Biserica Catolică recunoaște hirotonirile preoțești administrate în Biserica Ortodoxă și în Bisericile protestante?
La fel ca pentru celelalte sacramente, și hirotonirile preoțești ale Bisericii Ortodoxe sunt recunoscute ca fiind valide de către Biserica Catolică. În cazul Bisericilor protestante, situația este diferită, pentru că acestea (Bisericile tradiției luterane, reformate, Biserica Anglicană și cea metodistă), recunosc existența numai a două sacramente: botezul și euharistia (sau Cina Domnului). Deoarece aceste Biserici nu posedă sacramentul preoției, Biserica Catolică nu poate recunoaște ca fiind sacrament hirotonirile lor.
Reforma a contestat rolul ministerului preotului, afirmând că unic și mare preot este numai Isus Cristos (Ev 9, 11-28), care dăruiește credincioșilor săi daruri pentru realizarea operei lui Dumnezeu în Biserică. Celui care primește vocația îi este încredințat în același timp și sarcina de a vesti, sluji și conduce pe credincioși. Preotul, după părerea teologilor luterani, este chemat să vestească Cuvântul și să administreze sacramentele. Biserica Catolică afirmă că slujirea constă din trei funcțiuni fundamentale: vestirea Cuvântului, celebrarea sacramentelor și slujirea pastorală. Însă, în relație cu Euharistia, în Biserica Catolică preoția are o importanță fundamentală.
În Biserica evanghelică pot să exercite ministerul numai cei care au fost chemați la acesta după norme (cf. Confesiunea Augustană, XIV) și cărora Biserica le încredințează această misiune prin hirotonire. Hirotonirea este un act eclezial, îndeplinit în fața lui Dumnezeu, prin impunerea mâinilor și invocarea Duhului Sfânt. În Biserica evanghelică aceasta nu este un sacrament, deși F. Melanton a afirmat în Apologia Confesiunii Augustane că, dacă preoția ar fi acceptată ca fiind minister al Cuvântului, și nu ca expresie a jertfei liturghiei, hirotonirea ar putea fi definită ca un sacrament (XIII, 11-13). În Biserica evanghelică, hirotonirea este făcută de episcop.
De partea ei, Biserica Catolică recunoaște că hirotonirea preoțească conferă un character indelebilis, adică un caracter ontologic durabil. De doctrina ministerului eclezial se leagă și problema succesiunii apostolice. În Biserica Catolică aceasta constă în păstrarea continuității ministerului transmis de către episcop. Succesiunea trebuie să garanteze originea apostolică a Bisericii și unitatea ei. Evanghelicii pun în discuție succesiunea episcopală pentru transmiterea primatului Cuvântului lui Dumnezeu și recunosc mai degrabă principiul continuității bazat pe Cuvânt și pe mărturia credinței. Succesiunea episcopală a fost păstrată de Bisericile luterane în Suedia și Finlanda.
Deci, chestiunea ministerului episcopal este una din temele celei mai controversate în cadrul dialogului catolico-luteran. După profesiunea de credință luterană: „Biserica este adunarea sfinților, în care se învață evanghelia în puritatea ei și se administrează corect sacramentele. Pentru adevărata unitate a Bisericii este suficient acordul asupra învățăturii evangheliei și a administrării sacramentelor” (Confesiunea Augustană, VII). Și din acest motiv „luteranii nu revendică dreptul de a poseda exclusiv ministerul pastoral; acest lucru înseamnă că nu-l neagă Bisericii Catolice” .
Biserica Catolică, în schimb, vede în ministrul evanghelic o lipsă (defectus), datorită absenței sacramentului ordinului sacru (UR, nr. 22).
Aceste probleme sunt obiectul dialogului teologic dintre cele două Biserici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial