IaRtĂ-mĂ......

Iertarea: pentru a fi cu adevărat oameni

Iertarea este o tematică atât de decisivă în viața umană și creștină, pentru că noi cunoaștem răul, acea profundă contradicție față de bine, pe care n-o putem nega, nici elimina. Iertarea are de-a face în mod intrinsec cu răul, cel pe care-l facem noi, nouă înșine și altora, și cel pe care-l fac alții nouă. Răul – în diferitele lui forme ale gândirii rele, ale acționării rele, ale vorbirii ofensive – este o realitate în viața și în relațiile noastre. Răul, după învățătura lui Isus, este ceea ce se naște în inima noastră și devine agresivitate, violență, ură față de alții și față de noi înșine (cf. Mc 7, 20-23; Mt 15, 18-20). Răul este ceea ce eu fac, în ciuda faptului că vreau să fac bine, așa cum mărturisește Apostolul Paul creștinilor din Roma (7, 18-19). 

Acum, răul comis este ireversibil, rămâne rău și după iertare, dar poate fi depășit. Prin iertare, cel care a suferit răul ireversibil recreează condițiile pentru un nou început în relația cu celălalt: aceasta este acțiunea Duhului Sfânt, care „este iertarea păcatelor”, iertarea care recreează viața acolo unde este moarte, care pune din nou în picioare pe cel care a căzut, care face dintr-un păcătos o nouă creatură. 

Iertarea atestă că ultimul cuvânt nu revine răului comis, ci harului, iubirii! A ierta cere sacrificiul de noi înșine în raport cu celălalt: se iartă pentru ca celălalt să existe, dar aceasta contrastează nu numai cu egocentrismul, ci și cu cea mai sănătoasă autostimă. Nu este natural a ierta, astfel că o iertare acordată foarte facil are multe probabilități să fie inautentică. Acest lucru este mai adevărat astăzi, într-un context socio-cultural în care s-a răspândit obișnuința de a ierta – sau de a fi interpelați asupra iertării – în favoarea telecamerelor, făcând astfel un act de exhibiție și de protagonism care primește aplauzele lumii. 

 Cel care a ajuns să ierte într-adevăr, știe în schimb că este vorba de un drum lung, obositor, costisitor. Un itinerar caracterizat de două etape fundamentale și decisive: renunțarea primară la a reacționa la rău cu rău și succesiva voință de a răspunde cu iubire. Primul pas este caracterizat de o dimensiune de „pasivitate”, de „a nu face” ceea ce am fi vrut ca alții să nu ne facă nouă: numai așa se poate frânge lanțul pervers și infinit al violenței care cheamă altă violență, teribila contagiere a răzbunării. Dar, într-un moment succesiv, este nevoie de libertate și de voința de a căuta să-l privim în ochi pe cel care ne-a ofensat. Dacă am renunțat la răzbunare, mai degrabă sau mai târziu vom ajunge să vedem în celălalt faptul că el nu s-a identificat cu răul comis. Celălalt nu este dușmanul, nu încarnează răul, nu poate fi demonizat; celălalt este un bărbat, o femei care a comis un act rău. Acum, acest itinerar exigent și regenerant al iertării, ca și creștini, îl putem parcurge numai având conștiința că iertarea lui Dumnezeu precedă iertarea noastră; precedă chiar căința omului, pentru că este un eveniment necondiționat, gratuit: este această iertare divină cea care produce convertirea, schimbarea, capacitatea noastră de a exercita iertarea.  

A ierta, atunci, înseamnă a fi conștienți de necesitatea de a reînnoi comunicare, relația cu celălalt, pentru a n-o nega, pentru a nu o reduce la condiția paralizantă de dușman. Într-adevăr, itinerarul iertării este itinerarul umanizării, este itinerarul lui Dumnezeu pentru noi, ființele umane.  

Autor: ENZO BIANCHI

Sursa: www.monasterodibose.it

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/32

Hirotonirile preoțești feminine practicate de

unele Biserici măresc distanța pe calea unității?

Este vorba de o controversă extrem de complexă în cadrul dialogului ecumenic și, chiar dacă nu este considerată ca fiind insurmontabilă, fără îndoială complică serios continuarea acestuia. Problema este și mai mare atunci când tocmai Bisericile cu veche tradiție i-au decizii de acest fel. 

Hirotonirea preoțească a femeilor în Bisericile protestante, deși acceptată cu mare dificultate și durere în ambientele catolice și ortodoxe, nu a fost atât de dureroasă ca analoga decizie luată de Biserica Anglicană. Încă înainte cu câțiva ani de prima conferință a Bisericilor Anglicane, care s-a ținut la Londra în luna iulie a anului 1988, chestiunea hirotonirii femeilor constituia una din temele principale. În data de 28 aprilie 1989 a fost publicată la Londra scrisoarea Papei Ioan Paul al II-lea, adresată șefului onorar al comuniunii anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Robert Runcie. În această scrisoare Papa a subliniat că hirotonirea femeilor în unele provincii anglicane „blochează drumul spre o recunoaștere reciprocă” a ministerelor. Acest lucru dăuna eforturilor de reconciliere dintre anglicani și catolici. Papa îl avertiza pe arhiepiscopul de Canterbury de posibilele consecințe datorită poziției lui de șef în sânul comuniunii anglicane, în cazul în care Biserica Anglicană ar fi început să practice hirotonirea femeilor. Deoarece Runcie reprezenta în acea perioadă comuniunea anglicană mondială în dialogul cu Biserica Catolică, s-ar fi putut crea o situație problematică „dacă ar fi existat provincii anglicane care să nu recunoască hirotonirea femeilor, în vreme ce această practică se introducea în Biserica Anglicană”.

Chestiunea hirotonirilor preoțești feminine a fost ridicată și în timpul discuțiilor comisiei internaționale anglicano-romano-catolice, care s-a reunit la Veneția în primele zile ale lunii septembrie 1989. Comunicatul convocării spunea: „În ultimii ani a devenit evident că diferențele în a concepe esența Bisericii constituie baza diferențelor în viziunea altor chestiuni doctrinale. Comisia s-a ocupat de problemele de etică creștină și de importantele diferențe de opinie apărute în urma hirotonirii sacerdotale și episcopale feminine din partea unor Biserici Anglicane”. 

Practica hirotonirii preoțești și episcopale a femeilor exista deja în precedență în Biserica din Noua Zeelandă și în SUA. Nu era vorba de o practică urmată de toată Biserica, dar avea un caracter local și nu era în relație cu Biserica Anglicană din Anglia. În luna noiembrie a anului 1992, Sinodul general al Bisericii Anglicane din Anglia a aprobat decizia hirotonirii femeilor, decizie care a fost ratificată  în data de 02 noiembrie 1993 de ambele Camere ale parlamentului britanic: Camera comunelor și Camera Lorzilor. Deliberarea a intrat în vigoare în data de 22 februarie 1994, și deja în ziua de 12 martie, în catedrala anglicană din Bristol, episcopul Barry Rogerson a hirotonit întru preoție 32 de femei. 

Această decizie nu a putut să influențeze pozitiv asupra dialogului catolico-anglican și nici a celui ortodox-anglican. În Scrisoarea Apostolică din data de 30 mai 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a respins categoric preoția feminină în Biserica Catolică. A scris că Biserica nu are nici o delegație pentru a conferi hirotonirea preoțească femeilor; toți credincioșii trebuie să accepte această „decizie definitiv”. Papa sublinia că, prin această decizie, Biserica rămânea fidelă modelului lui Cristos, care a ales ca apostoli numai bărbați și, practicii Bisericii și doctrinei ei, în conformitate cu care numai bărbații sunt acceptați la funcțiunile ministerului preoțesc. 

Admiterea necontrolată a laicilor în administrarea Euharistiei putea să constituie o amenințare la unitatea aceleiași Biserici Anglicane. De aceea, în timpul întâlnirii din septembrie a Consiliului anglican de consultare (ACC) ținut la Hong-Kong, George Carey, arhiepiscop demisionar de Canterbury, a avertizat că deciziile luate unilateral de diecezele comuniunii anglicane îi amenințau unitatea. Consiliul a răspuns, votând cu largă majoritate (a existat numai un abținut) deliberarea care sublinia „dependența reciprocă” a tuturor diecezelor comuniunii anglicane. Pe lângă alte chestiuni (printre care, de exemplu, binecuvântarea uniunilor homosexuale), deliberarea Consiliului privea și dieceza de Sydney, care anunțase în precedență admiterea laicilor, și a celor lipsiți de ordinele sacerdotale anglicane, la celebrarea sacramentului Cinei Domnului. Decizia invita toți membri comunității să-și amintească de exigențele curtoaziei, a respectului reciproc și a rugăciunii comune, și în timpul controverselor datorate diferențelor de opinie. 

O altă serie de dificultăți în dialogul ecumenic a fost reprezentată de decizia de a purcede la hirotonirile preoțești feminine luată de Bisericile veterocatolice ale Uniunii de la Utrecht, mai precis a celor olandeze, germane, autriece și elvețiene. Decizia lor a complicat nu numai dialogul cu Biserica Catolică și cu cea Ortodoxă, dar a slăbit serios și relațiile interne ale aceleiași Biserici veterocatolice. Din acel moment, Biserica Catolică națională poloneză prezentă în Statele Unite și în Canada, membră a Uniunii Bisericilor veterocatolice de la Utrecht, nu mai acceptă colaborarea liturgică cu Bisericile care au purces la hirotonirile feminine. Mai mult încă, Biserica Catolică națională poloneză declară că, pe teritoriu polonez, nu va permite accesul la altar al femeilor-preot consacrate în Biserica veterocatolică. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/31

Biserica Catolică recunoaște hirotonirile preoțești administrate în Biserica Ortodoxă și în Bisericile protestante?

La fel ca pentru celelalte sacramente, și hirotonirile preoțești ale Bisericii Ortodoxe sunt recunoscute ca fiind valide de către Biserica Catolică. În cazul Bisericilor protestante, situația este diferită, pentru că acestea (Bisericile tradiției luterane, reformate, Biserica Anglicană și cea metodistă), recunosc existența numai a două sacramente: botezul și euharistia (sau Cina Domnului). Deoarece aceste Biserici nu posedă sacramentul preoției, Biserica Catolică nu poate recunoaște ca fiind sacrament hirotonirile lor. 

Reforma a contestat rolul ministerului preotului, afirmând că unic și mare preot este numai Isus Cristos (Ev 9, 11-28), care dăruiește credincioșilor săi daruri pentru realizarea operei lui Dumnezeu în Biserică. Celui care primește vocația îi este încredințat în același timp și sarcina de a vesti, sluji și conduce pe credincioși. Preotul, după părerea teologilor luterani, este chemat să vestească Cuvântul și să administreze sacramentele. Biserica Catolică afirmă că slujirea constă din trei funcțiuni fundamentale: vestirea Cuvântului, celebrarea sacramentelor și slujirea pastorală. Însă, în relație cu Euharistia, în Biserica Catolică preoția are o importanță fundamentală. 

În Biserica evanghelică pot să exercite ministerul numai cei care au fost chemați la acesta după norme (cf. Confesiunea Augustană, XIV) și cărora Biserica le încredințează această misiune prin hirotonire. Hirotonirea este un act eclezial, îndeplinit în fața lui Dumnezeu, prin impunerea mâinilor și invocarea Duhului Sfânt. În Biserica evanghelică aceasta nu este un sacrament, deși F. Melanton a afirmat în Apologia Confesiunii Augustane că, dacă preoția ar fi acceptată ca fiind minister al Cuvântului, și nu ca expresie a jertfei liturghiei, hirotonirea ar putea fi definită ca un sacrament (XIII, 11-13). În Biserica evanghelică, hirotonirea este făcută de episcop. 

De partea ei, Biserica Catolică recunoaște că hirotonirea preoțească conferă un character indelebilis, adică un caracter ontologic durabil. De doctrina ministerului eclezial se leagă și problema succesiunii apostolice. În Biserica Catolică aceasta constă în păstrarea continuității ministerului transmis de către episcop. Succesiunea trebuie să garanteze originea apostolică a Bisericii și unitatea ei. Evanghelicii pun în discuție succesiunea episcopală pentru transmiterea primatului Cuvântului lui Dumnezeu și recunosc mai degrabă principiul continuității bazat pe Cuvânt și pe mărturia credinței. Succesiunea episcopală a fost păstrată de Bisericile luterane în Suedia și Finlanda. 

Deci, chestiunea ministerului episcopal este una din temele celei mai controversate în cadrul dialogului catolico-luteran. După profesiunea de credință luterană: „Biserica este adunarea sfinților, în care se învață evanghelia în puritatea ei și se administrează corect sacramentele. Pentru adevărata unitate a Bisericii este suficient acordul asupra învățăturii evangheliei și a administrării sacramentelor” (Confesiunea Augustană, VII). Și din acest motiv „luteranii nu revendică dreptul de a poseda exclusiv ministerul pastoral; acest lucru înseamnă că nu-l neagă Bisericii Catolice” . 

Biserica Catolică, în schimb, vede în ministrul evanghelic o lipsă (defectus), datorită absenței sacramentului ordinului sacru (UR, nr. 22). 

Aceste probleme sunt obiectul dialogului teologic dintre cele două Biserici. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/30

Există celibatul preoțesc în celelalte Biserici?

Miniștrii Bisericii Catolice sunt obligați la viața trăită în celibat. În cazul în care un preot se convertește de la o Biserică creștină unde nu există obligația celibatului, la Biserica Catolică, în care această obligație există, așa cum a demonstrat practica catolică a ultimilor ani față de preoții anglicani care s-au convertit la Biserica Romano-Catolică, sacramentul căsătoriei primit în precedență este recunoscut. Dispensându-i pe acești preoți de obligația celibatului, Biserica îi îndreaptă în același timp, spre acele slujiri care să le asigure siguranța materială pentru întreținerea familiei. 

În cazul Bisericii Ortodoxe, celibatul este obligatoriu exclusiv pentru călugări, în vreme ce nu este în vigoare pentru preoții diecezani. Cei care doresc să încheie o săcătorie trebuie să facă acest lucru înainte de hirotonirea diaconală, succesiv nemaifiind posibil acest lucru. Canonul 10.IV al Sinodului de la Ancyra (314) stabilește: 

„Dacă candidații la diaconat, în momentul hirotonirii, își declară intenția de a vrea să se căsătorească și de a nu putea trăi în celibat, atunci, dacă efectiv se căsătoresc, aceștia vor putea să continue să-și exercite slujirea, dacă episcopul, în momentul hirotonirii, le va da lor permisiunea de a se căsători; dar dacă în momentul hirotonirii au tăcut și au acceptat, primind ordinele sacre, să trăiască în celibat, dar mai târziu decid să se căsătorească, atunci vor pierde diaconatul”.

Conciliul Ecumenic al VI-lea de la Constantinopol (680-681), numit și „Trullan” a confirmat această practică. Se afirmă: 

„Prin canoanele apostolice a fost confirmat că între ceu necăsătoriți care doresc să facă parte din cler, numai acoliții și cantorii, iar nu și subdiaconii, se pot căsătorii. Deci, și noi, în baza celor spuse mai înainte, stabilim de astăzi ca subdiaconii, diaconii și preoții, nu au dreptul, după hirotonire, să încheiere legământul sacru al căsătoriei, iar dacă cineva va face acest lucru, să fie îndepărtat (can. 6).

Dreptul Bisericii Ortodoxe interzice miniștrilor să încheie legământul sacru al căsătoriei după hirotonirea diaconală (deci și după hirotonirea întru preoție), și în cazul morții soției preotului. Normele Bisericii îl obligă în acest caz la viața de văduvie. Deci, în vreme ce Biserica Ortodoxă le permite laicilor să se recăsătorească a doua oară, preoților le interzice categoric acest lucru. Ea afirmă că un preot căsătorit a doua oară ar fi ca „sarea fără gust” (Mt 5, 13). 

Este o chestiune complexă, care chinuie clerul ortodox până astăzi și, fără îndoială va trebui să fie analizată la viitorul sinod ortodox. Unii, inspirându-se din considerații de natură practică, de dificultățile ce apar după moartea soției (legate de exemplu de educația copiilor), susțin poziția că preoții rămași văduvi ar trebui să se poată recăsători. 

Biserica Ortodoxă mai prevede unele limitări în baza condiției sociale de proveniență a femeii. Canonul apostolic nr. 18 dispune ca „Cel care se căsătorește cu o văduvă, o divorțată, o prostituată, o sclavă, o artistă , nu poate deveni episcop, preot, diacon și, în general, să intre să facă parte din cler”.

În Bisericile tradiției protestante nu există obligația celibatului. Din acest motiv, miniștrii pot să încheie căsătorie în orice moment, înainte, cât și după hirotonire. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/29

Hirotonirile preoțești din Biserica anglicană sunt valide? Care este poziția Bisericii Catolice în această privință?

Deși Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) se adresase cu mare respect Bisericii anglicane, în Enciclica Apostolicae curae din 13 septembrie 1896, afirmă invaliditatea hirotonirilor preoțești anglicane. Totuși, Pontiful nu a încetat să încurajeze miniștrii anglicanisă spere în reconcilierea celor două Biserici. De aceea, îi invita să persevereze în munca „pentru gloria lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor”.

Afirmațiile conținute în enciclică erau elocvente și au rămas în vigoare decenii întregi. Chestiunea hirotonirilor anglicane și a validității lor s-a prezentat din nou cu multă vigoare după 1993, atunci când, în urma hirotonirii preoțești a câtorva femei, decisă de Sinodul general al Bisericii anglicane din Anglia, mai mult de 700 de preoți anglicani, printre care șapte episcopi, și-au anunțat trecerea la Biserica Catolică. În legătură cu ceea ce se spusese în precedență, a apărut interogația dacă hirotonirile sacerdotale ale acestor prelați se vor repeta sau nu. În caz negativ, poziția lui Leon al XIII-lea rezulta depășită, iar hirotonirile preoțești ale Bisericii anglicane trebuiau să fie crezute ca fiind valide. În schimb, în cazul în care ar fi fost repetate, însemna că ceea ce se afirmase în enciclica Apostolicae curae era încă actual.

În consecință, atunci când, în ziua de 23 aprilie 1994, episcopul anglican de Londra, Graham Leonard, s-a reîntors în sânul Bisericii Catolice, mulți așteptau reacția Romei. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat mult timp: în aceeași zi, Card. Basil Hume a conferit prelatului anglican hirotonirea preoțească și cea episcopală, confirmând prin aceasta invaliditatea hirotonirilor anglicane. L-a fel s-a comportat Roma și în alte cazuri, hirotonind din nou pe preoții anglicani care treceau la Biserica Catolică. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/28

Poate un catolic să se căsătorească într-o altă

Biserică?

Un catolic poate să se căsătorească în orice Biserică sau comunitate eclezială. Nici o Biserică nu crează vreo dificultate în a încheia legătura căsătoriei cu o persoană dintr-o altă Biserică. Este clar că sacramentul căsătoriei nu poate fi încheiat în mod automat, fără pregătire. Deoarece este ceva atât de mare, atât de mare cât este iubirea dintre două persoane, el cere o pregătire adecvată și îndeplinirea acelor proceduri administrative care însoțesc orice căsătorie, chiar dacă mirii aparțin aceleiași Biserici. Atât partea catolică, cât și cea necatolică, trebuie să obțină permisiunea propriilor păstori pentru a încheia căsătoria într-o altă Biserică. Codul de Drept Canonic (cann. 1124-1127) și Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului (nr. 143-160), ilustrează procedura detaliată de urmat în cazurile de acest tip. Aceste norme fac cunoscute și exigențele Bisericii Catolice față de proprii credincioși care se căsătoresc într-o altă Biserică creștină. Și celelalte Biserici pun determinate condiții care trebuie îndeplinite înainte de încheierea căsătoriei cu o persoană aparținând unei alte Biserici.

Solicitudinea fiecărei Biserici este să facă astfel ca viitorii soți, uniți de iubire reciprocă, să facă tot posibilul să cunoască în profunzime ideile religioase ale celeilalte părți și învățătura și practica religioasă a Bisericii sau a comunității ecleziale căreia îi aparține consoarta. Miniștri ambelor Biserici cărora le aparțin viitorii miri trebuie să-i ghideze în cunoașterea reciprocă a bogăției spirituale ale Bisericilor lor, încurajându-i la rugăciunea comună, la citirea Sf. Scripturi și la dialogul pe teme de viață spirituală. 

Bisericile creștine văd în căsătoriile mixte o importantă ocazie pentru dezvoltarea viitoare a dialogului ecumenic. Credința și rugăciunea soților, atenția vie față de procesul de reapropiere dintre Biserici, multiplicarea gesturilor de respect față de cealaltă Biserică, eforturile de a transmite o credință comună fiilor și așa mai departe, contribuie la construirea unității vizibile a Bisericii lui Isus Cristos. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/27

Care sunt diferențele în administrarea sacramentului reconcilierii în Bisericile creștine?

Între Biserica Romano-Catolică și Biserica

Ortodoxă nu există mai diferențe. În ambele este în vigoare mărturisirea păcatelor în fața unui preot autorizat. Există și practica mărturisirii auriculare. Diferită este numai forma exterioară și locul în care are loc această mărturisire. Biserica Ortodoxă, care de obicei nu se folosește de confesionale (le folosește în schimb Biserica Ortodoxă greacă), administrează credincioșilor ei sacramentul reconcilierii prevalent în picioare: penitentul se apropie de preot, care stă în picioare în fața iconostasului sau într-o navă laterală a bisericii, mărturisește păcatele sale și cere iertarea. Preotul care împarte dezlegarea pronunță următoarele cuvinte: 

„Domnul și Dumnezeul nostru, prin marea lui milă, abudență de har și iubire față de oameni să te ierte pe tine, fiu al lui Dumnezeu N.N., toate păcatele conștiente și involuntare. Eu, nedemn preot, pentru puterea dată mie de El, iert toate păcatele tale și te dezleg (binecuvântează penitentul) în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt. Amin.

Deseori preotul adaugă: „Mergi și luptă împotriva păcatului!”.

În cazul Bisericilor protestante reconcilierea nu este considerată un sacrament distinct  și de aceea nu există un rit specific de confesiune. Mărturisirea păcatelor este unită cu botezul și Cina (ca pregătire pentru o demnă consumare a Sf. Împărtășanii). La începutul celebrării sacramentului Cinei Domnului, preotul și credincioșii se îngenunchează și, cu voce tare, împreună, se mărturisesc, pronunțând următoarele cuvinte:

„Atotputernice Dumnezeule, Părinte al îndurărilor! Eu, sărac și mizerabil păcătos, mărturisesc în fața ta toate păcatele și greșelile mele comise cu gândul, cuvântul și fapta, pentru care am meritat pedeapsa ta pământească și veșnică. Îmi pare rău sincer de ele și din toată inima și te implor, pentru nemărginita îndurare a Fiului tău Isus Cristos, ai milă de mine, nedemn păcătos, iartă toate păcatele mele și dăruiește-mi, prin acțiunea Duhului tău Sfânt, să schimb viața mea. Amin.

Dumnezeu, să aibă de mine, păcătosul! Amin. 

Deci, urmează următorul dialog:

Celebrant: Dumnezeu a ascultat invocația noastră, pentru aceasta cer fiecăruia dintre voi, în fața lui Dumnezeu cel Atotputernic: îți pare rău de păcatele tale: dacă da, răspunde: îmi pare rău.

Penitentul: Îmi pare rău.

Celebrant: Crezi în iertarea păcatelor și în reconcilierea cu Dumnezeu prin Isus Cristos? Dacă da, răspunde: cred.      

Penitentul: Cred.

Celebrant: Dorești să-ți schimbi viața, cu ajutorul Duhului Sfânt? Dacă aceasta este sincera ta dorință, răspunde: doresc.

Penitentul: Doresc.

Dacă într-o anumită Biserică (de exemplu cea luterană) nu este în vigoare nici măcar mărturisirea auriculară, a rămas oricum în uz posibilitatea mărturisirii individuale în fața unui preot. Deci, dacă penitentul site această nevoie și găsește înțelegere la preot, poate să se folosească și de mărtusirirea în privat. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/26

Un protestant sau un credincios al Bisericii Ortodoxe care se convertește la Biserica Catolică trebuie să primească din nou sacramentele? Și, analog, trebuie să le repete și un catolic care trece la o altă Biserică?

Protestanților sau credincioșilor Bisericii Ortodoxe

care au luat decizia de a se „converti” la Biserica Catolică, nu l-i se cere repetarea acelor sacramente pe care le-au primit în Biserica la care aparțineau în precedență. Le este cerut numai solemna profesiune de credință, după care se pot apropia de sacramentele administrate în Biserica Catolică. Din acel moment sunt ținuți să observe aceleași îndatoriri ale tuturor catolicilor care doresc să primească oricare din sacramente. 

Ținând prezent că în Bisericile protestante există numai două sacramente, botezul și euharistia, ex-membrul unei Biserici evanghelice care se convertește la Biserica Catolică , odată ajuns la vârsta oportună, poate primi sacramentul mirului și celelalte sacramente. Deoarece încă lipsește un acord teologic între cele două Biserici cu privire la natura preoției și nu există comuniune euharistică, un protestant care se convertește la Biserica Catolică, chiar dacă a fost deja admis la împărtășire în Biserica de origine, este din nou pregătit și admis la împărtășire în Biserica Catolică.

Biserica Ortodoxă administrează împreună botezul, mirul și euharistia. Din acest motiv, credinciosului ortodox, după convertirea la Biserica Catolică, nu i se mai administrează din nou nici unul din cele trei sacramente. În caz de dubiu grav, de exemplu când este cunoscut că botezul i-a fost administrat de către un laic (de bunica, mama, etc.), acest sacrament este administrat sub condiție, deci și celelalte două sacramente. În acest caz nu este vorba de repetare a botezului, ci de o administrare condițională, în cazul în care sacramentul primit în precedență ar fi fost invalid. Certitudinea în acest caz este foarte importantă, pentru că botezul este sacramentul identității creștine, a renașterii la viața harului, fără de care celelalte sacramente (de exemplu preoția) ar fi invalide.

În cazul contrar, când un catolic se convertește la o altă Biserică (protestantă sau ortodoxă), aceștia trebuie să se comporte la fel: nu trebuie să repete nici botezul, nici acele sacramente care se primesc numai odată, cum ar fi mirul și căsătoria. 

Situația se schimbă dacă un catolic (dar și un ortodox, un protestant sau un veterocatolic) se convertește la una din Bisericile protestante așa numite „libere”, care practică botezul adulților. În acest caz, credinciosul primește un nou botez prin scufundarea în apă. Practica botezului adulților este răspândită în toate Bisericile „libere”, apărute de cele mai multe ori în urma diviziunilor interne ale comunităților protestante preexistente. Aceste Biserici au în comun, printre alte lucruri, botezul în etate adultă, prin scufundarea totală în apă, maxima simplificare a riturilor și amplul rol al laicilor în viața comunității. Sunt Biserici libere Biserica baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și diferite Biserici penticostale. 

Contrar, un credincios din una din Bisericile libere care se convertește la Biserica Catolică, nu trebuie să repete sacramentul botezului, iar după solemna profesiune de credință catolică, precedată de o cateheză adecvată, poate să se apropie de toate sacramentele care fac parte din tezaurul Bisericii Catolice. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/25

Poate un catolic să participe la celebrările altor

Biserici?

Biserica Catolică nu numai că nu interzice, dar chiar încurajează proprii credincioși să i-a parte la celebrările altor Biserici. Într-adevăr, această participare permite să se înțeleagă mai bine rugăciunea acestor Biserici și să se participe mai profund la tradiții diferite care deseori s-au dezvoltat plecând de la rădăcini comune. 

Totuși, participarea catolicilor la celebrările altor Biserici reclamă respectarea anumitor reguli. Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului afirmă că „în ceea ce privesc celebrările liturgice care au loc în alte Biserici sau comunități ecleziale, catolicii sunt sfătuiți să participe la psalmi, responsorii, imnuri și alte gesturi comune ale Bisericii ai căror oaspeți sunt” (nr. 118). Într-un cuvânt, catolicul face ceea ce-i permite stăpânul casei. Călugării, dacă sunt invitați pot, de exemplu, să citească un anumit text, sau să facă omilia. Sunt ținuți și să se informeze asupra odăjdiilor liturgice prevăzute pentru acea specifică celebrare. Aici nu este vorba de reverendă, dar de ceea ce se îmbracă peste aceasta. Preotul mai este sfătuit să ocupe locul pregătit de cel care l-a invitat. 

Este important ca, particpând la aceste tipuri de funcțiuni, catolicii să aibă o specială atenție față de sensibilitatea clerului și credincioșilor Bisericii care-i primește, și să se preocupe să respecte obiceiurile locale, care pot varia în baza timpului, a locului, a persoanelor și a circumstanțelor. Într-un cuvânt, trebuie să aibă grijă ca rugăciunea comună în timpul celebrărilor să nu îndepărteze, ci să apropie și mai mult creștinii între ei, învățând respectul față de frați, demnitatea oricărei celebrări, frumusețea gesturilor liturgice și a riturilor, mișcând astfel inimile lor și sufletele credincioșilor spre o mai simțită adorare a maiestății divine. 

Dacă un catolic intră pentru prima dată într-un loc de cult al unei alte Biserici sau comunități ecleziale, el este ținut să se comporte ca și cum s-ar afla în propria biserică și să aibă același respect. Numai într-un moment succesiv, fiind informat de obiceiurile acelei Biserici, comportamentul lui se va adapta obiceiurilor locului. Lipsa de respect pentru locurile de cult din partea altor creștini poate fi interpretat ca dispreț față de credință, față de simțul eclezial și obiceiurile celuilalt, și chiar lipsă de respect față de prezența lui Cristos în acea biserică. 

Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului nu numai că nu interzice, dar chiar încurajează catolicii să se unească altor creștini în rugăciune, cu condiția ca să țină cont de dispozițiile propriei Biserici. Numeroase pot fi intențiile de rugăciune comună, ca de exemplu, pacea în lume, problemele sociale, iubirea reciprocă între oameni, demnitatea familiei, consecințele sărăciei, foamea, violența, etc. Există și situații în care ar fi oportun să se organizeze o celebrare comună, mai ales în cazurile în care un popor, o regiune sau o comunitate dorește să-și exprime recunoștința față de Dumnezeu în mod comunitar și să implore ajutorul lui. Acest lucru are loc, de exemplu, de Ziua Națională, într-o perioadă de nenorocire sau de publică amenințare, în ziua celebrărilor dedicate memoriei celor căzuți pentru patrie, etc. Rugăciunea comună este încurajată și în timpul adunărilor în care se reunesc creștinii diferitelor Biserici. 

Rugăciunea comună trebuie pregătită cu consensul ambelor părți și colaborarea reprezentanților Bisericilor, a comunităților ecleziale și a altor grupuri. Iarăși, împreună trebuie definite rolurile credincioșilor fiecărei Biserici și ales textele din Sf. Scriptură și rugăciunile. Directoriul încurajează să se folosească în timpul acestor celebrări, lecturi, cântece și rugăciuni care să exprime ceea ce este comun tuturor creștinilor în privința credinței și a vieții spirituale. Mai trebuie să se țină cont ca traducerile Sf. Scripturi folosite în timpul celebrărilor ecumenice să poată fi înțelese de toți, și să reflecteze în mod fidel textul original. 

Nu trebuie subestimate statutele juridice ale fiecărei Biserici în parte care participă la celebrare. Să se țină cont ca, toți cei care au un rol special în cadrul celebrării, să îmbrace odăjdiile potrivite propriului rang eclezial. 

Biserica Catolică nu încurajează organizarea acestor tipuri de celebrări în zi de duminică sau de sărbătoare de poruncă, atunci când pentru catolici este valabilă porunca de a participa la Sf. Liturghie. În cazurile în care se prezintă necesitatea de a organiza o celebrare ecumenică în zi de duminică, catolicii (dar și credincioșii celorlalte Biserici) trebuie să fie anunțați că participarea la acea celebrare nu îi scutește de participarea la Sf. Liturghie a propriei Biserici. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/24

Poate un catolic să primească sacramentele administrate în alte Biserici creștine?

În cazul sacramentului euharistiei, este necesar să se distingă între participarea catolicului la euharistia administrată în Biserica Ortodoxă de participarea la cina altor Biserici creștine.

În Biserica Ortodoxă

Atunci când se verifică o necesitate de acest fel,

sau ea se datorează unui real bine spiritual al unei determinate persoane, și nu există nici un pericol de eroare sau de indiferneță, orice catolic poate cere ministrului oricărei Biserici orientale administrarea a trei sacramente: reconcilierea, euharistia, maslul. Condiția pentru a primi unul din aceste trei sacramente într-o altă Biserică este existența unor impedimente reale, fizice sau morale (în cazul sacramentului reconcilierii sau a maslului), care face imposibilă obținerea acestor sacramente în propria Biserică. Ce anume se înțelege prin „impediment fizic?”. Excesiva distanță de preotul proprii Biserici, starea de sănătate critică sau alte obstacole serioase. Prim impediment moral se înțelege, în schimb, imposibilitatea de a primi mărturisirea sau sacramentul maslului de la un preot care, datorită implicării personale în păcatul celui care cere sacramentul, se regăsește împiedicat în administrarea acestui sacrament. Iarăși, dacă această persoană este imposibilitată a se adresa unui preot catolic, atunci poate să ceară unui preot ortodox administrarea acestor două sacramente. 

ținând prezent că în Biserica Ortodoxă există diferite norme și obiceiuri care reglementează participarea la Sf. Împărtășanie, catolicul care are intenția de a se apropia de aceasta, trebuie să respecte disciplina acestei Biserici. Se obligă prin aceasta la spovadă, înainte de a se împărtăși și la observarea oportună a postului euharistic. Preceptele Bisericii Ortodoxe prescriu postul/abținerea (și de la raporturile sexuale), de la miezul nopțoo până în momentul împărtășirii. Și totuși, chiar dacă se pot verifica anumite excepții de la această practică, postul care precedă împărtășirea este relativ lung. A treia obligație care condiționează primirea la Sf. Împărtășanie este exprimarea consensului din partea preotului ortodox. Catolicul trebuie să știe că numai acordul Bisericii sale ls posibilitatea participării la Sf. Împărtășanie în Biserica Ortodoxă nu înseamnă că preotul Bisericii Ortodoxe este obligat să-i administreze sacramentele. Catolicul trebuie să se abțină să primească Sf. Împărtășanie, dacă Biserica în care a cerut să primească acest sacrament, rezervă acest lucru numai propriilor credincioși, excluzându-i pe alții. 

Pentru Biserica Ortodoxă, sacramentul Euharistiei este semnul apartenenței la acea Biserică, motiv pentru care el este tratat ca un sacrament de identitate eclezială. Din acest motiv, împărtășirea în Biserica Ortodoxă este permisă numai credincioșilor ortodocți. Deși învățătura Bisericii Catolice în această privință este identică cu cea a Bisericii Ortodoxe, în situații de mare necesitate spirituală, Biserica Catolică poate administra Sf. Împărtășanie credincioșilor Bisericilor orientale care o cer în mod expres. 

Biserica Catolică nu interzice, chiar și în cazurile în care nu există impediment fizic, participarea credincioșilor ortodocși la Sf. Euharistie. Totuși, acest lucru este posibil, cu condiția ca mai întâi să se participe la liturgia propriei Biserici. În sfârșit, participarea la liturgia ortodoxă (sau la oricare altă liturgie), nu este îndeajuns datoriei ce derivă din apartenența eclezială a credinciosului. 

În Bisericile Protestante

În cazul altor Biserici creștine, catolicul nu poate uzufrui de cele trei sacramente mai înainte citate. În realitate, aceste Biserici posedă sacramentul botezului care, în funcție de Biserică, este administrată la vârste diferite, iar unele posedă și sacramentul Cinei Domnului. Totuși, Biserica Catolică permite credincioșilor ei să ceară administrarea acestor sacramente numai preotului Bisericii în care sacramentul euharistiei, al reconcilierii și al maslului sunt valide, sau și de la preotul în mod valid hirotonit (cf. Direttorio, nr. 132). Dacă există dubii, Biserica Catolică nu permite credincioșilor ei să primească nici sacramentul reconcilierii, nici maslul, nici Euharistia. 

Totuși, imposibilitatea de a primi sacramentele în oricare din Bisericile protestante nu înseamnă că un catolic nu poate participa la celebrările sau la liturgia Cinei lor. Însă, dacă se verifică cazul în care catolicul nu poate participa la Sf. Euharistie, nici în Biserica lui, nici în Biserica Ortodoxă, atunci ar trebui să ia parte la liturgia din Biserica protestantă. Și, chiar dacă nu se va putea apropia de Sf. Împărtășanie, rugăciunea comună, ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu, acceptarea corecțiunii și a încurajării celebrantului, vor fi pentru el de mare ajutor în viața de fiecare zi și vor contribui să grăbească ziua unității Bisericii întregi. O astfel de situație se poate verifica mai ales în timpul vacanțelor, sau a perioadelor de muncă, atunci când, în absența unei biserici catolice sau ortodoxe, rămâne numai biserica protestantă. În acele situații nu trebuie să lase la o parte onorarea duminicii și participarea la Sf. Liturghie, dar să frecventeze funcțiunile sau liturgia Cinei într-o Biserică protestantă.