte, sau ar pierde vreunul, ar rezulta că întreg organismul ar fi profund alterat sau diminuat. În orice caz, nu ar mai fi acelaşi. Şi dogma religiei creştine trebuie să urmeze aceste legi. Progresează, consolidându-se o dată cu trecerea anilor, dezvoltându-se împreună cu timpul, aprofundându-se împreună cu vârsta. Însă este necesar să rămână mereu absolut intactă şi nealterată.

Înaintaşii noştri au semănat deja din primele timpuri, în câmpul Bisericii, sămânţa credinţei. Ar fi absurd şi incredibil ca noi, fiii lor, în locul adevărului genuin al grâului, să culegem rodul înşelăciunii, adică al greşelii neghinei. Dimpotrivă, este drept şi total logic să se excludă orice contradicţie între înainte şi după. Noi secerăm acelaşi grâu al adevărului, care a fost semănat şi care a crescut până la maturizare. Aşadar, deoarece există ceva din primul semănat care mai poate să se dezvolte o dată cu trecerea timpului, şi astăzi poate să fie obiect al cultivării fericite şi rodnice.

Faţa lui Cristos

O recitire a documentelor Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican

de Manlio Sodi*

Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.

A revizita astăzi Conciliul al II-lea din Vatican, într-o perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.

În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.

Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.

O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin folositor. Mai interesant - chiar dacă mai angajant - este de a percepe trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale diferitelor documente.

Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie generală va permite demararea unei perspective de sinteză.

1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează sacramentele pentru viaţa lumii

Titlul singur constituie un program de lectură şi de aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie reflexie a unei Feţe!

A celebra credinţa în istorie este provocarea Bisericii, a oricărei Biserici. Atunci când trebuie să se confrunte cu realitatea credinţei, orice tip de problematică experimentează că conţinutul acesteia nu este o realitate de la sine, abstractă, sau un cod de norme impus de sus şi fără legătură cu viaţa. Dimpotrivă, ne aflăm în faţa unei credinţe întrupate în istorie, a unei credinţe care nu poate să subziste dacă este desprinsă de istorie. Aşadar, credinţa şi timpul sunt două realităţi strâns interdependente: credinţa se manifestă în timp şi timpul se prezintă drept categoria în care credinţa se exprimă şi cheamă la o confruntare şi la un răspuns destinate să fie întrupate într-o istorie.

Urma sigură şi cea mai nemijlocită pentru a verifica această realitate de credinţă este cea repropusă în Conciliul al II-lea din Vatican îndeosebi în cele patru documente constituţionale care, considerate atât singular cât şi mai mult global, constituie "cheia de interpretare a celorlalte decrete şi declaraţii" (Sinod 1985) ale adunării ecumenice, deci şi a acţiunii Bisericii.

1.1. Un cult în duh şi adevăr (Sacrosanctum Concilium)

Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, aprobată la 4 decembrie 1963, este împărţită în şapte capitole şi un adaos, cuprinzând 130 de paragrafe. Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat cultului prima parte a lucrărilor sale, având conştiinţa că o reînnoire adecvată a Bisericii nu putea să pornească decât de la ceea ce este inima ei, izvorul din care ia energie şi viaţă pentru orice activitate a sa şi în acelaşi timp termen de confruntare pentru orice iniţiativă care tinde să realizeze întâlnirea dintre om şi Dumnezeu, şi viceversa.

