de Manlio Sodi*
Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un
conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci
de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din
primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai
bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea
unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă
confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.
A revizita astăzi Conciliul al II-lea din Vatican, într-o
perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu
putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu
efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni
asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii
catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe
multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare
ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect
de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare
trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a
actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.
În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic
al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce
Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În
această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect
ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului al II-lea
din Vatican. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în
sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate
rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă
aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.
Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie
conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei
aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se
evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.
O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de
lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului
Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin
folositor. Mai interesant - chiar dacă mai angajant - este de a percepe
trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale
diferitelor documente.
Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a
dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se
stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui
text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina
Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie
generală va permite demararea unei perspective de sinteză.
1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează
sacramentele pentru viaţa lumii
Titlul singur constituie un program de lectură şi de
aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui
Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea
se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate
acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie
reflexie a unei Feţe!
A celebra credinţa în istorie este provocarea Bisericii, a
oricărei Biserici. Atunci când trebuie să se confrunte cu realitatea credinţei,
orice tip de problematică experimentează că conţinutul acesteia nu este o
realitate de la sine, abstractă, sau un cod de norme impus de sus şi fără
legătură cu viaţa. Dimpotrivă, ne aflăm în faţa unei credinţe întrupate în
istorie, a unei credinţe care nu poate să subziste dacă este desprinsă de
istorie. Aşadar, credinţa şi timpul sunt două realităţi strâns interdependente:
credinţa se manifestă în timp şi timpul se prezintă drept categoria în care
credinţa se exprimă şi cheamă la o confruntare şi la un răspuns destinate să fie
întrupate într-o istorie.
Urma sigură şi cea mai nemijlocită pentru a verifica această
realitate de credinţă este cea repropusă în Conciliul al II-lea din Vatican
îndeosebi în cele patru documente constituţionale care, considerate atât
singular cât şi mai mult global, constituie "cheia de interpretare a celorlalte
decrete şi declaraţii" (Sinod 1985) ale adunării ecumenice, deci şi a acţiunii
Bisericii.
1.1. Un cult în duh şi adevăr (Sacrosanctum
Concilium)
Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum
Concilium, aprobată la 4 decembrie 1963, este împărţită în şapte capitole şi
un adaos, cuprinzând 130 de paragrafe. Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat
cultului prima parte a lucrărilor sale, având conştiinţa că o reînnoire adecvată
a Bisericii nu putea să pornească decât de la ceea ce este inima ei, izvorul din
care ia energie şi viaţă pentru orice activitate a sa şi în acelaşi timp termen
de confruntare pentru orice iniţiativă care tinde să realizeze întâlnirea dintre
om şi Dumnezeu, şi viceversa.
Din SC reiese că reflecţia conciliară s-a situat într-o
perspectivă de istorie de mântuire. Discursul cultual din SC consideră,
de fapt, "misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu" (Col 1,26) pregătit
progresiv şi în sfârşit revelat şi realizat de Dumnezeu Tatăl în istoria omului
" când a venit plinirea timpurilor" (Gal 4,4). Misiunea pe care Tatăl a
încredinţat-o lui Cristos şi pe care Cristos a dus-o la împlinire în persoana
sa, a încredinţat-o Bisericii mirabile sacramentum: expresia reafirmă că
Cristos este primul şi primordialul sacramentum din care derivă
sacramentum general care este Biserica ce se exprimă, se manifestă şi
trăieşte prin sacramenta; pentru aceasta - şi în acest sens - Biserica
este semn eficace de mântuire (sacramentum). Şi toate acestea le
realizează prin misiunea sa pe care SC 6 o sintetizează în două aspect
strâns corelate: vestirea împărăţiei lui Dumnezeu şi realizarea acestei vestiri
"prin jertfă şi sacramente".
Ansamblul perspectivei cultuale manifestă aşadar o linie de
întrupare a proiectului de mântuire în timp: această linie are un început, are o
împlinire radicală în jertfa lui Cristos şi de atunci a început o actualizare în
fiecare om, mereu prin Cristos în Duhul Sfânt. De aceea timpul se revelează,
atât din partea lui Dumnezeu cât şi din partea omului, categoria de confruntare
personală şi comunitară cu realitatea divino-umană a mântuirii în istorie. În
felul acesta credinciosul contemplă Faţa lui Cristos vestit şi celebrat în
sfintele taine.
1.2. Un "popor sfânt" în drum spre Împărăţie (Lumen
gentium)
Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium,
aprobată la 21 noiembrie 1964, este constituită din opt capitole şi dintr-o Notă
explicativă prealabilă, cuprinzând 69 de paragrafe.
Tratând despre misterul Bisericii, LG o prezintă ca "un
sacrament sau semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii
întregului neam omenesc" (LG 1). Explicarea acestui lucru scoate în
evidenţă perspectiva istorică a acestui mister, aşa de bine sintetizată în
LG 2:
"Iar pe cei care cred în Cristos [Tatăl] a hotărât să-i
adune în sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită
în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi
instituită în «timpurile din urmă», a fost manifestată prin revărsarea Duhului
Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor. Atunci, după
expresia Sfinţilor Părinţi, toţi drepţii, începând cu Adam, «de la dreptul Abel
până la ultimul ales», se vor aduna la Tatăl în Biserica universală".
Este vorba de o ţintă rânduită mai dinainte de Tatăl, a cărei
realizare trece prin misiunea şi opera Fiului şi pe care Duhul Sfânt,
sfinţitorul Bisericii, o duce la împlinire în fiecare om (cf. LG 2-4).
De-a lungul timpului, viaţa lui Cristos devine viaţă a
credincioşilor "prin sacramente", deoarece acestea permit o unire tainică şi
reală cu Cristos suferind şi glorios: este acel drum de conformare la Cristos pe
care credincioşii sunt chemaţi să-l realizeze "până când Cristos va fi format în
ei" (cf. LG 7). Încă o dată, Faţa lui Cristos este termenul de referinţă
al poporului pe care Cristos însuşi şi l-a dobândit cu propriul Sânge şi care
continuă în timp propriul drum spre Împărăţie.
1.3. Un Dumnezeu care se face cunoscut şi vorbeşte în
istorie (Dei Verbum)
Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei
Verbum, aprobată la 18 noiembrie 1965, este constituită din şase capitole şi
dintr-o Notificare, cuprinzând 26 de paragrafe.
Perspectiva din DV o preia pe cea din SC şi din
LG când aminteşte că "economia revelaţiei are loc prin evenimente şi
cuvinte strâns unite între ele"; de fapt, operele manifestă în mod tangibil
acţiunea lui Dumnezeu în istorie, iar cuvintele ajută la înţelegerea sensului
profund al operelor (cf. DV 2). Aşadar în această linie trebuie văzută
fie faza pregătirii pentru revelaţia evanghelică (cf. DV 3), fie faza
împlinirii acesteia în Cristos (cf. DV 4).
Continuând în optica sa deosebită, documentul conciliar
ilustrează a treia fază a mântuirii: adică aceea a acceptării revelaţiei prin
ascultarea credinţei din partea fiecărui om (cf. DV 5) în timpul
Bisericii. Şi aici se înţelege contextul liturgic-cultual pe care se mişcă
conţinuturile din DV (17 paragrafe din 26 fac referinţă directă sau
indirectă la cult) şi care apoi vor avea o realizare minunată în diferitele
Lecţionare ale Ritului Roman şi în Exortaţia apostolică post-sinodală
Verbum Domini a lui Benedict al XVI-lea. Aşadar o perspectivă care
aminteşte de Faţa lui Cristos aşa cum s-a manifestat în istorie, dar care
trimite mai ales la diferitele modalităţi cu care această Faţă interpelează
perenul astăzi al credinciosului şi al societăţii.
1.4. O Biserică întrupată în istorie (Gaudium et
spes)
Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană
Gaudium et spes, aprobată la 7 decembrie 1965, este structurată în două
părţi, cuprinzând nouă capitole, împărţite în 93 de paragrafe.
Viziunea amplă şi articulată din GS ajută să citim şi
stimulează să realizăm această prezenţă şi acţiune a Bisericii în istoria
marilor evenimente precum şi în cea mică de fiecare zi în care omul este chemat
să se realizeze în cadrul fiecărui eveniment uman. Obiectivul este acela de a
pune "la dispoziţia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub
călăuzirea Duhului Sfânt, le primeşte de la Întemeietorul său. Persoana omului
este cea care trebuie mântuită, societatea umană - cea care trebuie refăcută.
Aşadar, omul, şi anume omul privit în unitatea şi integralitatea sa, omul, cu
trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa sa..."
(GS 3).
Omului pelerin în timp, în confruntare cu toate tensiunile,
instanţele, dezechilibrele şi contradicţiile istoriei şi cu întrebările cele mai
profunde care străbat viaţa sa, i se repropune realitatea Bisericii conştiente
că este acest popor aflat încontinuu în drum spre Cristos, omul nou, pentru că
"numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul
omului"; numai Cristos "revelând misterul Tatălui şi al iubirii acestuia îl
dezvăluie pe deplin omului pe om" (GS 22).
Activitatea umană recapătă semnificaţia originară de prelungire
a operei Creatorului, de "contribuţie personală la realizarea planului
providenţial al lui Dumnezeu în istorie" (GS 34). Însă o istorie care
este "pătrunsă de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a
început de la origini şi va dura... până în ziua de apoi" (GS 37); însă o
bătălie care este deja marcată de o soluţie pascală de când Cristos "a venit să
locuiască pe pământul oamenilor", de când a intrat "în istoria lumii ca omul
desăvârşit" (GS 38).
În acest drum, în această operă de eliberare şi de proiecţie
"în viitor", Biserica are o chezăşie de speranţă şi un viatic: ceea ce însuşi
Domnul "a lăsat alor săi sacramentul credinţei, în care elemente ale naturii,
cultivate de om, sunt transformate în Trupul şi Sângele lui glorios, Cină a
comuniunii frăţeşti şi pregustare a ospăţului veşnic" (GS 38). Termenul
ultim al acestui drum din punct de vedere cronologic ne scapă, însă ontologic
este deja în mâinile oricărei persoane care realizează împărăţia lui Dumnezeu în
propriul astăzi, până când acest hodie "va ajunge la perfecţiune cu
venirea Domnului" (GS 39). Şi în întâlnirea cu Faţa sa aşteaptă Biserica
împlinirea propriei misiuni.
2. De la "comunicare" la slujirea şi viaţa preoţilor
O a doua perspectivă de aprofundare este oferită de
confruntarea cu Decretele conciliare. Este vorba de explicarea de teme care sunt
condensate în Inter mirifica, în Orientalium Ecclesiarum, în
Unitatis redintegratio, în Christus Dominus, în Perfectae
caritatis, în Optatam totius, în Apostolicam actuositatem, în
Ad gentes divinitus şi în Presbyterorum ordinis.
Decretele date ating domenii diversificate; şi totuşi în
ansamblul lor contribuie la evidenţierea altor aspecte într-un fel convergente
spre obiectivul central: adică acela de a face să strălucească Faţa lui Cristos
în viaţa şi în misiunea Bisericii şi a credinciosului. De aceea, în această
optică este posibil să se perceapă specificul fiecăruia, fie el şi în formă
extrem de sintetică.
2.1. O comunicare în slujba Împărăţiei (Inter
mirifica)
Decretul despre instrumentele de comunicare socială Inter
mirifica, aprobat la 4 decembrie 1963, este împărţit în două capitole
scurte, cu un total de 24 de paragrafe.
Timpul scurs din 1963 până astăzi a permis să se constate că
lumea comunicaţiei a realizat un drum inimaginabil. Însă documentele nu sunt
legate de tehnici; dimpotrivă, încearcă să orienteze folosirea lor pentru ceea
ce este misiunea Bisericii. În această linie, împletirea dintre legea morală,
dreptul la informaţie, raportul cu opinia publică... se conjugă cu
responsabilităţile tuturor care în diferite forme lucrează în sectorul
comunicaţiei sau care trebuie să educe la folosirea corectă a unui instrumentar
care astăzi a ajuns la un rafinament care până cu puţin timp în urmă era numai
obiect de fantezie.
Dacă Conciliul a examinat problematica este datorită
conştiinţei că apostolatul în multiplele sale forme are nevoie de mijloacele de
comunicare socială. Pentru aceasta, documentul invită la activarea tuturor
energiilor necesare pentru a face în aşa fel încât Faţa lui Cristos să poată fi
cunoscută în orice mod. Aici se inserează raportul specific cu obiectivul
Întâlnirii: Faţa lui Cristos în multiplele sale exprimări trebuie prezentată şi
vestită cu corectitudine şi deontologie profesională. Este drumul Evangheliei
cel care valorizează toate formele de comunicare posibile, numai ca să ajungă la
obiectivul întâlnirii dintre Cristos şi persoană.
2.2. Viaţa Bisericilor Orientale Catolice (Orientalium
Ecclesiarum)
Decretul despre Bisericile orientale catolice Orientalium
Ecclesiarum, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în mai multe
secţiuni şi distribuit în 30 de paragrafe. Conţinuturile acestui document permit
să se ridice o privire atentă asupra Bisericilor orientale în comuniune cu
Biserica Romei. Este un parcurs care pune în contact cu o bogăţie adesea
necunoscută, constituită din patrimoniul spiritual al acestor Biserici;
patrimoniu care trebuie să fie păstrat şi dezvoltat.
În această linie, atenţia se îndreaptă îndeosebi spre
disciplina sacramentelor şi spre cult în general, pentru că acesta este
locus în care şi prin care se împlineşte manifestarea cea mai elocventă
şi ridicată de apartenenţă la comunitatea eclezială. O apartenenţă determinată
adesea de faptul de a fi pusillus grex în mijlocul contextelor religioase
care nu întotdeauna sunt atente la respectarea celuilalt.
Faţa lui Cristos care transpare din conţinuturile documentului
este splendidă. Splendidă prin ceea ce reiese din însuşi faptul existenţei
acestor Biserici; splendidă prin patrimoniul spiritual care constituie o
reflexie a acestei Feţe în sfintele celebrări şi în bogăţia patrimoniului
cultual; dar splendidă şi prin ceea ce poate să transpară din raportul cu alte
Biserici care - deşi "despărţite" - oferă totuşi spaţii de dialog pentru o
comuniune constant in fieri.
2.3. Semnificaţia şi rolul ecumenismului (Unitatis
redintegratio)
Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio,
aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în trei capitole distribuite în 24
de paragrafe. Nu putea lipsi atenţiei Conciliului al II-lea din Vatican
problematica referitoare la ecumenism. Conţinuturile textului conciliar pe de o
parte dau cont despre problematică; dar pe de altă parte scot în evidenţă şi
principiile catolice despre ecumenism.
De la aceste principii se mişcă exercitarea ecumenismului
însuşi, într-un raport dialectic cu diferitele comunităţi ecleziale, atât din
Orient cât şi din Occident. Rezultă o viziune care permite să se perceapă că în
aceşti ani s-a desfăşurat un drum intens care a permis să se adune roade
însemnate. Un drum caracterizat de intervenţii magisteriale cum ar fi, de
exemplu, Ut unum sint a lui Ioan Paul al II-lea; dar şi de gesturi
încărcate de profeţie.
Rămâne faptul că Faţa lui Cristos în această situaţie de
dezbinare nu reuşeşte să strălucească. Viaţa Bisericilor şi responsabilitatea
reprezentanţilor lor sunt un element asupra căruia trebuie chemată angajarea de
întoarcere la Evanghelie; la acea Evanghelie care, singură, se află originea
comuniunii celei mai profunde cu Cristos şi cu fraţii.
2.4. Misiunea Episcopilor (Christus Dominus)
Decretul despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică
Christus Dominus, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în trei
capitole distribuite în 44 de paragrafe.
Nu trebuie să ne uimim dacă Conciliul al II-lea din Vatican a
dedicat multă atenţie episcopului. A făcut asta în diferite documente ale sale,
începând de la Sacrosanctum Concilium pentru a ajunge la Lumen
gentium; şi face asta îndeosebi în acest decret pentru a scoate în evidenţă
raportul dintre episcop şi Biserica universală şi episcop cu Bisericile
particulare.
În multitudinea activităţilor episcopale reiese o realitate de
fapt anunţată chiar de la început: papa şi episcopii perpetuează opera lui
Cristos. De aceea, în această optică toate indicaţiile şi dispoziţiile cuprinse
în document tind să facă în aşa fel încât opera lui Cristos - aşadar Faţa sa -
să poată fi cât mai transparentă posibil chiar prin slujirea episcopală.
2.5. Profeţia vieţii călugăreşti (Perfectae
caritatis)
Decretul despre reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae
caritatis, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în 25 de paragrafe.
Dacă deja LG a tratat despre călugări este pentru că ei
sunt o limfă vitală pentru Biserică, iar viaţa lor în slujba comunităţii este
traducerea practică a unei carisme care constituie o bogăţie în marea varietate
de forme ecleziale atât la nivel de apartenenţă cât şi de acţiune însăşi.
Decretul este orientat mai ales să promoveze reînnoirea vieţii
călugăreşti. Este un input pe care Conciliul îl dă pentru ca în
fidelitate faţă de carisma originară, fiecare familie călugărească să poată
adapta bogăţia propriei missio pentru a aduna provocările care apar
astăzi în faţa lor.
Şi în acest caz este uşor de perceput raportul cu obiectivul
acestei intervenţii. Pe faţa călugărului ascultător, sărac şi curat străluceşte
Faţa lui Cristos, şi el ascultător, sărac şi curat, pentru a fi în slujba
deplină a Tatălui.
2.6. Provocarea formării sacerdotale (Optatam
totius)
Decretul despre formarea preoţească Optatam totius,
aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în şapte parcursuri, distribuite în
22 de paragrafe, la care se adaugă o concluzie.
Chemarea la viaţa preoţească este dar de sus; însă răspunsul la
această chemare cere un parcurs de formare foarte angajant. Acesta este sensul
esenţial al Decretului care dacă, pe de o parte, cere ca în fiecare naţiune să
se facă un regulament şi să se activeze pentru a favoriza în toate modurile
vocaţiile sacerdotale, pe de altă parte apare angajarea orânduirii studiilor în
seminarii şi în facultăţi.
Aici se află marea provocare a formării spirituale şi
intelectuale. Împletirea lor este determinantă în vederea unei acţiuni pastorale
care să ţină cont de situaţia culturală şi ambientală. În această optică,
studiile filozofice şi teologice sunt chemate să se reechilibreze într-un dialog
cu ceea ce realizează încontinuu cercetarea şi cu tot ceea ce constituie
auditus culturae.
Ce Faţă a lui Cristos transpare din ansamblul Decretului? Totul
este concentrat în nr. 16, acolo unde se dă sensul studiilor teologice şi se
orientează perspectiva sintezei în jurul acelei întâlniri cu Cristos prezent şi
activ în sfintele taine.
2.7. Apostolatul laicilor (Apostolicam
actuositatem)
Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam
actuositatem, aprobat la 18 noiembrie 1965, este împărţit în şase capitole,
distribuite în 33 de paragrafe.
Un decret mare şi împărţit caracterizează şi punctează ceea ce
se referă la apostolatul laicilor. De la chemare la scopurile şi la diferitele
domenii ale apostolatului, se schiţează modalităţi în care acest lucru se
realizează, dar şi ordinea care trebuie respectată şi în definitiv formarea
pentru această angajare.
Conţinuturile recitite în lumina fie a Constituţiilor
conciliare şi fie în optica a ceea ce a avut loc şi în sinoadele episcopilor,
precum şi în documentele magisteriului, se evidenţiază cu valoarea lor
profetică.
Totul se întemeiază pe participarea laicilor la misiunea
Bisericii pentru ca prin ei "lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos"
(AA 2). În această linie se înţelege că "vocaţia creştină este, prin
natura sa, şi chemare la apostolat" (ibid.).
De aceea, a reparcurge întregul document conciliar înseamnă a
schiţa încă o dată Faţa lui Cristos prin activitatea apostolică din parte
fiecărui laic: o misiune la care sunt chemaţi toţi cei botezaţi.
2.8. Vitalitatea misiunilor (Ad gentes)
Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad
gentes, aprobat la 7 decembrie 1965, este structurat în şase capitole, al
căror conţinut este distribuit în 42 de paragrafe.
Foarte articulat este Decretul; nici nu poate să fie altfel,
dat fiind faptul că Biserica, prin natura sa, este misionară. Capitolele
evidenţiază principiile doctrinale care se află la originea acestei activităţi,
pentru a se deschide apoi la opera misionară în ea însăşi, la activitatea
Bisericii, la misionari şi la organizarea activităţii lor. La această angajare
este chemată să-şi dea propria contribuţie cooperarea tuturor Bisericilor,
pentru că obligaţia misionară aparţine întregului popor al lui Dumnezeu împărţit
în mod diferit.
Şi din confruntarea cu acest document, în lumina a ceea ce a
reieşit ulterior în documente oficiale şi în strategii de acţiune, precum şi de
formare, rezultă un ansamblu de elemente care au ca unic obiectiv misterul Feţei
lui Cristos care trebuie vestită şi făcută cunoscută prin toate activităţile de
promovare umană şi creştină pe care această vestire le comportă.
2.9. Slujirea şi viaţa preoţilor (Presbyterorum
ordinis)
Decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor, Presbyterorum
ordinis, aprobat la 7 decembrie 1965, este organizat în trei capitole;
conţinutul lor este distribuit în 22 de paragrafe.
Şi asupra acestor perspective au existat dezvoltări în Sinoade
şi într-o documentaţie magisterială complexă menită să facă în aşa fel încât
preoţimea să răspundă tot mai mult şi mai bine la misiunea la care a fost
chemată în virtutea chemării speciale. De aici încrederea în Dumnezeu amintită
chiar la încheierea documentului; o încredere care trebuie pusă din nou în
vederea împlinirii misiunii preaînalte.
O misiune care încă o dată are ca obiectiv numai acea Faţă a
lui Cristos care trebuie să strălucească în orice mod şi în multiplele
activităţi în care figura preotului este chemată să dea propria colaborare
zeloasă.
3. Între educaţie, religii necreştine şi libertate
religioasă
O a treia perspectivă de aprofundare este constituită de
confruntarea directă cu textele Declaraţiilor conciliare, constituie din
Gravissimum educationis, din Nostra aetate şi din Dignitatis
humanae. Educaţia, raportul cu religiile necreştine şi libertatea religioasă
constituie tot atâtea teme care de la Conciliul al II-lea din Vatican au apărut
cu actualitate mai puternică, confirmând şi în aceasta dimensiunea profetică a
lucrărilor conciliare.
3.1. Educaţia creştină (Gravissimum educationis)
Declaraţia despre educaţia creştină Gravissimum
educationis, aprobată la 28 octombrie 1965, este constituită din 12
paragrafe şi o concluzie.
Tema educaţiei atinge întreaga societate; însă este diferit
modul de a o înţelege şi de a o realiza. Declaraţia porneşte de la faptul de a
aminti că dreptul la educaţie este un drept universal, pentru a preciza sensul
său creştin. Din aceste principii provin rolurile responsabililor, diferitele
metode, importanţa şcolilor, obligaţiile şi drepturile părinţilor, etc.
De ce toată această atenţie? Pentru că Biserica "trebuie să se
preocupe de întreaga viaţă a omului... în măsura în care este legată de chemarea
cerească" (Proemio). Pornind de la această realitate de fapt, persoana
percepe progresiv sensul propriei vieţi şi mai ales posibilitatea de a se
confrunta cu acele valori care-i permit după aceea să ajungă la realizarea
deplină.
În parcursul educativ, valorile religioase nu constituie
termenul ultim, ci termenul constant de referinţă şi de confruntare pentru ca
realizarea deplină a maturizării persoanei să poată fi împlinită în armonie. Şi
toate acestea nu sunt altceva decât o percepere a acelor semne care contribuie
la schiţarea mai bună a Feţei lui Cristos în persoană, în orice fază a propriei
creşteri.
3.2. Religiile necreştine (Nostra aetate)
Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine
Nostra aetate, aprobată la 28 octombrie 1965, este cel mai scurt document
conciliar: cinci paragrafe.
Documentul evidenţiază că Biserica ia în considerare toate
religiile cu "respect sincer" deoarece uneori au elemente care "reflectă o rază
a Adevărului care luminează pe toţi oamenii" (NAe 2).
Însă obiectivul acestei atitudini este amintit imediat după
aceea: să-l vestească "pe Cristos, care este «Calea, Adevărul şi Viaţa» în care
oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat
toate cu sine" (ibidem).
Din acest program de viaţă provine atenţia şi dialogul cu
religia musulmană şi iudaică în mod deosebit. Şi toate acestea în vederea unei
fraternităţi universale care să permită invocarea lui "Dumnezeu Tatăl tuturor"
(Nae 5) şi să se depăşească orice discriminare.
Încă o dată este chemată Faţa lui Cristos să triumfeze nu
printr-un triumfalism inutil şi gol, ci pentru ca toţi oamenii să-şi dea seama
că sunt fii ai aceluiaşi Tată care este în ceruri (cf. ibidem).
3.3. Libertatea religioasă (Dignitatis humanae)
În sfârşit, Declaraţia despre libertatea religioasă
Dignitatis humanae, aprobată la 7 decembrie 1965, este împărţită în două
părţi, cuprinzând 15 paragrafe. Ultima Declaraţie atinge aspectele generale ale
libertăţii religioase şi apoi considerarea acestei problematici în lumina
revelaţiei.
Totul porneşte de la conştiinţa despre demnitatea persoanei şi
despre valorile spiritului în aşa fel încât să se realizeze "exercitarea liberă
a religiei în societate" (DH 1). Pentru aceasta, "toţi oamenii au
obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii
sale şi, o dată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze" (ibidem).
Aşadar a trata şi mai ales a duce înainte proiectul Conciliului
al II-lea din Vatican implică realizarea misiunii de a face în aşa fel încât
Faţa lui Cristos să se evidenţieze progresiv în conştiinţa fiecărei persoane
pentru a adera la ea în plinătate.
4. Concluzii
Şi documentele Conciliului al II-lea din Vatican schiţează Faţa
lui Cristos? În acest moment, întrebarea este superfluă. Atât luate fiecare în
parte cât şi considerate în globalitatea lor, toate documentele conduc - şi nici
nu poate să fie altfel - la acea Faţă care în modalităţile şi situaţiile cele
mai diferite este chemată să strălucească în viaţa Bisericii şi în panorama
societăţii de astăzi şi din totdeauna.
Parcursul realizat ne-a permis să percepem şaisprezece
modalităţi diferite de vestire sau de aprofundare a acestei Feţe. Este bogăţia
Conciliului al II-lea din Vatican care în parte s-a revărsat deja în ţesutul
eclezial prin atâtea situaţii şi intervenţii magisteriale, dar care în bună
parte încă aşteaptă să fie percepută în plinătatea sa prin drumul care se află
în faţa noastră.
În optica şi în orizontul celebrărilor aniversării a 50 de ani
ai Conciliului, şi această citire specială a documentelor poate să constituie o
invitaţie de a intra în acele perspective care denotă încă o dată modul în care
Duhul Domnului acţionează în istorie cu modalităţi şi limbaje cu totul ale sale.
Ne revine nouă să le adunăm şi să le interpretăm şi mai ales să le realizăm
pentru ca Faţa lui Cristos să strălucească în viaţa credincioşilor şi a fiecărei
persoane chemate la viaţă.
Ca pregătire pentru evenimentul Marelui Jubileu al anului
2000, Tertio millennio advenient a lui Ioan Paul al II-lea,
prospectând lucrările de pregătire imediată, la nr. 36 scria:
"Cercetarea cugetului nu poate să nu se refere şi la
receptarea Conciliului, acest mare dar al Duhului oferit Bisericii la sfârşitul
celui de-al doilea mileniu. În ce măsură Cuvântul lui Dumnezeu a devenit mai
deplin sufletul teologiei şi inspiratoarea întregii existenţe creştine, aşa cum
cerea Dei Verbum? Este trăită liturgia ca «izvor şi culme» a vieţii
ecleziale, conform învăţăturii din Sacrosanctum Concilium? Se
consolidează, în Biserica universală şi în Bisericile particulare, ecleziologia
de comuniune din Lumen gentium, dând spaţiu carismelor, slujirilor,
diferitelor forme de participare a Poporului lui Dumnezeu, chiar fără a da loc
unui democratism şi unui sociologism care nu oglindesc viziunea catolică despre
Biserică şi spiritul autentic al Conciliului al II-lea din Vatican? O întrebare
vitală trebuie să se refere şi la stilul raporturilor dintre Biserică şi lume.
Directivele conciliare - oferite în Gaudium et spes şi în alte documente
- ale unui dialog deschis, respectuos şi cordial, însoţit totuşi de un
discernământ atent şi de mărturia curajoasă a adevărului, rămân valabile şi ne
cheamă la o angajare ulterioară".
Sunt perspective pe care Scrisoarea apostolică a lui Ioan Paul
al II-lea Novo millennio ineunte le-a receptat şi le-a relansat după
aceea în cuvintele sale conclusive, la nr. 57:
"Câte bogăţii [...] în orientările pe care Conciliul al
II-lea din Vatican ni le-a dat! De aceea, în pregătirea marelui jubileu, am
cerut Bisericii să se întrebe asupra recepţionării Conciliului. S-a făcut? [...]
O dată cu trecerea anilor, aceste texte nu-şi pierd din valoare şi nici din
strălucire. Este necesar ca ele să fie citite într-o manieră corespunzătoare, să
fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului,
în interiorul tradiţiei Bisericii. La încheierea jubileului am simţit mai mult
ca oricând datoria de a considera Conciliul ca marele har de care Biserica a
beneficiat în secolul al XX-lea: el ne-a oferit o busolă sigură pentru a ne
orienta pe drumul secolului care se deschide".
Există, în sfârşit, un aspect care face parte pe deplin din
această mare albie care constituie un capitol special al acestei istorii
conciliare şi al hermeneuticii sale: reforma liturgică. Este, fără
îndoială, în unele aspecte, "pagina" cea mai elocventă a "traducerii" aflate în
desfăşurare a unui proiect conciliar fundamentat în jurul unei cunoaşteri mai
ample şi profunde a Cuvântului lui Dumnezeu (care se realizează pornind de la
experienţa vestirii în celebrări) şi al unei experienţe mai participate a
cultului ca "paradigmă de comunicare autentică" dintre Dumnezeu şi poporul său.
Cărţile liturgice reformate - împreună cu o mare cantitate de studii şi
comentarii - constituie o "traducere" şi un "comentariu" care prelungesc şi
realizează în timp mens conciliară pentru ca să strălucească tot mai mult
Faţa lui Cristos pe faţa credinciosului şi a Bisericii.
* Preşedintele Facultăţii de litere creştine şi clasice din
Universitatea Pontificală Saleziană şi preşedinte al Academiei Pontificale de
Teologie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial