100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/26

Un protestant sau un credincios al Bisericii Ortodoxe care se convertește la Biserica Catolică trebuie să primească din nou sacramentele? Și, analog, trebuie să le repete și un catolic care trece la o altă Biserică?

Protestanților sau credincioșilor Bisericii Ortodoxe

care au luat decizia de a se „converti” la Biserica Catolică, nu l-i se cere repetarea acelor sacramente pe care le-au primit în Biserica la care aparțineau în precedență. Le este cerut numai solemna profesiune de credință, după care se pot apropia de sacramentele administrate în Biserica Catolică. Din acel moment sunt ținuți să observe aceleași îndatoriri ale tuturor catolicilor care doresc să primească oricare din sacramente. 

Ținând prezent că în Bisericile protestante există numai două sacramente, botezul și euharistia, ex-membrul unei Biserici evanghelice care se convertește la Biserica Catolică , odată ajuns la vârsta oportună, poate primi sacramentul mirului și celelalte sacramente. Deoarece încă lipsește un acord teologic între cele două Biserici cu privire la natura preoției și nu există comuniune euharistică, un protestant care se convertește la Biserica Catolică, chiar dacă a fost deja admis la împărtășire în Biserica de origine, este din nou pregătit și admis la împărtășire în Biserica Catolică.

Biserica Ortodoxă administrează împreună botezul, mirul și euharistia. Din acest motiv, credinciosului ortodox, după convertirea la Biserica Catolică, nu i se mai administrează din nou nici unul din cele trei sacramente. În caz de dubiu grav, de exemplu când este cunoscut că botezul i-a fost administrat de către un laic (de bunica, mama, etc.), acest sacrament este administrat sub condiție, deci și celelalte două sacramente. În acest caz nu este vorba de repetare a botezului, ci de o administrare condițională, în cazul în care sacramentul primit în precedență ar fi fost invalid. Certitudinea în acest caz este foarte importantă, pentru că botezul este sacramentul identității creștine, a renașterii la viața harului, fără de care celelalte sacramente (de exemplu preoția) ar fi invalide.

În cazul contrar, când un catolic se convertește la o altă Biserică (protestantă sau ortodoxă), aceștia trebuie să se comporte la fel: nu trebuie să repete nici botezul, nici acele sacramente care se primesc numai odată, cum ar fi mirul și căsătoria. 

Situația se schimbă dacă un catolic (dar și un ortodox, un protestant sau un veterocatolic) se convertește la una din Bisericile protestante așa numite „libere”, care practică botezul adulților. În acest caz, credinciosul primește un nou botez prin scufundarea în apă. Practica botezului adulților este răspândită în toate Bisericile „libere”, apărute de cele mai multe ori în urma diviziunilor interne ale comunităților protestante preexistente. Aceste Biserici au în comun, printre alte lucruri, botezul în etate adultă, prin scufundarea totală în apă, maxima simplificare a riturilor și amplul rol al laicilor în viața comunității. Sunt Biserici libere Biserica baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și diferite Biserici penticostale. 

Contrar, un credincios din una din Bisericile libere care se convertește la Biserica Catolică, nu trebuie să repete sacramentul botezului, iar după solemna profesiune de credință catolică, precedată de o cateheză adecvată, poate să se apropie de toate sacramentele care fac parte din tezaurul Bisericii Catolice. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/25

Poate un catolic să participe la celebrările altor

Biserici?

Biserica Catolică nu numai că nu interzice, dar chiar încurajează proprii credincioși să i-a parte la celebrările altor Biserici. Într-adevăr, această participare permite să se înțeleagă mai bine rugăciunea acestor Biserici și să se participe mai profund la tradiții diferite care deseori s-au dezvoltat plecând de la rădăcini comune. 

Totuși, participarea catolicilor la celebrările altor Biserici reclamă respectarea anumitor reguli. Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului afirmă că „în ceea ce privesc celebrările liturgice care au loc în alte Biserici sau comunități ecleziale, catolicii sunt sfătuiți să participe la psalmi, responsorii, imnuri și alte gesturi comune ale Bisericii ai căror oaspeți sunt” (nr. 118). Într-un cuvânt, catolicul face ceea ce-i permite stăpânul casei. Călugării, dacă sunt invitați pot, de exemplu, să citească un anumit text, sau să facă omilia. Sunt ținuți și să se informeze asupra odăjdiilor liturgice prevăzute pentru acea specifică celebrare. Aici nu este vorba de reverendă, dar de ceea ce se îmbracă peste aceasta. Preotul mai este sfătuit să ocupe locul pregătit de cel care l-a invitat. 

Este important ca, particpând la aceste tipuri de funcțiuni, catolicii să aibă o specială atenție față de sensibilitatea clerului și credincioșilor Bisericii care-i primește, și să se preocupe să respecte obiceiurile locale, care pot varia în baza timpului, a locului, a persoanelor și a circumstanțelor. Într-un cuvânt, trebuie să aibă grijă ca rugăciunea comună în timpul celebrărilor să nu îndepărteze, ci să apropie și mai mult creștinii între ei, învățând respectul față de frați, demnitatea oricărei celebrări, frumusețea gesturilor liturgice și a riturilor, mișcând astfel inimile lor și sufletele credincioșilor spre o mai simțită adorare a maiestății divine. 

Dacă un catolic intră pentru prima dată într-un loc de cult al unei alte Biserici sau comunități ecleziale, el este ținut să se comporte ca și cum s-ar afla în propria biserică și să aibă același respect. Numai într-un moment succesiv, fiind informat de obiceiurile acelei Biserici, comportamentul lui se va adapta obiceiurilor locului. Lipsa de respect pentru locurile de cult din partea altor creștini poate fi interpretat ca dispreț față de credință, față de simțul eclezial și obiceiurile celuilalt, și chiar lipsă de respect față de prezența lui Cristos în acea biserică. 

Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului nu numai că nu interzice, dar chiar încurajează catolicii să se unească altor creștini în rugăciune, cu condiția ca să țină cont de dispozițiile propriei Biserici. Numeroase pot fi intențiile de rugăciune comună, ca de exemplu, pacea în lume, problemele sociale, iubirea reciprocă între oameni, demnitatea familiei, consecințele sărăciei, foamea, violența, etc. Există și situații în care ar fi oportun să se organizeze o celebrare comună, mai ales în cazurile în care un popor, o regiune sau o comunitate dorește să-și exprime recunoștința față de Dumnezeu în mod comunitar și să implore ajutorul lui. Acest lucru are loc, de exemplu, de Ziua Națională, într-o perioadă de nenorocire sau de publică amenințare, în ziua celebrărilor dedicate memoriei celor căzuți pentru patrie, etc. Rugăciunea comună este încurajată și în timpul adunărilor în care se reunesc creștinii diferitelor Biserici. 

Rugăciunea comună trebuie pregătită cu consensul ambelor părți și colaborarea reprezentanților Bisericilor, a comunităților ecleziale și a altor grupuri. Iarăși, împreună trebuie definite rolurile credincioșilor fiecărei Biserici și ales textele din Sf. Scriptură și rugăciunile. Directoriul încurajează să se folosească în timpul acestor celebrări, lecturi, cântece și rugăciuni care să exprime ceea ce este comun tuturor creștinilor în privința credinței și a vieții spirituale. Mai trebuie să se țină cont ca traducerile Sf. Scripturi folosite în timpul celebrărilor ecumenice să poată fi înțelese de toți, și să reflecteze în mod fidel textul original. 

Nu trebuie subestimate statutele juridice ale fiecărei Biserici în parte care participă la celebrare. Să se țină cont ca, toți cei care au un rol special în cadrul celebrării, să îmbrace odăjdiile potrivite propriului rang eclezial. 

Biserica Catolică nu încurajează organizarea acestor tipuri de celebrări în zi de duminică sau de sărbătoare de poruncă, atunci când pentru catolici este valabilă porunca de a participa la Sf. Liturghie. În cazurile în care se prezintă necesitatea de a organiza o celebrare ecumenică în zi de duminică, catolicii (dar și credincioșii celorlalte Biserici) trebuie să fie anunțați că participarea la acea celebrare nu îi scutește de participarea la Sf. Liturghie a propriei Biserici. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/24

Poate un catolic să primească sacramentele administrate în alte Biserici creștine?

În cazul sacramentului euharistiei, este necesar să se distingă între participarea catolicului la euharistia administrată în Biserica Ortodoxă de participarea la cina altor Biserici creștine.

În Biserica Ortodoxă

Atunci când se verifică o necesitate de acest fel,

sau ea se datorează unui real bine spiritual al unei determinate persoane, și nu există nici un pericol de eroare sau de indiferneță, orice catolic poate cere ministrului oricărei Biserici orientale administrarea a trei sacramente: reconcilierea, euharistia, maslul. Condiția pentru a primi unul din aceste trei sacramente într-o altă Biserică este existența unor impedimente reale, fizice sau morale (în cazul sacramentului reconcilierii sau a maslului), care face imposibilă obținerea acestor sacramente în propria Biserică. Ce anume se înțelege prin „impediment fizic?”. Excesiva distanță de preotul proprii Biserici, starea de sănătate critică sau alte obstacole serioase. Prim impediment moral se înțelege, în schimb, imposibilitatea de a primi mărturisirea sau sacramentul maslului de la un preot care, datorită implicării personale în păcatul celui care cere sacramentul, se regăsește împiedicat în administrarea acestui sacrament. Iarăși, dacă această persoană este imposibilitată a se adresa unui preot catolic, atunci poate să ceară unui preot ortodox administrarea acestor două sacramente. 

ținând prezent că în Biserica Ortodoxă există diferite norme și obiceiuri care reglementează participarea la Sf. Împărtășanie, catolicul care are intenția de a se apropia de aceasta, trebuie să respecte disciplina acestei Biserici. Se obligă prin aceasta la spovadă, înainte de a se împărtăși și la observarea oportună a postului euharistic. Preceptele Bisericii Ortodoxe prescriu postul/abținerea (și de la raporturile sexuale), de la miezul nopțoo până în momentul împărtășirii. Și totuși, chiar dacă se pot verifica anumite excepții de la această practică, postul care precedă împărtășirea este relativ lung. A treia obligație care condiționează primirea la Sf. Împărtășanie este exprimarea consensului din partea preotului ortodox. Catolicul trebuie să știe că numai acordul Bisericii sale ls posibilitatea participării la Sf. Împărtășanie în Biserica Ortodoxă nu înseamnă că preotul Bisericii Ortodoxe este obligat să-i administreze sacramentele. Catolicul trebuie să se abțină să primească Sf. Împărtășanie, dacă Biserica în care a cerut să primească acest sacrament, rezervă acest lucru numai propriilor credincioși, excluzându-i pe alții. 

Pentru Biserica Ortodoxă, sacramentul Euharistiei este semnul apartenenței la acea Biserică, motiv pentru care el este tratat ca un sacrament de identitate eclezială. Din acest motiv, împărtășirea în Biserica Ortodoxă este permisă numai credincioșilor ortodocți. Deși învățătura Bisericii Catolice în această privință este identică cu cea a Bisericii Ortodoxe, în situații de mare necesitate spirituală, Biserica Catolică poate administra Sf. Împărtășanie credincioșilor Bisericilor orientale care o cer în mod expres. 

Biserica Catolică nu interzice, chiar și în cazurile în care nu există impediment fizic, participarea credincioșilor ortodocși la Sf. Euharistie. Totuși, acest lucru este posibil, cu condiția ca mai întâi să se participe la liturgia propriei Biserici. În sfârșit, participarea la liturgia ortodoxă (sau la oricare altă liturgie), nu este îndeajuns datoriei ce derivă din apartenența eclezială a credinciosului. 

În Bisericile Protestante

În cazul altor Biserici creștine, catolicul nu poate uzufrui de cele trei sacramente mai înainte citate. În realitate, aceste Biserici posedă sacramentul botezului care, în funcție de Biserică, este administrată la vârste diferite, iar unele posedă și sacramentul Cinei Domnului. Totuși, Biserica Catolică permite credincioșilor ei să ceară administrarea acestor sacramente numai preotului Bisericii în care sacramentul euharistiei, al reconcilierii și al maslului sunt valide, sau și de la preotul în mod valid hirotonit (cf. Direttorio, nr. 132). Dacă există dubii, Biserica Catolică nu permite credincioșilor ei să primească nici sacramentul reconcilierii, nici maslul, nici Euharistia. 

Totuși, imposibilitatea de a primi sacramentele în oricare din Bisericile protestante nu înseamnă că un catolic nu poate participa la celebrările sau la liturgia Cinei lor. Însă, dacă se verifică cazul în care catolicul nu poate participa la Sf. Euharistie, nici în Biserica lui, nici în Biserica Ortodoxă, atunci ar trebui să ia parte la liturgia din Biserica protestantă. Și, chiar dacă nu se va putea apropia de Sf. Împărtășanie, rugăciunea comună, ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu, acceptarea corecțiunii și a încurajării celebrantului, vor fi pentru el de mare ajutor în viața de fiecare zi și vor contribui să grăbească ziua unității Bisericii întregi. O astfel de situație se poate verifica mai ales în timpul vacanțelor, sau a perioadelor de muncă, atunci când, în absența unei biserici catolice sau ortodoxe, rămâne numai biserica protestantă. În acele situații nu trebuie să lase la o parte onorarea duminicii și participarea la Sf. Liturghie, dar să frecventeze funcțiunile sau liturgia Cinei într-o Biserică protestantă. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/23

Credincioșii altor Biserici pot să primească

sacramentele în Biserica Catolică?