Din SC reiese că reflecţia conciliară s-a situat într-o perspectivă de istorie de mântuire. Discursul cultual din SC consideră, de fapt, "misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu" (Col 1,26) pregătit progresiv şi în sfârşit revelat şi realizat de Dumnezeu Tatăl în istoria omului " când a venit plinirea timpurilor" (Gal 4,4). Misiunea pe care Tatăl a încredinţat-o lui Cristos şi pe care Cristos a dus-o la împlinire în persoana sa, a încredinţat-o Bisericii mirabile sacramentum: expresia reafirmă că Cristos este primul şi primordialul sacramentum din care derivă sacramentum general care este Biserica ce se exprimă, se manifestă şi trăieşte prin sacramenta; pentru aceasta - şi în acest sens - Biserica este semn eficace de mântuire (sacramentum). Şi toate acestea le realizează prin misiunea sa pe care SC 6 o sintetizează în două aspect strâns corelate: vestirea împărăţiei lui Dumnezeu şi realizarea acestei vestiri "prin jertfă şi sacramente".

Ansamblul perspectivei cultuale manifestă aşadar o linie de întrupare a proiectului de mântuire în timp: această linie are un început, are o împlinire radicală în jertfa lui Cristos şi de atunci a început o actualizare în fiecare om, mereu prin Cristos în Duhul Sfânt. De aceea timpul se revelează, atât din partea lui Dumnezeu cât şi din partea omului, categoria de confruntare personală şi comunitară cu realitatea divino-umană a mântuirii în istorie. În felul acesta credinciosul contemplă Faţa lui Cristos vestit şi celebrat în sfintele taine.

1.2. Un "popor sfânt" în drum spre Împărăţie (Lumen gentium)

Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, aprobată la 21 noiembrie 1964, este constituită din opt capitole şi dintr-o Notă explicativă prealabilă, cuprinzând 69 de paragrafe.

Tratând despre misterul Bisericii, LG o prezintă ca "un sacrament sau semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (LG 1). Explicarea acestui lucru scoate în evidenţă perspectiva istorică a acestui mister, aşa de bine sintetizată în LG 2:

"Iar pe cei care cred în Cristos [Tatăl] a hotărât să-i adune în sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în «timpurile din urmă», a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor. Atunci, după expresia Sfinţilor Părinţi, toţi drepţii, începând cu Adam, «de la dreptul Abel până la ultimul ales», se vor aduna la Tatăl în Biserica universală".

Este vorba de o ţintă rânduită mai dinainte de Tatăl, a cărei realizare trece prin misiunea şi opera Fiului şi pe care Duhul Sfânt, sfinţitorul Bisericii, o duce la împlinire în fiecare om (cf. LG 2-4).

De-a lungul timpului, viaţa lui Cristos devine viaţă a credincioşilor "prin sacramente", deoarece acestea permit o unire tainică şi reală cu Cristos suferind şi glorios: este acel drum de conformare la Cristos pe care credincioşii sunt chemaţi să-l realizeze "până când Cristos va fi format în ei" (cf. LG 7). Încă o dată, Faţa lui Cristos este termenul de referinţă al poporului pe care Cristos însuşi şi l-a dobândit cu propriul Sânge şi care continuă în timp propriul drum spre Împărăţie.

1.3. Un Dumnezeu care se face cunoscut şi vorbeşte în istorie (Dei Verbum)

Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, aprobată la 18 noiembrie 1965, este constituită din şase capitole şi dintr-o Notificare, cuprinzând 26 de paragrafe.

Perspectiva din DV o preia pe cea din SC şi din LG când aminteşte că "economia revelaţiei are loc prin evenimente şi cuvinte strâns unite între ele"; de fapt, operele manifestă în mod tangibil acţiunea lui Dumnezeu în istorie, iar cuvintele ajută la înţelegerea sensului profund al operelor (cf. DV 2). Aşadar în această linie trebuie văzută fie faza pregătirii pentru revelaţia evanghelică (cf. DV 3), fie faza împlinirii acesteia în Cristos (cf. DV 4).

Continuând în optica sa deosebită, documentul conciliar ilustrează a treia fază a mântuirii: adică aceea a acceptării revelaţiei prin ascultarea credinţei din partea fiecărui om (cf. DV 5) în timpul Bisericii. Şi aici se înţelege contextul liturgic-cultual pe care se mişcă conţinuturile din DV (17 paragrafe din 26 fac referinţă directă sau indirectă la cult) şi care apoi vor avea o realizare minunată în diferitele Lecţionare ale Ritului Roman şi în Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini a lui Benedict al XVI-lea. Aşadar o perspectivă care aminteşte de Faţa lui Cristos aşa cum s-a manifestat în istorie, dar care trimite mai ales la diferitele modalităţi cu care această Faţă interpelează perenul astăzi al credinciosului şi al societăţii.

1.4. O Biserică întrupată în istorie (Gaudium et spes)

Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, aprobată la 7 decembrie 1965, este structurată în două părţi, cuprinzând nouă capitole, împărţite în 93 de paragrafe.

Viziunea amplă şi articulată din GS ajută să citim şi stimulează să realizăm această prezenţă şi acţiune a Bisericii în istoria marilor evenimente precum şi în cea mică de fiecare zi în care omul este chemat să se realizeze în cadrul fiecărui eveniment uman. Obiectivul este acela de a pune "la dispoziţia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primeşte de la Întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană - cea care trebuie refăcută. Aşadar, omul, şi anume omul privit în unitatea şi integralitatea sa, omul, cu trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa sa..." (GS 3).

Omului pelerin în timp, în confruntare cu toate tensiunile, instanţele, dezechilibrele şi contradicţiile istoriei şi cu întrebările cele mai profunde care străbat viaţa sa, i se repropune realitatea Bisericii conştiente că este acest popor aflat încontinuu în drum spre Cristos, omul nou, pentru că "numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului"; numai Cristos "revelând misterul Tatălui şi al iubirii acestuia îl dezvăluie pe deplin omului pe om" (GS 22).

Activitatea umană recapătă semnificaţia originară de prelungire a operei Creatorului, de "contribuţie personală la realizarea planului providenţial al lui Dumnezeu în istorie" (GS 34). Însă o istorie care este "pătrunsă de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura... până în ziua de apoi" (GS 37); însă o bătălie care este deja marcată de o soluţie pascală de când Cristos "a venit să locuiască pe pământul oamenilor", de când a intrat "în istoria lumii ca omul desăvârşit" (GS 38).

În acest drum, în această operă de eliberare şi de proiecţie "în viitor", Biserica are o chezăşie de speranţă şi un viatic: ceea ce însuşi Domnul "a lăsat alor săi sacramentul credinţei, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în Trupul şi Sângele lui glorios, Cină a comuniunii frăţeşti şi pregustare a ospăţului veşnic" (GS 38). Termenul ultim al acestui drum din punct de vedere cronologic ne scapă, însă ontologic este deja în mâinile oricărei persoane care realizează împărăţia lui Dumnezeu în propriul astăzi, până când acest hodie "va ajunge la perfecţiune cu venirea Domnului" (GS 39). Şi în întâlnirea cu Faţa sa aşteaptă Biserica împlinirea propriei misiuni.

2. De la "comunicare" la slujirea şi viaţa preoţilor

O a doua perspectivă de aprofundare este oferită de confruntarea cu Decretele conciliare. Este vorba de explicarea de teme care sunt condensate în Inter mirifica, în Orientalium Ecclesiarum, în Unitatis redintegratio, în Christus Dominus, în Perfectae caritatis, în Optatam totius, în Apostolicam actuositatem, în Ad gentes divinitus şi în Presbyterorum ordinis.

Decretele date ating domenii diversificate; şi totuşi în ansamblul lor contribuie la evidenţierea altor aspecte într-un fel convergente spre obiectivul central: adică acela de a face să strălucească Faţa lui Cristos în viaţa şi în misiunea Bisericii şi a credinciosului. De aceea, în această optică este posibil să se perceapă specificul fiecăruia, fie el şi în formă extrem de sintetică.

2.1. O comunicare în slujba Împărăţiei (Inter mirifica)

Decretul despre instrumentele de comunicare socială Inter mirifica, aprobat la 4 decembrie 1963, este împărţit în două capitole scurte, cu un total de 24 de paragrafe.

Timpul scurs din 1963 până astăzi a permis să se constate că lumea comunicaţiei a realizat un drum inimaginabil. Însă documentele nu sunt legate de tehnici; dimpotrivă, încearcă să orienteze folosirea lor pentru ceea ce este misiunea Bisericii. În această linie, împletirea dintre legea morală, dreptul la informaţie, raportul cu opinia publică... se conjugă cu responsabilităţile tuturor care în diferite forme lucrează în sectorul comunicaţiei sau care trebuie să educe la folosirea corectă a unui instrumentar care astăzi a ajuns la un rafinament care până cu puţin timp în urmă era numai obiect de fantezie.

Dacă Conciliul a examinat problematica este datorită conştiinţei că apostolatul în multiplele sale forme are nevoie de mijloacele de comunicare socială. Pentru aceasta, documentul invită la activarea tuturor energiilor necesare pentru a face în aşa fel încât Faţa lui Cristos să poată fi cunoscută în orice mod. Aici se inserează raportul specific cu obiectivul Întâlnirii: Faţa lui Cristos în multiplele sale exprimări trebuie prezentată şi vestită cu corectitudine şi deontologie profesională. Este drumul Evangheliei cel care valorizează toate formele de comunicare posibile, numai ca să ajungă la obiectivul întâlnirii dintre Cristos şi persoană.

2.2. Viaţa Bisericilor Orientale Catolice (Orientalium Ecclesiarum)

Decretul despre Bisericile orientale catolice Orientalium Ecclesiarum, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în mai multe secţiuni şi distribuit în 30 de paragrafe. Conţinuturile acestui document permit să se ridice o privire atentă asupra Bisericilor orientale în comuniune cu Biserica Romei. Este un parcurs care pune în contact cu o bogăţie adesea necunoscută, constituită din patrimoniul spiritual al acestor Biserici; patrimoniu care trebuie să fie păstrat şi dezvoltat.

În această linie, atenţia se îndreaptă îndeosebi spre disciplina sacramentelor şi spre cult în general, pentru că acesta este locus în care şi prin care se împlineşte manifestarea cea mai elocventă şi ridicată de apartenenţă la comunitatea eclezială. O apartenenţă determinată adesea de faptul de a fi pusillus grex în mijlocul contextelor religioase care nu întotdeauna sunt atente la respectarea celuilalt.

Faţa lui Cristos care transpare din conţinuturile documentului este splendidă. Splendidă prin ceea ce reiese din însuşi faptul existenţei acestor Biserici; splendidă prin patrimoniul spiritual care constituie o reflexie a acestei Feţe în sfintele celebrări şi în bogăţia patrimoniului cultual; dar splendidă şi prin ceea ce poate să transpară din raportul cu alte Biserici care - deşi "despărţite" - oferă totuşi spaţii de dialog pentru o comuniune constant in fieri.

2.3. Semnificaţia şi rolul ecumenismului (Unitatis redintegratio)

Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în trei capitole distribuite în 24 de paragrafe. Nu putea lipsi atenţiei Conciliului al II-lea din Vatican problematica referitoare la ecumenism. Conţinuturile textului conciliar pe de o parte dau cont despre problematică; dar pe de altă parte scot în evidenţă şi principiile catolice despre ecumenism.

De la aceste principii se mişcă exercitarea ecumenismului însuşi, într-un raport dialectic cu diferitele comunităţi ecleziale, atât din Orient cât şi din Occident. Rezultă o viziune care permite să se perceapă că în aceşti ani s-a desfăşurat un drum intens care a permis să se adune roade însemnate. Un drum caracterizat de intervenţii magisteriale cum ar fi, de exemplu, Ut unum sint a lui Ioan Paul al II-lea; dar şi de gesturi încărcate de profeţie.

