ANXIETATE ȘI SOLITUDINI DE VIEȚI HIPERCONECTATE

Aparent, rețeaua internet a adus mari avantaje relațiilor, pentru că pare a fi limitat riscurile și angajarea. Dar acest lucru înseamnă un mai mare „individualism hiperconectat”, foarte diferit de relația care implică o punere în joc total al persoanei proprii. Pentru că în Rețea ducem ceea ce suntem. 

În anul 1986 sociologul german Ulrick Beck

publica o carte care a devenit un punct de referință în interpretarea schimbării. Titlul este foarte elocvent: Societatea riscului. Viitorul, mai înainte interpretat exclusiv în cheia progresului, începe să-și arate necunoscutele, amenințările, consecințele nedorite și efectele colaterale ale multor alegeri făcute în trecerea de la o „societate a carenței” la o „societate a abundenței”, și în încredințarea tehnicii a oricărei speranțe de înbunătățire a calității vieții. 

O societate a incertitudinii

Numai după câțiva ani, un alt important cercetător, Zygmunt Bauman, declina în manieră mai precisă sferele în care aceste amenințări se prezintă.

✓ Prima formă este incertitudinea (uncertainty), legată de căderea valorilor, a modelelor și a semnificațiilor împărtășite pe care să se fondeze propriile alegeri personale. 

 ✓ A doua formă este nesiguranța (unsecurity), dificultatea de a construi propria identitate într-o lume tot mai „lichefiată”, unde, aparent, orice alegere este posibilă, dar unde lipsesc criteriile pentru a face alegerea, astfel că toată greutatea cade pe umerii fiecărui individ în parte. Depresia, boală tipică a contemporaneității, este tocmai expresia acestui „pot face orice, dar nu știu ce să fac și, mai ales, nu știu de ce să-l fac”; sau a presiunii foarte puternice spre dreptul-datorie a unei autorealizări individuale tot mai măsurate în termeni cantitativi și performativi, într-o climă de puternică competiție. 

  ✓ În sfârșit, precaritatea (unsafety), legată de percepția unei lumi amenințătoare, care subminează incolumitatea noastră fizică (celălalt ca amenințare, otrăvurile care se ascund în aer și în ambient). Tuturor acestora, în ultimii ani s-a adăugat spectrul crizei care, în vreme ce a demonstrat lipsa de sustenabilitate a unei creșteri nelimitate, a făcut să alunece ample fâșii ale populației într-o austeritate forțată, dacă nu chiar spre pragul sărăciei. 

Societatea, din mare organism în care fiecare are propriul rol, obținând din totalitate susținere și protecție (după o interpretare a sociologiei clasice), se destramă, pierde consistență, sfârșește tot mai mult prin a se asemăna cu o junglă unde fiecare gândește înainte de toate să se apere pe sine și să maximalizeze avantajele personale acolo unde este posibil și unde celălalt, atunci când nu este un pericol de îndepărtat, riscă să devină un instrument în vederea realizării și a fericirii personale. Și mai mult, într-o lume tot mai secularizată. 

Solitudinea cetățeanului digital

Solitudinea omului contemporan este unul din multele efecte colaterale ale unei expansiuni nelimitate a sinelui, incapabil să accepte vreo limitare, văzut ca limitare a liberei realizări a posibilităților. Relația trebuie gestionată, ținând cont de dictatele culturii individualismului, astfel ca să se lase tot mai deschisă o cale de fugă: revocabilitatea este condiția care ghidează de acum multe decizii existențiale contemporane. 

În acest context, Rețeaua internet, mai ales după răscrucea socială a Web 2.0, se prezintă ca dispozitivul capabil să realizeze medierea cea mai eficace dintre dorința de autonomie/libertate și cea a relațiilor. În realitate însă problemele nu lipsesc, mai ales dacă ne punem în poziția greșită de a gândi că „tehnologicul” (conexiunea) poate să producă antropologicul (relația): numai cu libertatea și angajarea noastră putem într-adevăr să transformăm posibilitatea în realitate. 

A propos de fragilitatea relațiilor digitale, avem o cercetare recentă a psihanalistei americane Sherry Turkle, în care se prezintă o serie de riscuri legate de hiperconexiunea (tinerilor, mai ales, dar și a adulților). În acest articol, cu titlul semnificativ Împreună, dar singuri, sunt ilustrate, înainte de toate, aparentele avantaje ale Rețelei: de exemplu, medierea ecranului oferă o protecție care ajută să se stea mai mult decât s-ar sta față în față; iarăși, pe social network există totdeauna cineva cu care să se chatt-eze și nu suntem niciodată singuri. În sfârșit, pare posibil să se beneficieze de avantajele relației, limitând riscurile și angajarea. 

Facilitatea și absența responsabilității ce caraterizează legăturile din Rețea, cu disconectările lor ușoare reprezintă un compromis care riscă, însă, să mascheze , fără să o elimine, solitudinea produsă de individualism. Accesibilitatea, facilitatea de login/logout sunt ingredientele unei sociabilități mai apropiate de modelul consumului (unde prin definiție nimic nu trebuie să dureze), decât de relație în sens plin. 

În noul context hipertehnologizat, caracterizat de un perpetual contact, adolescenții riscă să crească incapabili să tolereze tăcerea, solitudinea cu ei înșiși sau numai absențele temporare de câmp. Posibilitatea de conexiune devine aproape o obligație și sfârșește prin a genera atitudini compulsive și riscul de a fi „absorbiți” de dispozitive și de logicile lor.

Apar noi anxietăți și chiar noi patologii, ca de exemplu anxietatea de „tăcerea digitală” și incapacitatea de a suporta ca propriile sms-uri, mai ales atunci când este vorba de sentimente și emoții, să nu primească un răspuns imediat. Incapacitatea de a tolera golul, tăcerea, așteptarea, care reprezintă condițiile ascultății celuilalt, dar și ales ascultării persoanei proprii, ne fac să fim mai fragili. 

Se răspândește astfel ceea ce Sherry Turkle definea „anxietatea de conexiune”: presiunea în fața cantității și a rapidității răspunsirilor, frustrarea pentru așteptarea răspunsurilor care nu mai sosesc, nevoia compulsivă de a comunica emoțiile ca și condiție pentru a le putea recunoaște și a le trăi deplin. Sinele se formează într-o lume a răspunsurilor rapide, care măsoară succesul prin apelurile făcute, mesajele primite, contactele activate; se modelează pe baza a ceea ce tehnologia propune, a ceea ce face totul mai ușor. 

Bauman, reluând un termen de origine psihanalitică, vorbește de extimacy (contrariul intimității), adică de interioritate expusă, exteriorizare radicală care face să se piardă acea dialectică dintre interioritate și exterioritate, expresie și reflecție fundamentală în vederea formării echilibrate a sinelui. 

Riscul este cel al dezarticulării complexității spațiului existențial, pe de o parte aplatizându-l (făcându-l numai orizontal) și, pe de altă parte, făcându-l total extroflex/răsfrânt (lipsit de dialectica dintre interior-exterior). 

Se profilează astfel o nouă condiție existențială în care omul se află contemporan împreună și singur: un amestec de intimitate și de solitudine, cu riscul de a nu mai fi capabili nici de una, nici de cealaltă. Iar mirajul relațiilor facile riscă să ne facă să pierdem din vedere realitatea relațiilor autentice; cantitatea, de a suroga lipsa calității. Cyberintimitatea poate deveni cybersolitudine, dacă reușim să interacționăm cu celălalt numai cu ajutorul dispozitivului. „Individualismul interconectat” este ceva foarte diferit de relație, care implică o punere totală în joc al sinelui. 

Un alt risc este a considera a fi echivalentă relația on-line și cea off-line, și să se echivaleze „găsirea” în spațiul dematerializat al Rețelei cu „întâlnirea” care reclamă comprezența, prezența deplină a celuilalt. Pe de altă parte, aceeași comprezență riscă să nu mai fie garanție suficientă pentru comunicare, dacă fiecare se deconectează de situația de proximitate, dislocându-se într-un ambient relațional virtual grație propriilor dispozitive. 

După părerea psihanalistului Luigi Zoja, aproapele este cel pe care putem pune mâna. Ce se întâmplă aproapelui într-o eră în care tehnologia permite să se separe relația de împărtășirea unui același timp, și mai ales al unui aceluiași spațiu?

O viață plină în lumea „mixtă”

Condiția pentru a reduce riscurile și a valorifica oportunitățile a ceea ce foarte bine a fost definită ca fiind „noul context existențial” este dublă: a evita determinismul tehnologic (tehnologia produce de la sine, sau, contrar, împiedică relația) și dualismul digital (realul și digitalul sunt două dimensiuni contrapuse, în competiție, care se exclud reciproc).

Așa cum lumea de acum are un timp global în loc de cel local, și cele două dimensiuni se subbstituie reciproc, și materialul și digitalul sunt de acum două articulații ale spațiului nostru existențial (un spațiu „mixt” făcut din atomi și biți), care nu pot și nu trebuie să facă abstracție unul de celălalt. Relațiile față în față ar fi într-adevăr sărăcite dacă nu am știi să exploatăm oportunitățile digitalului pentru „întreținerea” lor: nu numai atunci când nu este posibil să ne putem vedea, dar și pentru a aminti, anticipa, organiza ocazii de întâlnire și de schimb reciproc. Evident, și mai sărace ar rezulta relațiile care ar rămâne închise spațiului digital, cu toate riscurile deja amintite. 

Oricum, nu putem da vina pe Rețea pentru sărăcirea relațiilor noastre, care depind de limitele noastre și de cele ale culturii în care respirăm: în fond, în Rețea ducem ceea ce suntem.

Pe de o parte, explozia social network-urilor (Facebook de puțin timp a sărbătorit un miliard de clienți), semnalează o dorință profundă de a depăși individualismul, de a fi-cu, de reciprocitate și împărtășire. Pe de altă parte, răspunsul de dat acestei dorințe nu poate veni din Rețea, ci din capacitatea noastră de a locui și a umaniza și acest spațiu, făcându-l un loc din punct de vedere antropologic dens. Tocmai autenticitatea relațiilor noastre va face Web-ul locuibil, înscriind în acesta semnificații neprevăzute de dispozitive. Și acest lucru este cu atât mai posibil cu cât mai puțin Rețeaua va rămâne ultimul nostru orizont de referință, și cu cât vom știi să găsim într-un „altundeva”, non orizontal, nici echivalent, lumina pentru a ilumina și acest ambient de relații. 

Baricentrul relațiilor echilibrate, în Rețea și în afară, nu se poate afla decât în exteriorul situației: în Web, dar nu a Web-ului, în lume, dar nu a lumii. Ascultând dorința de relație și de împărtășire pe care Rețeaua o poate trezi, dar nu o poate satisface și, inspirându-ne din Cuvântul lui Dumnezeu care, prin definiție este legătura, viața și hrana, va fi posibil să se încerce să se transforme conexiunea în comuniune. 

Este motivul pentru care însuși Papa a deschis un cont pe Twitter. Pentru că, așa cum scria Teilhard de Chardin, „nimic nu este mai profan aici pentru cel care știe să privească”.

Chiara Giaccardi

Universitatea Catolică din Milano