După interpretarea catolică, comuniunea ecleziale și împărtășirea euharistică sunt indivizibile, chiar dacă în situații concrete sunt posibile diferite soluții pastorale. După Card. Walter Kasper, chestiunea comuniunii euharistice este una din punctele cele mai sensibile ale actualului dialog ecumenic.

Un text fundamental în această privință, este Prima Scrisoare către Corinteni (10, 16-17): „Potirul mântuirii pe care noi îl binecuvântăm nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos? Deoarece există o unică pâine, noi, deși mulți, suntem un singur trup: cu toții participăm la aceeași pâine”.

După acest text biblic, comuniunea euharistică și cea eclezială merg mână în mână. Comuniunea euharistică nu este numai o comuniune individuală cu Cristos, dar este inseparabilă de comuniunea eclezială. Comuniunea euharistică constituie și determină comuniunea eclezială. 

Acest text, scrie Card. Walter Kasper, a avut multiple consecințe teologice și istorice, care durează și astăzi, atât în Orient cât și în Occident. În cadrul teologiei occidentale, a avut autoritate mai ales comentariul Sf. Augustin, care definește euharistia ca fiind sacramentum unitatis et vinculum  caritatis. Astfel, unitatea dintre comuniunea euharistică și cea eclezială a fost, până în anii ’70 ai secolului al XX-lea, un bun comun al tuturor Bisericilor, și a celor ale Reformei. Până atunci, Biserica luterană și cele reformate nu aveau comuniunea Sf. Cine. Numai Concordia de la Lemberg din anul 1973 a schimbat această situație. Această nouă poziție este definită prin termeni ca de exemplu „ospitalitate euharistică” sau „disponibilitate de a oferi euharistia”. Este vorba de poziții împrumutate din viața laică, unde posedă o semnificație relevantă. Rămâne deschisă chestiunea dacă o asemenea transpunere de concepte, din planul laic în cel sacramental, este fondată. În consecință, dacă se dorește comuniunea euharistică, trebuie să se țină tot timpul prezent factorul comuniunii ecleziale, cel puțin în forma unui dialog deschis. De aceea, nu se poate cere comuniunea euharistică fără a rămâne în unitate cu Biserica care o celebrează. 

Cu toate acestea, pentru a reglementa situații particulare complexe, și pentru a răspunde exigențelor individuale ale unor credincioși care se află în situații dificile, dreptul canonic al Bisericii Catolice apelează la principiul: salus animarum suprema lex (cf. CDC, can. 1752). După normele dreptului canonic, există situații în care împărtășirea euharistică este posibilă. Aceste situații sunt însă limitate numai la cazurile de necesitate fizică individuală. Totuși, în sfera preceptelor Bisericii universale: „În privința modalității concrete de a acționa, ținând cont de toate circumstanțele de timp, de loc, de persoane, să decidă cu prudență autoritatea episcopală a locului” (UR, nr. 8; cf. CDC, can. 844.3; Directoriul ecumenic, nr. 130). 

Directoriul ecumenic se exprimă asupra posibilității din partea necatolicilor de a primi, cu determinate condiții, trei sacramente ale Bisericii Catolice. 

Credincioșii ortodocși

Biserica Catolică permite credincioșilor ortodocși să primească sacramentul reconcilierii, al euharistiei, și al maslului, în circumstanțe riguros definite, pe cale extraordinară, adică numai o singură dată și cu determinate condiții. Această situație se poate verifica în cazul în care credinciosul dorește foarte mult să primească un anumit sacrament (de exemplu în situația unei morți iminente) care, datorită unui impediment fizic sau moral (în cazul sacramentului reconcilierii sau al maslului), nu poate fi primit în Biserica lui. 

Credinciosul ortodox care se apropie de Sf. Împărtășanie în Biserica Catolică este ținut să observe disciplina sacramentală prevăzută pentru acest sacrament în Biserica Ortodoxă, adică necesitatea de a se spovedi înainte de primirea Sf. Împărtășanii și obligația postului euharistic care, de obicei durează de la miezul nopții până în momentul împărtășirii. Deoarece sacramentul reconcilierii nu depinde de identitatea eclezială a credinciosului, preoții catolici, dacă li se cere, pot să fie confesori sau directori spirituali pentru credincioșii ortodocși, cât și pentru credincioșii altor Biserici. 

Credincioșii Bisericii protestante

În mod normal, Biserica Romano-Catolică admite la comuniunea euharistică și la sacramentul reconcilierii  și al maslului exclusiv pe cei care se găsesc în unitatea credinței ei, a cultului și a vieții ecleziale (cf. UR, nr. 8; CDC, can. 844.1). Admite, totuși, ca în circumstanțe particulare, cu titlu de excepție și cu îndeplinirea unor determinate condiții, să se poată acorda și chiar recomanda, primirea la sacramente a creștinilor aparținând altor Biserici sau comunități ecleziale. Una din aceste situații este, de exemplu, pericolul de moarte, atunci când o persoană dintr-o altă Biserică, chiar și cea protestantă, cere unui preot catolic să primească sacramentul reconcilierii sau maslul, neavând posibilitatea de a le primi în Biserica proprie. Dacă acesta profesează credința catolică, preotul este ținut să-i administreze sacramentele cerute. Această posibilitate există și pentru euharistie, dar pentru această eventualitate, decizia îi revine episcopului local. Arhiepiscopul Vienei, Card. C. Schönborn, reproduce, ca exemplu de soluționare, cazul unui om botezat care dorește să participe la Sf. Euharistie, din importante motive personale, și care, la sfârșitul rugăciunii euharistice, cu credință sinceră și împreună cu întreaga comunitate, pronunță „Amin”, acceptând astfel ceea ce rugăciunea euharistică afirmă și ceea ce, după credința catolică, se întâmplă în timpul celebrării. 

Se pot elabora norme mai detaliate, dar această sarcină revine Conferinței Episcopale sau episcopului local. Dacă autoritățile locale cred just și rațional, va fi posibil, în timpul celebrărilor ecumenice sau a solemnităților speciale, la care participă la care participă credincioșii Bisericilor protestante, sau în timpul celebrării unei căsătorii mixte catolico-protestante, să se administreze celor prezenți Sf. Împărtășanie, dacă aceștia își manifestă dorința, profesează credința catolică cu privire la acel sacrament și îndeplinesc condițiile morale. Episcopul care acordă permisiunea, dacă crede că este oportun, poate să stabilească și ora, locul sau persoana interesată de această permisiune. Totuși, preotul sau credincioșii trebuie să știe dacă permisiunea este dată pentru odată sau pentru o perioadă mai lungă; dacă privește teritoriul întregii dieceze și este în vigoare peste tot în ea unde se verifică asemenea cazuri, sau dacă privește numai un anumit loc concret; dacă este acordat tuturor preoților implicați în acele celebrări sau dacă este legat de un anume preot. Mai adăugăm că preoții catolici, dacă le este cerut, pot să aibă rolul de ghizi spirituali sau de confesori pentru credincioșii Bisericilor protestante. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/22

Care este doctrina Bisericii catolice, ortodoxe și a

Bisericilor protestante în privința tematicii sacramentelor?

Biserica Catolică învață că sacramentele sunt semne ale acțiunii lui Isus Cristos. A fost El însuși cel care le-a instituit, fără să se limiteze la semnul însuși, dar stabilindu-i și legătura cu un determinat semn al harului său. Biserica învață că Isus Cristos ea adorat definește și acordă harurile lui prin mijlocul semnelor sacramentale în momentul administrării. Este vorba, deci, de acte ale Bisericii și nu ale unei persoane private. Biserica, administrând sacramentele, îndeplinește misiunea primită de la Isus de a merge la toate neamurile, învățând și botezând. Din acest motiv, Biserica crede cu adevărat și face astfel ca și alții să creadă că sacramentele instituite de Isus Cristos, sunt semne eficace ale harului său. Acestea sunt alcătuite din cuvinte precise și acțiuni având semnificație simbolică, cu care creează o unică entitate. Cuvintele rostite definesc gesturile: astfel, pâinea frântă este trupul Domnului, spălarea mâinilor este o purificare spirituală, ungerea este o întărire a vigorii.

Sacramentele sunt semne ale întâlnirii omului cu Cristos în comunitatea ecleziastică. Biserica Catolică învață că sacramentele acordă harul ex opere operato, adică, în virtutea actului sacramental însuși. Acest lucru înseamnă că eficacitatea sacramentului derivă din înseși acțiunea lui Isus Cristos, din puterea răscumpărătoare a morții și învierii Lui: deci, nu este rezultatul sfințeniei ministrului care administrează sacramentul, nici a meritelor celui care îl primește. Tocmai în acest fel trebuie înțeleasă definiția tehnică ex opere operato: nu în virtutea ministrului, ci în virtutea Mântuitorului. Evident, implicarea personală a celui care primește sacramentul (ex opere operantis) este la fel de importantă din două motive: 1) subliniază caracterul eclezial al fiecărui sacrament (sacramentele sunt acte ale Bisericii); 2) întărește fecunditatea sacramentului primit. Ca loc de întâlnire dintre Dumnezeu și om, sacramentul necesită o angajare reciprocă: totuși, angajarea omului nu poate condiționa angajarea lui Dumnezeu.

Biserica Catolică mai învață că Isus Cristos însuși, om adevărat și Dumnezeu adevărat, este sacramentul izvorâtor. Într-adevăr, în El, în modul cel mai complet și perfect s-a realizat misterul întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Biserica, în schimb, este sacramentul originar, primul, în care toate celelalte își află locul natural.

Biserica Catolică recunoaște șapte sacramente, șapte semne eficace de har și de identitate comunitară. Acestea sunt: botezul, euharistia, mirul, pocăința, maslul, preoția, căsătoria.

După Biserica Ortodoxă, sacramentul este o acțiune divină în care, cu ajutorul unui semn vizibil, este acordat credinciosului harul invizibil al Duhului Sfânt. Semnul exterior al sacramentului sunt rugăciunile, forma administrării, și materia sacramentului, în vreme ce materia internă, invizibilă, este harul Duhului Sfânt. Sacramentele sunt administrate în Biserică/biserică și de Biserică, și sunt necesare pentru toți membri ei în vederea mântuirii.

Și în Biserica Ortodoxă sunt recunoscute șapte sacramente: botezul, mirul, euharistia, pocăința, preoția, căsătoria și maslul. Cu toate acestea, teologii ortodocși nu cred că acest număr ar avea un caracter definitiv. Atât în momentul definirii lor, în secolul al XIII-lea, cât și mai târziu, s-a vorbit și de două, șase, sau chiar zece sacramente. Unii recunosc ca sacrament și consacrarea monahală, binecuvântarea bisericilor și a icoanelor, marea binecuvântare a apei în timpul Epifaniei, și chiar înmormântările. Și în aceste circumstanțe este acordat harul Duhului Sfânt.

Ortodocșii nu acceptă afirmația pentru care acțiunea Duhului Sfânt este validă ex opere operato. Ei învață că, pentru a obține harul, este necesar ca omul să se apropie de de sacrament cu demnitate și cu credință, pentru că harul nu acționează forțat. Dumnezeu dăruiește harul, dar omul este liber să-l primească sau să-l refuze. În opera răscumpărătoare trebuie să se creeze o profundă sinergie: colaborarea dintre Dumnezeu și om.

După învățătura Bisericii luterane sau a Bisericilor reformate sacramentele, ca și Cuvântul lui Dumnezeu, sunt instrumente ale harului lui Dumnezeu. Sacramentul este un rit sacru (un act divin), instituit de însuși Isus Cristos, în care harul invizibil al lui Dumnezeu este acordat sub forma unor semne vizibile. Luther susținea că sacramentul este cuvânt vizibil al lui Dumnezeu: așa cum prin proclamare Cuvântul ajunge la ureche, tot la fel, prin administrarea sacramentelor, Cuvântul se face vizibil ochiului. La început se acceptau trei sacramente (cf. Apologia Confesiunii Augustane): „Sunt adevărate sacramente botezul, cina Domnului și dezlegarea, care este sacramentul reconcilierii”). Totuși, deoarece penitenza rezultă lipsită de un semn vizibil și, deci, de una din cele trei caracteristici sacramentale, ea a fost unită succesiv cu sfânta împărtășanie. Aceste două sacramente (botezul și sfânta împărtășanie, numită și „cină”) sunt recunoscute în Biserica luterană și în cele reformate, nu numai ca semne exterioare, prin care se recunosc adevărații creștini, ci și ca acțiuni ale voinței harului divin față de umanitate. Sacramentul nu acționează ex opere operato, adică prin simpla administrare, ci grație credinței celui care primește sacramentul, pentru că fără credință nu există mântuire. În consecință, pentru ca sacramentul să fie eficace, trebuie să fie primit cu credință, adică cu deplină încredere în promisiunile lui Dumnezeu în el conținute.

ANXIETATE ȘI SOLITUDINI DE VIEȚI HIPERCONECTATE

Aparent, rețeaua internet a adus mari avantaje relațiilor, pentru că pare a fi limitat riscurile și angajarea. Dar acest lucru înseamnă un mai mare „individualism hiperconectat”, foarte diferit de relația care implică o punere în joc total al persoanei proprii. Pentru că în Rețea ducem ceea ce suntem. 

În anul 1986 sociologul german Ulrick Beck

publica o carte care a devenit un punct de referință în interpretarea schimbării. Titlul este foarte elocvent: Societatea riscului. Viitorul, mai înainte interpretat exclusiv în cheia progresului, începe să-și arate necunoscutele, amenințările, consecințele nedorite și efectele colaterale ale multor alegeri făcute în trecerea de la o „societate a carenței” la o „societate a abundenței”, și în încredințarea tehnicii a oricărei speranțe de înbunătățire a calității vieții. 

O societate a incertitudinii

Numai după câțiva ani, un alt important cercetător, Zygmunt Bauman, declina în manieră mai precisă sferele în care aceste amenințări se prezintă.

✓ Prima formă este incertitudinea (uncertainty), legată de căderea valorilor, a modelelor și a semnificațiilor împărtășite pe care să se fondeze propriile alegeri personale. 

 ✓ A doua formă este nesiguranța (unsecurity), dificultatea de a construi propria identitate într-o lume tot mai „lichefiată”, unde, aparent, orice alegere este posibilă, dar unde lipsesc criteriile pentru a face alegerea, astfel că toată greutatea cade pe umerii fiecărui individ în parte. Depresia, boală tipică a contemporaneității, este tocmai expresia acestui „pot face orice, dar nu știu ce să fac și, mai ales, nu știu de ce să-l fac”; sau a presiunii foarte puternice spre dreptul-datorie a unei autorealizări individuale tot mai măsurate în termeni cantitativi și performativi, într-o climă de puternică competiție. 

  ✓ În sfârșit, precaritatea (unsafety), legată de percepția unei lumi amenințătoare, care subminează incolumitatea noastră fizică (celălalt ca amenințare, otrăvurile care se ascund în aer și în ambient). Tuturor acestora, în ultimii ani s-a adăugat spectrul crizei care, în vreme ce a demonstrat lipsa de sustenabilitate a unei creșteri nelimitate, a făcut să alunece ample fâșii ale populației într-o austeritate forțată, dacă nu chiar spre pragul sărăciei. 

Societatea, din mare organism în care fiecare are propriul rol, obținând din totalitate susținere și protecție (după o interpretare a sociologiei clasice), se destramă, pierde consistență, sfârșește tot mai mult prin a se asemăna cu o junglă unde fiecare gândește înainte de toate să se apere pe sine și să maximalizeze avantajele personale acolo unde este posibil și unde celălalt, atunci când nu este un pericol de îndepărtat, riscă să devină un instrument în vederea realizării și a fericirii personale. Și mai mult, într-o lume tot mai secularizată. 

Solitudinea cetățeanului digital

Solitudinea omului contemporan este unul din multele efecte colaterale ale unei expansiuni nelimitate a sinelui, incapabil să accepte vreo limitare, văzut ca limitare a liberei realizări a posibilităților. Relația trebuie gestionată, ținând cont de dictatele culturii individualismului, astfel ca să se lase tot mai deschisă o cale de fugă: revocabilitatea este condiția care ghidează de acum multe decizii existențiale contemporane. 

În acest context, Rețeaua internet, mai ales după răscrucea socială a Web 2.0, se prezintă ca dispozitivul capabil să realizeze medierea cea mai eficace dintre dorința de autonomie/libertate și cea a relațiilor. În realitate însă problemele nu lipsesc, mai ales dacă ne punem în poziția greșită de a gândi că „tehnologicul” (conexiunea) poate să producă antropologicul (relația): numai cu libertatea și angajarea noastră putem într-adevăr să transformăm posibilitatea în realitate. 

A propos de fragilitatea relațiilor digitale, avem o cercetare recentă a psihanalistei americane Sherry Turkle, în care se prezintă o serie de riscuri legate de hiperconexiunea (tinerilor, mai ales, dar și a adulților). În acest articol, cu titlul semnificativ Împreună, dar singuri, sunt ilustrate, înainte de toate, aparentele avantaje ale Rețelei: de exemplu, medierea ecranului oferă o protecție care ajută să se stea mai mult decât s-ar sta față în față; iarăși, pe social network există totdeauna cineva cu care să se chatt-eze și nu suntem niciodată singuri. În sfârșit, pare posibil să se beneficieze de avantajele relației, limitând riscurile și angajarea. 

Facilitatea și absența responsabilității ce caraterizează legăturile din Rețea, cu disconectările lor ușoare reprezintă un compromis care riscă, însă, să mascheze , fără să o elimine, solitudinea produsă de individualism. Accesibilitatea, facilitatea de login/logout sunt ingredientele unei sociabilități mai apropiate de modelul consumului (unde prin definiție nimic nu trebuie să dureze), decât de relație în sens plin. 

În noul context hipertehnologizat, caracterizat de un perpetual contact, adolescenții riscă să crească incapabili să tolereze tăcerea, solitudinea cu ei înșiși sau numai absențele temporare de câmp. Posibilitatea de conexiune devine aproape o obligație și sfârșește prin a genera atitudini compulsive și riscul de a fi „absorbiți” de dispozitive și de logicile lor.

Apar noi anxietăți și chiar noi patologii, ca de exemplu anxietatea de „tăcerea digitală” și incapacitatea de a suporta ca propriile sms-uri, mai ales atunci când este vorba de sentimente și emoții, să nu primească un răspuns imediat. Incapacitatea de a tolera golul, tăcerea, așteptarea, care reprezintă condițiile ascultății celuilalt, dar și ales ascultării persoanei proprii, ne fac să fim mai fragili. 

Se răspândește astfel ceea ce Sherry Turkle definea „anxietatea de conexiune”: presiunea în fața cantității și a rapidității răspunsirilor, frustrarea pentru așteptarea răspunsurilor care nu mai sosesc, nevoia compulsivă de a comunica emoțiile ca și condiție pentru a le putea recunoaște și a le trăi deplin. Sinele se formează într-o lume a răspunsurilor rapide, care măsoară succesul prin apelurile făcute, mesajele primite, contactele activate; se modelează pe baza a ceea ce tehnologia propune, a ceea ce face totul mai ușor. 

Bauman, reluând un termen de origine psihanalitică, vorbește de extimacy (contrariul intimității), adică de interioritate expusă, exteriorizare radicală care face să se piardă acea dialectică dintre interioritate și exterioritate, expresie și reflecție fundamentală în vederea formării echilibrate a sinelui. 

Riscul este cel al dezarticulării complexității spațiului existențial, pe de o parte aplatizându-l (făcându-l numai orizontal) și, pe de altă parte, făcându-l total extroflex/răsfrânt (lipsit de dialectica dintre interior-exterior). 

Se profilează astfel o nouă condiție existențială în care omul se află contemporan împreună și singur: un amestec de intimitate și de solitudine, cu riscul de a nu mai fi capabili nici de una, nici de cealaltă. Iar mirajul relațiilor facile riscă să ne facă să pierdem din vedere realitatea relațiilor autentice; cantitatea, de a suroga lipsa calității. Cyberintimitatea poate deveni cybersolitudine, dacă reușim să interacționăm cu celălalt numai cu ajutorul dispozitivului. „Individualismul interconectat” este ceva foarte diferit de relație, care implică o punere totală în joc al sinelui. 

Un alt risc este a considera a fi echivalentă relația on-line și cea off-line, și să se echivaleze „găsirea” în spațiul dematerializat al Rețelei cu „întâlnirea” care reclamă comprezența, prezența deplină a celuilalt. Pe de altă parte, aceeași comprezență riscă să nu mai fie garanție suficientă pentru comunicare, dacă fiecare se deconectează de situația de proximitate, dislocându-se într-un ambient relațional virtual grație propriilor dispozitive. 

După părerea psihanalistului Luigi Zoja, aproapele este cel pe care putem pune mâna. Ce se întâmplă aproapelui într-o eră în care tehnologia permite să se separe relația de împărtășirea unui același timp, și mai ales al unui aceluiași spațiu?

O viață plină în lumea „mixtă”

Condiția pentru a reduce riscurile și a valorifica oportunitățile a ceea ce foarte bine a fost definită ca fiind „noul context existențial” este dublă: a evita determinismul tehnologic (tehnologia produce de la sine, sau, contrar, împiedică relația) și dualismul digital (realul și digitalul sunt două dimensiuni contrapuse, în competiție, care se exclud reciproc).

Așa cum lumea de acum are un timp global în loc de cel local, și cele două dimensiuni se subbstituie reciproc, și materialul și digitalul sunt de acum două articulații ale spațiului nostru existențial (un spațiu „mixt” făcut din atomi și biți), care nu pot și nu trebuie să facă abstracție unul de celălalt. Relațiile față în față ar fi într-adevăr sărăcite dacă nu am știi să exploatăm oportunitățile digitalului pentru „întreținerea” lor: nu numai atunci când nu este posibil să ne putem vedea, dar și pentru a aminti, anticipa, organiza ocazii de întâlnire și de schimb reciproc. Evident, și mai sărace ar rezulta relațiile care ar rămâne închise spațiului digital, cu toate riscurile deja amintite. 

Oricum, nu putem da vina pe Rețea pentru sărăcirea relațiilor noastre, care depind de limitele noastre și de cele ale culturii în care respirăm: în fond, în Rețea ducem ceea ce suntem.

Pe de o parte, explozia social network-urilor (Facebook de puțin timp a sărbătorit un miliard de clienți), semnalează o dorință profundă de a depăși individualismul, de a fi-cu, de reciprocitate și împărtășire. Pe de altă parte, răspunsul de dat acestei dorințe nu poate veni din Rețea, ci din capacitatea noastră de a locui și a umaniza și acest spațiu, făcându-l un loc din punct de vedere antropologic dens. Tocmai autenticitatea relațiilor noastre va face Web-ul locuibil, înscriind în acesta semnificații neprevăzute de dispozitive. Și acest lucru este cu atât mai posibil cu cât mai puțin Rețeaua va rămâne ultimul nostru orizont de referință, și cu cât vom știi să găsim într-un „altundeva”, non orizontal, nici echivalent, lumina pentru a ilumina și acest ambient de relații. 

Baricentrul relațiilor echilibrate, în Rețea și în afară, nu se poate afla decât în exteriorul situației: în Web, dar nu a Web-ului, în lume, dar nu a lumii. Ascultând dorința de relație și de împărtășire pe care Rețeaua o poate trezi, dar nu o poate satisface și, inspirându-ne din Cuvântul lui Dumnezeu care, prin definiție este legătura, viața și hrana, va fi posibil să se încerce să se transforme conexiunea în comuniune. 

Este motivul pentru care însuși Papa a deschis un cont pe Twitter. Pentru că, așa cum scria Teilhard de Chardin, „nimic nu este mai profan aici pentru cel care știe să privească”.

Chiara Giaccardi

Universitatea Catolică din Milano             

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/21

Ce este botezul pentru un creștin? Bisericile au ajuns la un acord în privința recunoașterii botezului administrat într-o altă Biserică?

Botezul este sacramentul fundamental pentru acele

Biserici care se recunosc ca fiind creștine. De acest sacrament asociem concepte ca „profesiune de credință”, „convertire”, metanoia, sau „intrare în comunitatea Bisericii”. În cadrul teologiei este prezentat ca fiind o „renaștere în Cristos”, moarte și înviere în El. Cel care primește botezul este purificat și de păcatul strămoșesc. În botez se manifestă o acțiune particulară a Duhului Sfânt: botezul este o renaștere de sus sau o a doua naștere. „Toți câți ați fost botezați în Cristos v-ați îmbrăcat în Cristos” (Gal 3, 27). Toți cei care au primit botezul au intrat să facă parte din poporul lui Dumnezeu: „Căci noi toți am fost botezați într-un singur Duh spre a fi un [singur] trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, și toți am fost adăpați într-un singur Duh” (1Cor 12, 13) . 

Bogăția descrierilor neotestamentare în privința botezului a condus la numeroase diferențe în administrarea lui din partea comunităților creștine. Oricum, nu este vorba de diferențe care stau la baza diviziunilor dintre Biserici. Botezul nu a constituit o problemă esențială în dialogul ecumenic. Existența și semnificația lui excepțională pentru credința creștină au fost recunoscute de comun acord. Dificultățile apărute între vechile Biserici și cele născute pe terenul  Reformei au privit, în mod fundamental, doctrina generală asupra sacramentelor și, în special, doctrina asupra validității lor ex opere operato și întrebarea, subînțeleasă aici, dacă credința este necesară pentru mântuire. Totuși, aceste diferențe nu au pus la îndoială validitatea botezului în sine, ci mai degrabă vârsta la care acest sacrament trebuie administrat (botezul copiilor și al adulților). Așa numitele Biserici libere, cele care s-au separat de Bisericile protestante consideră că botezul administrat persoanelor minore (copii) este invalid și că trebuie repetat într-un moment succesiv. 

Documentul de la Lima (1982)

Discuțiile asupra botezului s-au concentrat mai ales asupra întrebării: care este relația dintre botez și credință? Cel mai important document ecumenic care ridică această întrebare este Documentul de la Lima (1982), rod al comisiei Credință și Constituție . Acesta subliniază clar următoarele: 

„Botezul creștin este înrădăcinat în ministerul lui Isus din Nazaret, în moartea și învierea Lui [...]. Practica universală a botezului din partea Bisericii apostolice, încă din primele zile, este atestată de scrisorile Noului Testament, de Faptele Apostolilor și de scrierile Părinților. Bisericile de astăzi continuă și practice botezul ca rit de angajare față de Domnul, care-și revarsă harul asupra poporului său (nr. 1). 

În document este tratat în mod amplu și semnificația botezului pentru viața creștinului. Citim: 

Botezul este semnul vieții noi prin Isus Cristos. El unește pe cel botezat cu Isus Cristos și poporul său [...]. Botezul este părtășie la moartea și învierea lui Cristos (Rom 6, 3-5; Col 2, 12); purificare de păcat (1Cor 6, 11; nouă naștere (In 3, 5); iluminare în Cristos (Ef 5, 14); îmbrăcare în Cristos (Gal 3, 27); reînnoire prin acțiunea Duhului Sfânt (Tit 3, 5); experiență de mântuire din apele potopului (1Pt 3, 20-21); ieșire din sclavie (1Cor 10, 1-2) și eliberare în vederea unei noi umanități în care barierele diviziunii de sex, rasă și poziție socială sunt depășite (Gal 3, 27-28; 1Cor 12, 13). Numeroase sunt imaginile, dar unică realitatea (nr. 2). 

Nu există îndoială că botezul și credința sunt strâns legate între ele. Botezul este profesiunea de credință în Isus Cristos, care se exprimă prin semnul baptismal. Credința și botezul sunt două aspecte ale aceleiași căi creștine de mântuire. Autorii Documentului de la Lima au afirmat:  

Botezul este în același timp un dar al lui Dumnezeu și răspunsul nostru uman la acest dar. Acesta tinde la o creștere spre condiția de creștini adulți, la înălțimea staturii perfecte a lui Cristos (Ef 4, 13). Toate Bisericile recunosc necesitatea credinței pentru a primi mântuirea conținută și manifestată în botez. Angajarea personală este necesară pentru a fi un membru responsabil al trupului lui Cristos (nr. 8). 

Textul citat pune în evidență foarte clar că această credință conduce la botez, în care primește confirmare și manifestare evidentă. Cu toate acestea, în Noul Testament întâlnim expresii în care se afirmă că botezul precedă credința, iar aceasta din urmă îi este ca o consecință naturală. În acest sens, credința constă mai degrabă într-un proces dect într-un act unic. Sf. Paul le amintește credincioșilor de mai multe ori că, odată ce au primit obtezul, ei trebuie să ducă o viață de credință și trebuie să se lase conduși de principiile ei în luare deciziiloe de fiecare zi. Mai mult încă, în Sf. Scriptură nu lipsesc texte în care botezul este descris ca fiind iluminare, capabil să transmită și să stârnească credința. Botezul și credința se completează reciproc. știm din experiență că credința este mai degrabă un proces, o specie de drum spiritual care angajează întreaga noastră viață. Deci, se poate afirma că, pe de o parte, credința precedă botezul, în vreme ce, pe de altă parte, ea este continuarea botezului.  Nici credința, nici botezul pot să coexiste separat .

Problema relației dintre botez și credință este foarte evidentă în cazul botezului copiilor. În vreme ce Bisericile așa numite „vechi” practică administrarea botezului copiilor, Bisericile „libere” refuză această formă și o administrează exclusiv persoanelor adulte, care iau autonom decizia de a primi sau nu sacramentul. La rădăcina acestor diviziuni se află două concepții diferite despre botez. Credincioșii Bisericilor „libere” îl concep ca fiind semnul confirmării credinței, ca încoronare a unui determinat proces care a condus o persoană să primească acest sacrament. Pentru celelalte Biserici, în schimb, acesta este interpretat ca un dar al lui Dumnezeu, pe care credinciosul nu l-a meritat. Foarte clar s-a exprimat în această privință Martin Luther, în formularea doctrinei justificării. În centrul acestei doctrine se găsește adevărul lui Dumnezeu, care acționează îndelung în noi, înainte de adeziunea noastră personală față de El.

În cadrul dialogului ecumenic se acceptă ambele poziții ca fiind complementare, și se crede că excluderea uneia din practici ar cauza slăbirea și ignorarea tradiției. Documentul de la Lima afirmă:

Nu se poate exclude posibilitatea ca botezul copiilor să fi fost practicată și în perioada apostolică, dar tipul de botez mai clar atestat de documentele Noului Testament este cel care are loc în baza unei mărturisiri de credință personală. În decursul istoriei, practica baptismală a evoluat sub diferite forme. Unele Biserici botează copii prezentați  de părinții și tutorii dispuși să-i educe în credința creștină, în Biserică și cu Biserica. Alte Biserici practică exclusiv botezul credincioșilor capabili să facă o profesiune de credință personală. Unele din aceste Biserici recomandă ca adolescenții sau copiii să fie prezentați și binecuvântați în cadrul unei celebrări care cuprinde de obicei o rugăciune de mulțumire pentru darul copilului, cât și hotărârea mamei și a tatălui de a fi părinți creștini. 

„Bisericile botează credincioși care, provenind din alte religii sau din necredință, acceptă credința creștină și participă la instruirea catehetică (nr. 11).

Atât botezul credincioșilor cât și botezul copiilor au loc în Biserică/biserică, în calitate de comunitate de credință. Atunci când este botezată o persoană capabilă să răspundă de acțiunile sale, o mărturisire a credinței personale va fi parte integrantă a celebrării botezului. Atunci când este botezat un copil, răspunsul personal va fi prezentat succesiv, în cursul vieții. În ambele cazuri, cel botezat va trebui să crească în înțelegerea credinței” (nr. 12). 

Ținând prezentă diversitatea în practica administrării botezului, în Documentul de la Lima a fost inserat un comentariu, la capitolul al IV-lea, în care se vorbește despre practica botezului. Citim:

„Atunci când se folosesc expresiile „botezul copiilor” și „botezul credincioșilor”, trebuie să se țină prezent că adevărata distincție este între cei ce botează persoane de orice vârstă și cei care botează numai persoane capabile să pronunțe ele însele mărturisirea de credință. Între botezul copiilor și botezul credincioșilor, diferența rezultă a fi mică, dacă se recunoaște că în cele două forme se întrupează inițiativa lui Dumnezeu în Cristos și că ele exprimă un răspuns de credință dat în sânul comunității credincioșilor. Practica botezului copiilor subliniază credința comunitară și credința pe care copilul o împărtășește cu părinții lui. Copilul s-a născut într-o lume divizată, și participă la aceasta. Prin botez, promisiunea și chemarea evangheliei sunt puse deasupra copilului. Credința personală a celui botezat și participarea credinciosului la viața Bisericii sunt esențiale pentru ca botezul să aducă roadele lui. 

Practica botezului credincioșilor subliniază mărturisirea explicită a persoanei care răspunde harului lui Dumnezeu, în interiorul și cu ajutorul comunității de credință, și care cere botezul” . 

Bisericile care practică botezul copiilor și cele care-l administrează numai adulților, trebuie să-și pună întrebarea dacă nu separă prea mult botezul de credință (tradiție ortodoxo-catolico-reformată), sau nu expun excesiv credința înseși, lăsând la o parte procesul interior care conduce către ea (tradiția reformată)? În cazul botezului copiilor, este necesar să se facă astfel ca acesta să fie administrat în interiorul unei comunități care să dea certitudine celui botezat că va crește în credință. Condiție indispensabilă pentru administrarea botezului copiilor este credința părinților săi, a nașilor, cât și a comunității. 

O astfel de abordare a botezului a dat posibilitatea de a subscrie înțelegerea din partea Bisericilor. Documentul de la Lima afirmă în această privință:

„Tot mai des Bisericile practică între ele recunoașterea reciprocă a botezului ca unic botez al lui Cristos, atunci când Isus Cristos a fost mărturisit de candidat ca Domn, sau atunci când, ca în cazul botezului unui copil, această mărturisire a fost făcută de către Biserică (părinți, tutori, nași, nașe, comunitate) și este mărturisită mai târziu prin credință și angajarea personală. Recunoașterea reciprocă a botezului este considerat un semn și un instrument important pentru a exprima unitatea baptismală dăruită în Cristos. Oriunde este posibil, Bisericile ar trebui să exprime în mod explicit recunoașterea reciprocă a botezului administrat de ei” (nr. 15). 

Teologia botezului prezentă în acest document a mai făcut posibilă realizarea a numeroase acorduri în baza cărora este recunoscut sacramentul botezului administrat în alte Biserici.  

Ce bine ar fi dacă am avea pleoape și la urechi...

În vechea Grecie, Socrate avea o mare reputație de înțelepciune. Într-o zi a venit cineva la marele filosof și i-a zis:

- Știi ce am auzit recent despre un prieten de-al tău?

-

Un moment – răspunse Socrate. Înainte să-mi povestești, aș vrea să-ți fac un test, cel al celor trei site.

- Al celor trei site?

- Da – continuă Socrate. Înainte să povestești ceva despre alții, este bine să-ți iei un pic de timp, pentru a filtra ceea ce ai vrea să spui. Numesc acest lucru „cele trei site”. Prima sită este adevărul. Ai verificat dacă ceea ce îmi vei spune este adevărat?

- Nu... numai am auzit vorbindu-se...

- Foarte bine. Deci nu știi dacă este adevărat. Să continuăm cu a doua sită, cea a bunătății. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu, este ceva bun?

- Ah, nu! Tocmai contrariul.

- Deci – continuă Socrate – vrei să-mi povestești lucruri urâte despre el, și nici măcar nu ești sigur dacă sunt adevărate. Poate vei reuși să treci a treia sită, cea a utilității. Este util ca eu să știu ce a făcut acest prieten al meu?

- Nu, deloc.

- Atunci – încheie Socrate – cee ce vrei să-mi povestești nu este nici adevărat, nici bun, nici util; de ce vrei să mi-o povestești?

Dacă fiecare dintre noi ar medita și ar pune în practică acest mic test... probabil că lumea ar fi mai bună. 

Să mai și râdem....

O femeie a furat un compot de piersici dintr-un

market și a fost prinsă de poliție. Este dusă la tribunal, iar judecătorul o întreabă:

- Câte piersici erau în borcan?

- 6

- Atunci vei sta pentru fiecare piersică câte o lună la închisoare…

Di spate soțul ei:

- Minte, domnule judecător, a furat și un borcan de mazăre !

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/20

Ce este ecumenismul spiritual și ce importanță

are pentru construirea unității dintre creștini?

Decretul conciliar asupra activității ecumenice Unitatis redintegratio învață că „această convertire a inimii și această sfințenie a vieții, împreună cu rugăciunile private și publice pentru unitatea creștinilor, trebuie socotite ca sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual” (UR 8). Unitatea este un dar ce vine de sus, care are origine și crește în comuniunea de iubire cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și, deoarece unitatea este un dar, este bine ca aceasta să fie implorată de toți creștinii cu ajutorul rugăciunii.

Card. Walter Kasper afirmă că „rugăciunea pentru unitate este pragul regal care face să se acceadă la ecumenism: ea induce creștinii să privească în mod nou la Împărăția lui Dumnezeu și spre unitatea Bisericii; aprofundează legăturile de comuniune; îi fcae capabili să înfrunte memoriile dureroase, marile greutăți sociale și frustantele slăbiciuni umane” . 

Ecumenismul spiritual necesită și convertirea inimii și reclamă sfințenia vieții. Drumul spre reconciliere și comuniune se deschide atunci când creștinii devin conștienți de cât de dureroasă este rana diviziunii, de cât de rău a făcut orgoliul, egoismul, polemicile, condamnările, disprețul față de demnitatea altuia. Această conștientizare ar trebui să predispună la un examen de conștiință serios, care să permită să se recunoască erorile comise și să ceară iertare. 

La ora actuală, ecumenismul spiritual găsește tot mai mult teren. Persoanele angajate în dialogul ecumenic sunt tot mai conștienți că discuțiile teologice vor conduce la rezultatul sperat numai dacă vor fi însoțite de o sinceră, profundă și durabilă convertire. Iarăși, toți cei ce participă la dialog, trebuie să își asume responsabilitatea pentru diviziunile existente și să întreprindă inițiative sincere și dezinteresate pentru a le depăși.