Rămâne faptul că Faţa lui Cristos în această situaţie de dezbinare nu reuşeşte să strălucească. Viaţa Bisericilor şi responsabilitatea reprezentanţilor lor sunt un element asupra căruia trebuie chemată angajarea de întoarcere la Evanghelie; la acea Evanghelie care, singură, se află originea comuniunii celei mai profunde cu Cristos şi cu fraţii.

2.4. Misiunea Episcopilor (Christus Dominus)

Decretul despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în trei capitole distribuite în 44 de paragrafe.

Nu trebuie să ne uimim dacă Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat multă atenţie episcopului. A făcut asta în diferite documente ale sale, începând de la Sacrosanctum Concilium pentru a ajunge la Lumen gentium; şi face asta îndeosebi în acest decret pentru a scoate în evidenţă raportul dintre episcop şi Biserica universală şi episcop cu Bisericile particulare.

În multitudinea activităţilor episcopale reiese o realitate de fapt anunţată chiar de la început: papa şi episcopii perpetuează opera lui Cristos. De aceea, în această optică toate indicaţiile şi dispoziţiile cuprinse în document tind să facă în aşa fel încât opera lui Cristos - aşadar Faţa sa - să poată fi cât mai transparentă posibil chiar prin slujirea episcopală.

2.5. Profeţia vieţii călugăreşti (Perfectae caritatis)

Decretul despre reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae caritatis, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în 25 de paragrafe.

Dacă deja LG a tratat despre călugări este pentru că ei sunt o limfă vitală pentru Biserică, iar viaţa lor în slujba comunităţii este traducerea practică a unei carisme care constituie o bogăţie în marea varietate de forme ecleziale atât la nivel de apartenenţă cât şi de acţiune însăşi.

Decretul este orientat mai ales să promoveze reînnoirea vieţii călugăreşti. Este un input pe care Conciliul îl dă pentru ca în fidelitate faţă de carisma originară, fiecare familie călugărească să poată adapta bogăţia propriei missio pentru a aduna provocările care apar astăzi în faţa lor.

Şi în acest caz este uşor de perceput raportul cu obiectivul acestei intervenţii. Pe faţa călugărului ascultător, sărac şi curat străluceşte Faţa lui Cristos, şi el ascultător, sărac şi curat, pentru a fi în slujba deplină a Tatălui.

2.6. Provocarea formării sacerdotale (Optatam totius)

Decretul despre formarea preoţească Optatam totius, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în şapte parcursuri, distribuite în 22 de paragrafe, la care se adaugă o concluzie.

Chemarea la viaţa preoţească este dar de sus; însă răspunsul la această chemare cere un parcurs de formare foarte angajant. Acesta este sensul esenţial al Decretului care dacă, pe de o parte, cere ca în fiecare naţiune să se facă un regulament şi să se activeze pentru a favoriza în toate modurile vocaţiile sacerdotale, pe de altă parte apare angajarea orânduirii studiilor în seminarii şi în facultăţi.

Aici se află marea provocare a formării spirituale şi intelectuale. Împletirea lor este determinantă în vederea unei acţiuni pastorale care să ţină cont de situaţia culturală şi ambientală. În această optică, studiile filozofice şi teologice sunt chemate să se reechilibreze într-un dialog cu ceea ce realizează încontinuu cercetarea şi cu tot ceea ce constituie auditus culturae.

Ce Faţă a lui Cristos transpare din ansamblul Decretului? Totul este concentrat în nr. 16, acolo unde se dă sensul studiilor teologice şi se orientează perspectiva sintezei în jurul acelei întâlniri cu Cristos prezent şi activ în sfintele taine.

2.7. Apostolatul laicilor (Apostolicam actuositatem)

Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, aprobat la 18 noiembrie 1965, este împărţit în şase capitole, distribuite în 33 de paragrafe.

Un decret mare şi împărţit caracterizează şi punctează ceea ce se referă la apostolatul laicilor. De la chemare la scopurile şi la diferitele domenii ale apostolatului, se schiţează modalităţi în care acest lucru se realizează, dar şi ordinea care trebuie respectată şi în definitiv formarea pentru această angajare.

Conţinuturile recitite în lumina fie a Constituţiilor conciliare şi fie în optica a ceea ce a avut loc şi în sinoadele episcopilor, precum şi în documentele magisteriului, se evidenţiază cu valoarea lor profetică.

Totul se întemeiază pe participarea laicilor la misiunea Bisericii pentru ca prin ei "lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos" (AA 2). În această linie se înţelege că "vocaţia creştină este, prin natura sa, şi chemare la apostolat" (ibid.).

De aceea, a reparcurge întregul document conciliar înseamnă a schiţa încă o dată Faţa lui Cristos prin activitatea apostolică din parte fiecărui laic: o misiune la care sunt chemaţi toţi cei botezaţi.

2.8. Vitalitatea misiunilor (Ad gentes)

Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, aprobat la 7 decembrie 1965, este structurat în şase capitole, al căror conţinut este distribuit în 42 de paragrafe.

Foarte articulat este Decretul; nici nu poate să fie altfel, dat fiind faptul că Biserica, prin natura sa, este misionară. Capitolele evidenţiază principiile doctrinale care se află la originea acestei activităţi, pentru a se deschide apoi la opera misionară în ea însăşi, la activitatea Bisericii, la misionari şi la organizarea activităţii lor. La această angajare este chemată să-şi dea propria contribuţie cooperarea tuturor Bisericilor, pentru că obligaţia misionară aparţine întregului popor al lui Dumnezeu împărţit în mod diferit.

Şi din confruntarea cu acest document, în lumina a ceea ce a reieşit ulterior în documente oficiale şi în strategii de acţiune, precum şi de formare, rezultă un ansamblu de elemente care au ca unic obiectiv misterul Feţei lui Cristos care trebuie vestită şi făcută cunoscută prin toate activităţile de promovare umană şi creştină pe care această vestire le comportă.

2.9. Slujirea şi viaţa preoţilor (Presbyterorum ordinis)

Decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor, Presbyterorum ordinis, aprobat la 7 decembrie 1965, este organizat în trei capitole; conţinutul lor este distribuit în 22 de paragrafe.

Şi asupra acestor perspective au existat dezvoltări în Sinoade şi într-o documentaţie magisterială complexă menită să facă în aşa fel încât preoţimea să răspundă tot mai mult şi mai bine la misiunea la care a fost chemată în virtutea chemării speciale. De aici încrederea în Dumnezeu amintită chiar la încheierea documentului; o încredere care trebuie pusă din nou în vederea împlinirii misiunii preaînalte.

O misiune care încă o dată are ca obiectiv numai acea Faţă a lui Cristos care trebuie să strălucească în orice mod şi în multiplele activităţi în care figura preotului este chemată să dea propria colaborare zeloasă.

3. Între educaţie, religii necreştine şi libertate religioasă

O a treia perspectivă de aprofundare este constituită de confruntarea directă cu textele Declaraţiilor conciliare, constituie din Gravissimum educationis, din Nostra aetate şi din Dignitatis humanae. Educaţia, raportul cu religiile necreştine şi libertatea religioasă constituie tot atâtea teme care de la Conciliul al II-lea din Vatican au apărut cu actualitate mai puternică, confirmând şi în aceasta dimensiunea profetică a lucrărilor conciliare.

3.1. Educaţia creştină (Gravissimum educationis)

Declaraţia despre educaţia creştină Gravissimum educationis, aprobată la 28 octombrie 1965, este constituită din 12 paragrafe şi o concluzie.

Tema educaţiei atinge întreaga societate; însă este diferit modul de a o înţelege şi de a o realiza. Declaraţia porneşte de la faptul de a aminti că dreptul la educaţie este un drept universal, pentru a preciza sensul său creştin. Din aceste principii provin rolurile responsabililor, diferitele metode, importanţa şcolilor, obligaţiile şi drepturile părinţilor, etc.

De ce toată această atenţie? Pentru că Biserica "trebuie să se preocupe de întreaga viaţă a omului... în măsura în care este legată de chemarea cerească" (Proemio). Pornind de la această realitate de fapt, persoana percepe progresiv sensul propriei vieţi şi mai ales posibilitatea de a se confrunta cu acele valori care-i permit după aceea să ajungă la realizarea deplină.

În parcursul educativ, valorile religioase nu constituie termenul ultim, ci termenul constant de referinţă şi de confruntare pentru ca realizarea deplină a maturizării persoanei să poată fi împlinită în armonie. Şi toate acestea nu sunt altceva decât o percepere a acelor semne care contribuie la schiţarea mai bună a Feţei lui Cristos în persoană, în orice fază a propriei creşteri.

3.2. Religiile necreştine (Nostra aetate)

Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate, aprobată la 28 octombrie 1965, este cel mai scurt document conciliar: cinci paragrafe.

Documentul evidenţiază că Biserica ia în considerare toate religiile cu "respect sincer" deoarece uneori au elemente care "reflectă o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii" (NAe 2).

Însă obiectivul acestei atitudini este amintit imediat după aceea: să-l vestească "pe Cristos, care este «Calea, Adevărul şi Viaţa» în care oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat toate cu sine" (ibidem).

Din acest program de viaţă provine atenţia şi dialogul cu religia musulmană şi iudaică în mod deosebit. Şi toate acestea în vederea unei fraternităţi universale care să permită invocarea lui "Dumnezeu Tatăl tuturor" (Nae 5) şi să se depăşească orice discriminare.

Încă o dată este chemată Faţa lui Cristos să triumfeze nu printr-un triumfalism inutil şi gol, ci pentru ca toţi oamenii să-şi dea seama că sunt fii ai aceluiaşi Tată care este în ceruri (cf. ibidem).

3.3. Libertatea religioasă (Dignitatis humanae)

În sfârşit, Declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, aprobată la 7 decembrie 1965, este împărţită în două părţi, cuprinzând 15 paragrafe. Ultima Declaraţie atinge aspectele generale ale libertăţii religioase şi apoi considerarea acestei problematici în lumina revelaţiei.

Totul porneşte de la conştiinţa despre demnitatea persoanei şi despre valorile spiritului în aşa fel încât să se realizeze "exercitarea liberă a religiei în societate" (DH 1). Pentru aceasta, "toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale şi, o dată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze" (ibidem).

Aşadar a trata şi mai ales a duce înainte proiectul Conciliului al II-lea din Vatican implică realizarea misiunii de a face în aşa fel încât Faţa lui Cristos să se evidenţieze progresiv în conştiinţa fiecărei persoane pentru a adera la ea în plinătate.

4. Concluzii

Şi documentele Conciliului al II-lea din Vatican schiţează Faţa lui Cristos? În acest moment, întrebarea este superfluă. Atât luate fiecare în parte cât şi considerate în globalitatea lor, toate documentele conduc - şi nici nu poate să fie altfel - la acea Faţă care în modalităţile şi situaţiile cele mai diferite este chemată să strălucească în viaţa Bisericii şi în panorama societăţii de astăzi şi din totdeauna.

Parcursul realizat ne-a permis să percepem şaisprezece modalităţi diferite de vestire sau de aprofundare a acestei Feţe. Este bogăţia Conciliului al II-lea din Vatican care în parte s-a revărsat deja în ţesutul eclezial prin atâtea situaţii şi intervenţii magisteriale, dar care în bună parte încă aşteaptă să fie percepută în plinătatea sa prin drumul care se află în faţa noastră.

În optica şi în orizontul celebrărilor aniversării a 50 de ani ai Conciliului, şi această citire specială a documentelor poate să constituie o invitaţie de a intra în acele perspective care denotă încă o dată modul în care Duhul Domnului acţionează în istorie cu modalităţi şi limbaje cu totul ale sale. Ne revine nouă să le adunăm şi să le interpretăm şi mai ales să le realizăm pentru ca Faţa lui Cristos să strălucească în viaţa credincioşilor şi a fiecărei persoane chemate la viaţă.

Ca pregătire pentru evenimentul Marelui Jubileu al anului 2000, Tertio millennio advenient a lui Ioan Paul al II-lea, prospectând lucrările de pregătire imediată, la nr. 36 scria:

"Cercetarea cugetului nu poate să nu se refere şi la receptarea Conciliului, acest mare dar al Duhului oferit Bisericii la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. În ce măsură Cuvântul lui Dumnezeu a devenit mai deplin sufletul teologiei şi inspiratoarea întregii existenţe creştine, aşa cum cerea Dei Verbum? Este trăită liturgia ca «izvor şi culme» a vieţii ecleziale, conform învăţăturii din Sacrosanctum Concilium? Se consolidează, în Biserica universală şi în Bisericile particulare, ecleziologia de comuniune din Lumen gentium, dând spaţiu carismelor, slujirilor, diferitelor forme de participare a Poporului lui Dumnezeu, chiar fără a da loc unui democratism şi unui sociologism care nu oglindesc viziunea catolică despre Biserică şi spiritul autentic al Conciliului al II-lea din Vatican? O întrebare vitală trebuie să se refere şi la stilul raporturilor dintre Biserică şi lume. Directivele conciliare - oferite în Gaudium et spes şi în alte documente - ale unui dialog deschis, respectuos şi cordial, însoţit totuşi de un discernământ atent şi de mărturia curajoasă a adevărului, rămân valabile şi ne cheamă la o angajare ulterioară".

Sunt perspective pe care Scrisoarea apostolică a lui Ioan Paul al II-lea Novo millennio ineunte le-a receptat şi le-a relansat după aceea în cuvintele sale conclusive, la nr. 57:

"Câte bogăţii [...] în orientările pe care Conciliul al II-lea din Vatican ni le-a dat! De aceea, în pregătirea marelui jubileu, am cerut Bisericii să se întrebe asupra recepţionării Conciliului. S-a făcut? [...] O dată cu trecerea anilor, aceste texte nu-şi pierd din valoare şi nici din strălucire. Este necesar ca ele să fie citite într-o manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului, în interiorul tradiţiei Bisericii. La încheierea jubileului am simţit mai mult ca oricând datoria de a considera Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: el ne-a oferit o busolă sigură pentru a ne orienta pe drumul secolului care se deschide".

Există, în sfârşit, un aspect care face parte pe deplin din această mare albie care constituie un capitol special al acestei istorii conciliare şi al hermeneuticii sale: reforma liturgică. Este, fără îndoială, în unele aspecte, "pagina" cea mai elocventă a "traducerii" aflate în desfăşurare a unui proiect conciliar fundamentat în jurul unei cunoaşteri mai ample şi profunde a Cuvântului lui Dumnezeu (care se realizează pornind de la experienţa vestirii în celebrări) şi al unei experienţe mai participate a cultului ca "paradigmă de comunicare autentică" dintre Dumnezeu şi poporul său. Cărţile liturgice reformate - împreună cu o mare cantitate de studii şi comentarii - constituie o "traducere" şi un "comentariu" care prelungesc şi realizează în timp mens conciliară pentru ca să strălucească tot mai mult Faţa lui Cristos pe faţa credinciosului şi a Bisericii.

* Preşedintele Facultăţii de litere creştine şi clasice din Universitatea Pontificală Saleziană şi preşedinte al Academiei Pontificale de Teologie

(După Zenit, 6, 7, 8, 9 şi 10 octombrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro