Catehizarea, o dimensiune mistagogică a Bisericii

Catehizarea patristică înainta treptat, de la cele mai simple până la cele mai dificile şi esenţiale teme ale credinţei creştine şi ale vieţii tainice a Bisericii. Păstorii responsabili care şi-au asumat lucrarea catehetică trebuiau să dispună de experienţă duhovnicească, precum şi de judecată vizionară, fără greşeală.

Harisma discernământului era necesară şi pusă în mişcare de iubire, astfel încât începătorii să nu fie inhibaţi de noţiuni şi adevăruri adânci, ci treptat să se maturizeze înăuntrul lor cuvântul lui Dumnezeu. Catehizarea nu are drept scopuri realizarea unei educaţii religioase informative, ci iniţiere în adevărurile şi în Tainele Bisericii, iniţiere în scopurile iconomiei dumnezeieşti. Starea catehumenilor este "de trecere", şi ca "limite", ei se găsesc între o lume veche şi una nouă, între credinţă şi necredinţă, şi din acest motiv ei au nevoie de o atenţie specială. Chiar faptul că lucrarea catehizării a avut drept unul din scopurile ei principale iniţierea în Tainele şi viaţa duhovnicească a Bisericii, centrarea vieţii oamenilor pe relaţia vie cu trupul mistic al lui Hristos şi pe integrarea esenţială a lor în comunitatea Sfinţilor arată caracterul mistagogic intens al catehizării. O catehizare fără această raportare la elementul liturgic şi mistagogic este de neconceput pentru Părinţii Bisericii. Analiza Sfintei Liturghii, comentariile teologice ale momentelor esenţiale ale vieţii duhovniceşti prin participarea la practica latreutică a Bisericii ocupau un loc important în cadrul catehizării. Avem, de asemenea, în catehizarea Bisericii o teologie minunată despre icoane, despre simbolurile credinţei, despre cele săvârşite în cadrul cultului. Cu alte cuvinte, avem o catehizare ce funcţionează în interiorul cadrelor de cult, ce se alimentează şi se îmbogăţeşte din Taine, o catehizare ce slujeşte. Aceste accente au o mare însemnătate pentru educaţia creştină actuală, fiindcă catehizarea noastră de azi nu trebuie să se îndrepte spre o abordare sau o excludere pur idealistă, să se refere la teme teoretice, filozofice şi sociale mai mult decât la formele vieţii ecleziastice. Catehizarea este chemată să nu furnizeze catehumenilor mai mult temele unei morale rigide, generale, ale unui eticism îngust şi ale unei vieţi culturale oarecare, în loc de a împărtăşi subiectul mântuirii şi al modurilor în care ea se trăieşte în viaţa liturgică şi tainică a Bisericii. Rugăciunea Domnească ocupa un loc central şi special în catehizarea Bisericii primelor secole. Conţinutul teologic al acestei rugăciuni este aproape o recapitulare a întregii teologii a Bisericii, fiind "sinteza întregii Evanghelii". Dar şi raportarea la simboluri, la icoane şi actele cultice este semnificativă ethosului catehetic patristic. Pentru tradiţie toate se transfigurează şi se sfinţesc în cadrul cultului şi-ndeosebi în Sfânta Liturghie, tocmai datorită harului şi prezenţei Sfântului Duh. Taina Dumnezeieştii Euharistii este jertfă, mijloc al Învierii şi medicament, inel de legătură însufleţitor şi unificator între toţi membrii trupului bisericesc. Această putere unificatoare este, potrivit Sfântului Ignatie Teoforul, putere "curăţitoare" a influenţelor erozive şi, concomitent, realizează trupul sinaxei ca să fie poporul lui Dumnezeu. Biserica, după formularea lui Nicolae de Cabasila, "constă în Taine". Aceasta înseamnă că Tainele alcătuiesc conţinutul credinţei şi esenţa vieţii duhovniceşti, precum se accentuează şi în Catehezele Mistagogice. Astfel, ethosul creştin ortodox ce urmăreşte formarea credincioşilor prin cateheză se realizează în cadrul a doi factori esenţiali ai realităţii liturgice: participarea reală la Tainele Bisericii şi păstrarea tradiţiei noastre liturgice sfinte şi eclesiale. De aceea catehizarea Bisericii cuprinde, printre altele, şi o teologie minunată despre Taine. Şi cel mai important, în această mistiriologie este faptul că, în timp ce pe de-o parte se dă o mare importanţă Tainelor Bisericii pentru înfăptuirea mântuirii, pe de alta nu se absolutizează nici o Taină concretă. Absolutul se găseşte în har. Harul este liturghia inimii, care însufleţeşte trupul prin circulaţia sângelui cu viaţă. Desigur, avem o preferinţă specială şi emfază pentru Taina Botezului şi a Sfintei Euharistii, dar toate Tainele, în general şi în parte, se consideră în principal "moduri" şi "forme" de trăire a uneia şi unice Taine a mântuirii şi a Tainei Bisericii. În consecinţă, fiecare Taină conţine toată mântuirea, şi nu o parte a ei. Participarea la fiecare Taină trebuie să creeze sentimentul deplinătăţii mântuirii. Tainele oferă iertarea păcatelor, adică vindecarea membrilor bolnavi, şi fiecare în parte săvârşeşte o lucrare liturgică specială şi de neînlocuit. Botezul renaşte fiecare membru şi-l altoieşte în trupul Bisericii. Dumnezeiasca Euharistie clădeşte unitatea trupului Bisericii, hrănind mădularele cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Mirul dă tăria să fie distruse puterile demonice şi săvârşeşte lucrările sănătăţii vieţii. Asemenea particularităţi au şi celelalte Taine. De precizat că Tainele sunt indisolubil legate de trunchiul lor, Biserica, aşa cum sunt ramurile de copac, după expresia Sfântului Nicolae Cabasila. De asemenea, în tradiţia patristică nu se observă legătura obligatorie a diferitelor Taine între ele, precum se întâmplă uneori cu noi, când o Taină este partea celeilalte. De exemplu, Taina Mărturisirii ca parte a Sfintei Euharistii. Convingerea tradiţiei era că totalitatea mântuirii se află în fiecare Taină, chiar şi în fiecare act şi manifestare a Bisericii. Orice efort de "împărţire" sau de "distribuire" a mântuirii, exaltarea sau absolutizarea unor Taine, se opune concepţiilor catehetice ale tradiţiei patristice, ce vede mântuirea în ansamblul ei, şi nu în roadele ei în parte şi în efectele speciale ale diferitelor Taine şi acte liturgice ale Bisericii.

În fiecare Taină a Bisericii este recapitulată toată premisa mântuirii

Catehizarea Bisericii vede toate Tainele că ajung la scopul final al Iconomiei dumnezeieşti. Această tradiţie, ce este biblică şi patristică, despre o unică şi unitară Taină este foarte interesantă şi cu valenţe pentru epoca noastră, în care nu s-au prezentat simplu tendinţe, ci a reuşit să se cultive în conştiinţele credincioşilor această absolutizare a diferitelor Taine (şi din păcate chiar a unor ierurgii). Emfaza absolută asupra tainei a sau b face să se piardă scopul final al vieţii creştine, care sunt izbăvirea şi mântuirea omului în Hristos. Dar şi accentuarea unei Taine în defavoarea alteia, precum şi distingerea unei dogme în defavoarea alteia este posibil să pricinuiască confuzie în viaţa credincioşilor şi să apară deviaţii variate, astfel încât să fie scindată unitatea credinţei şi să se denatureze caracterul omogen al spiritualităţii ortodoxe. În fiecare Taină a Bisericii este recapitulată toată premisa mântuirii. De aceea şi participarea noastră la orice Taină trebuie să aibă un caracter universal şi să fie determinantă pentru trăirea mântuirii. Multitudinea Tainelor nu înseamnă deloc fragmentarea mântuirii. Înseamnă foarte simplu că acelaşi fapt îl vedem şi-l trăim din părţi diferite. Multitudinea Tainelor lărgeşte şi universalizează trăirea mântuitoare. Dacă vreţi, creşte şi înmulţeşte această trăire. Nu o împuţinează şi nici nu o fărâmiţează. Harul dumnezeiesc al Tainelor îndreaptă natura sau fiinţa creaturilor raţionale într-un mod creator, vindecător şi transfigurator, dar firesc. Caracterul mistagogic intens face din catehizare, precum şi din predică un instrument liturgic pentru înfăptuirea şi trăirea mântuirii. Catehizarea şi predica trebuie să-şi cunoască locul lor corect în cult. Locul catehizării este aproape de Taine şi de celelalte acte liturgice ale Bisericii. Nu-i vorba despre un simplu învăţământ sau educaţie, ci despre mistagogie. Viaţa "tainică" departe de mistagogie sfârşeşte într-o stereotipie. Golul unei slujiri fără mistagogie este umplut de inerţie şi sterilitate duhovnicească. Şi cel mai rău: în loc să stăpânească în sfârşit elementele învierii, stăpânesc apăsător chinul, tristeţea şi impasul. Predica în Biserica Noului Testament funcţiona mântuitor (1 Cor. 1, 21). Aşa a fost înţeleasă şi catehizarea în tradiţia ortodoxă. Ele nu trebuie să fie considerate funcţii de importanţă secundară pentru viaţa Bisericii, precum şi pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor, şi de aceea nu este firesc să fie dezgolite de elementul harismatic şi mistagogic. Trebuie să conştientizăm că viaţa duhovnicească, aşa cum este prezentată în tradiţia catehetică, nu este ceva ce se câştigă numai prin lupta personală, ci ceva mai profund, ce se transmite esenţial din generaţie în generaţie prin Taine. Ceea ce numim ethos eclezial, creştere duhovnicească şi maturitate în cadrul unei comunităţi se înfăptuieşte în modul cel mai bun în cadrul sinaxelor latreutice ale Bisericii. Acolo au loc naşterea şi creşterea duhovnicească, învăţarea limbajului credinţei. Şi după cum limba maternă nu este cuprinsă în procesele învăţării, în legile vreunei educaţii artistice, astfel şi limba maternă a credinţei "se învaţă" într-o relaţie foarte substanţială cu trunchiul Bisericii.

 

Autor: T. Mada

Sursa: www.ziarullumina.ro

ISUS CRISTOS: UNICUL RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRILE DESPRE MOARTE

Numai El știe ce ne așteaptă după pelerinajul pământesc

de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 3 noiembrie 2012 (www.zenit.org).

Cu toții murim. Fiecare știe că mai degrabă sau mai târziu va muri. Acest mai târziu este foarte indeterminat și, în orice caz, atunci când omul se gândește la moarte, în mod normal face referință la moartea altora, nu la cea proprie. Există totdeauna vreun vecin, vreun prieten sau vreo rudă care moare, iar aceste persoane care mor ne amintesc în mod simplu că se moare.

Filosoful existențialist Martin Heidegger afirmă în această privință: „Se spune: Cu acesta <>. Se contestă morții certitudinea ei”[1]. În expresia „se moare”, spunem în mod impersonal că fiecare ființă umană este destinată morții, dar nu suntem implicați în primă persoană în ceea ce afirmăm. Mai scrie filosoful: „Într-o zi sau alta se va sfârși prin a muri, dar, pentru moment, încă nu. […]. În cotidianitate recunoaște o specie de certitudine a morții. Nimeni nu se îndoiește că se moare. Dar aceasta <> nu poartă cu sine a fi siguri a ceea ce se potrivește morții, în sensul posibilității caracteristicii și specifice a [ființei umane]”[2].

În fața temei morții, există o diferență calitativă între a spune „se moare” și „eu mor”.

În al doilea caz, cel care vorbește nu vrea să spună că moare în acel moment, dar că moartea este o personală posibilitate a lui, ba chiar, este posibilitatea extremă care îl face conștient că toate certitudinile în care își înrădăcinase propria existență sunt posibilități pure care, ca atare, pot să dispară de la un moment la altul.

 După Heidegger, umanitatea „înainte de toate și mai mult” trăiește o existență inautentică, dominată de „pălăvrăgeala” lui „se spune”, iar trecerea la o existență autentică are loc atunci când ființa umană „anticipă” propria moarte, nu în sensul că se sinucide sau că este obsedat de gândul morții.

A anticipa moartea înseamnă a nu mai fi dispersați în mii de activități, gândind că se primește viața din ceea ce este caduc și trecător, și să se recunoască indefinitivitatea posibilităților concrete pe care viața ni le prezintă.

Omul de astăzi trăiește cufundat într-o cultură atee și materialistă care a narcotizat întrebările cele mai profunde ce provin fin fiecare suflet: „cine sunt? De unde vin? Unde merg?”.

Reflecția heideggeriană asupra tematicii morții poate să ajute omul de astăzi să se interogheze în mod serios asupra propriei vieți, să caute un răspuns sensului vieții, pentru că, dacă moartea este o scufundare în nul, a trăi este un efort inutil.

Ca orice filosof, Heidegger nu poate da răspuns interogativelor și dorințelor celor mai profunde ale spiritului uman, care vrea să știe ce se ascunde în spatele enigmei morții, chiar dacă în mod conștient reprimă întrebările lui cele mai radicale.

Isus Cristos este unicul răspuns tuturor întrebărilor care chinuie sufletul uman: „Ne-ai făcut pentru Tine, și inima noastră este neliniștită până nu se va hodini întru Tine”, spunea Sf. Augustin.

Numai El știe ce ne așteaptă după pelerinajul terestru, pentru că numai El vine din cer, și poate să ne reveleze ce ne așteaptă după moarte.

Este necesar să credem în El pentru a avea un răspuns exhaustiv tuturor întrebărilor noastre asupra vieții după moarte, dar pentru a crede este necesară credința. credința nu este o credință umană, dar este „dar gratuit al lui Dumnezeu”, iar Isus Cristos – afirmă papa Benedict al XVI-lea, „creează în inima noastră dorința de a-L urma pentru a intra în totalitate, într-o zi, în iubirea Lui, atunci când vom primi o locuință nu construită de mâini umane, în ceruri. Nu există persoană care să nu fie ajunsă și interpelată de această iubire fidelă, capabilă să-i aștepte și pe cei care continuă să răspundă cu nu­-ul refuzului și al împietririi inimii. Dumnezeu ne așteaptă, ne caută totdeauna, vrea să ne primească în comuniune cu sine, pentru a dărui fiecăruia dintre noi plinătate de viață, de speranță și de pace”[3].

Papa subliniază că credința nu numai că este un dar divin, dar și că „este un act cu care mă încredințez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată și mă iubește; este adeziune la un «Tu» care-mi dăruiește speranță și încredere”[4], deci, actul de credință reclamă răspunsul liber al omului, care poate să refuze darul oferit de Dumnezeu.

Afirmă în această privință, papa Benedict al XVI-lea: „În jurul nostru, însă, vedem în fiecare zi că mulți rămân indiferență sau refuză să primească această veste. La sfârșitul evangheliei după Marcu, astăzi avem cuvinte dure ale Înviatului care spune: «Cine crede și va fi botezat se va mântui, dar cine nu crede va fi condamnat» (Mc 16, 16), se pierde pe sine însuși. Aș vrea să vă invit să reflectați asupra acestui lucru. Încrederea în acțiunea Duhului Sfânt trebuie să ne împingă întotdeauna să mergem și să predicăm evanghelia, spre o curajoasă mărturisire a credinței; dar, în afara posibilității unui răspuns pozitiv dat darului credinței, există și posibilitatea refuzului Evangheliei, al neacceptării întâlnirii vitale cu Cristos”.

Papa invită pe toți creștinii să vestească Evanghelia, pentru că din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu vine mântuirea pentru toți cei care îl primesc și-i spun „da” lui Isus Cristos, iar acest „da” transformă viața, îi deschide calea spre o plinătate de semnificație, o face atât de nouă, bogată în bucurie și în speranță încrezătoare[5]    

---

[1] M. Heidegger, Essere e Tempo, Longanesi, Milano 1976, p. 314.

[2] Ibidem, p. 311.

[3] Benedetto XVI, Udienza generale, 30 maggio 2012.

[4] Benedetto XVI, Udienza generale, 24 ottobre 2012.

[5] Ibidem.

 

Răbdarea noastră cea de toate zilele

În gândirea creştină, mântuirea se arată la capătul unei răbdări de proporţii martirice, Iisus îndemnându-Şi Apostolii să suporte "până la sfârşit" reacţiile ostile, represive chiar, ale multora dintre adresanţii mesajului evanghelic. La rândul său, sfătuindu-i pe galateni să umble în viaţă sub călăuzirea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel, mult încercatul misionar, nu uita să includă răbdarea îndelungată printre roadele vieţii harice. O altă sintagmă proverbială, poate mai rezonantă prin dramatismul istoriei din care descinde, complineşte accepţia biblică a temei: "răbdarea lui Iov". Adică spiritul hiperrezistent, imun la deznădejde, de care dă dovadă celebrul personaj devenit simbolul anduranţei desăvârşite. Într-adevăr, dintr-o anumită perspectivă, a răbda înseamnă şi a îndura. Mai ales a îndura. Împrejurări nefavorabile, tergiversări ingrate ale existenţei, oameni, gânduri, neputinţe (proprii sau induse), răul din lume. Ce te faci, aşadar, când un concert inextricabil al realităţilor din afara ta te reprimă cu o forţă pe care, oricum ai încerca să i te împotriveşti, nu o poţi respinge? Răspuns: cauţi răbdarea. Dacă ai şansa unei robusteţi lăuntrice de factură stoică, vei asimila această virtute ca pe o formă pasivă a curajului (Petru Creţia), ca pe o rezistenţă sacră, intim conectată la un ideal care întârzie să se contureze. Şi îţi va fi, desigur, mai uşor. Dacă nu, îţi vei supune spiritul unei tensiuni corozive pe care nu o vei stinge, poate, niciodată. Totul ţine, repet, de o atitudine existenţială izbăvitoare, rod al trudei de sine, pentru care nu poţi fi decât recunoscător semenilor care te-au învăţat, salvator, să o practici. Iată de ce, în viziunea unui spirit rebel ca Schiller, pacienţa neostensivă este apanajul "sufletelor mari"!

 

Există, totuşi, tipuri şi faţete ale răbdării. E recomandabil, de pildă, să ai răbdarea lucrului bine făcut. Cultura profunzimii şi a seriozităţii întreprinderilor tale, indiferent de sfaturile fast-food ale unora, este condiţia esenţială a perenităţii. Dacă, în genere, s-a dovedit că "timpul nu cruţă nimic din ce a fost făcut fără el", exigenţa autoimpusă a calităţii te transformă finalmente în propriul tău didact, după ce te-a purtat îndelung prin tărâmul uceniciei atente şi însetate de perfecţiune. Precipitarea maladivă în a obţine totul imediat nu este, în mod sigur, semnul unei bune întemeieri spirituale. Există, orice ar spune temerarii necopţi, o rânduială şi un ritm ale existenţei pe care nu e bine să le tulburi, ci să le observi cu înţelepciune şi, dacă poţi, să le asumi. Trebuie să ai, de asemenea, o anume îngăduinţă în raport cu semenii, un tact relaţional, evitând să-i percepi după unele gesturi fugare sau după caracterizări indirecte, adesea tendenţioase. Vei învăţa, astfel, că persoana umană este mult mai mult decât scăderile ei. Şi, dacă îi vei căuta adâncimile, cu răbdare şi dragoste, aşa cum o face Creatorul, îi vei descoperi tainiţe sufleteşti care o apropie mai mult de Bine şi de Frumos decât de opusul lor, chiar dacă acestuia din urmă îi aduce atât de des tributuri.

Există, apoi, răbdarea de a nu cârti, de a nu te răzvrăti împotriva unei stări factuale frustrante, chiar dacă toate datele contextului te îndreptăţesc să "dai cu pumnul în masă" şi să spui "până aici!". Atitudinea fratelui fiului risipitor din parabolă este întrucâtva grăitoare pentru această direcţie de conduită. Acest Cain al Noului Testament se supune desăvârşit poruncilor tatălui, dar nu poate răbda iubirea copleşitoare arătată fiului întors ("înviat"), dispus la ispăşire totală. În loc să-l sensibilizeze, tabloul mărinimiei părinteşti îl abrutizează şi, în consecinţă, se revoltă orgolios. Cuminţenia lui se dovedeşte infirmă şi mediocră! De-a lungul timpului, mitul Fratelui a proliferat în umanitatea noastră sub forma unor tipologii sinistre, de care încă nu e târziu să ne pocăim. Ele se cer exorcizate prin cultura fraternităţii de cea mai pură sorginte evanghelică.

Tot în perimetrul discuţiei de faţă intră şi răbdarea de sine. Dacă a suporta cerbiciile etice ale celorlalţi constituie un supliciu social, a te răbda devine o acută problemă de conduită intrapersonală. Există, aici, din fericire, o premisă benefică. A ajunge să-ţi pui problema autorăbdării presupune un progres notabil în cunoaşterea de sine. Îţi ştii destul de bine firea pentru a-ţi identifica propriile porniri şi habitudini dezavuabile. Rămâne doar să te angajezi în corijarea lor. Iată considerentul pentru care înţelepciunea filocalică atribuie cunoaşterii de sine o valoare superioară chiar putinţei de a învia morţii sau de a vedea îngerii. În fine, mă gândesc şi la o altă latură a pacienţei, implicită oarecum celei descrise mai sus: răbdarea dialogului autentic. Ea vine din acea frumuseţe caracterială, rarisimă în zilele noastre, a ştiinţei de a doza inspirat cuvântul şi tăcerea. "Cel mai bun vorbitor, spune undeva Cicero, este acela care ştie când să tacă". Rapacitatea verbală are rolul nefast de a eclipsa trăiri şi sensibilităţi nebănuite ale interlocutorului. Educaţia de azi, la toate nivelurile ei, ar realiza multe dacă ne-ar învăţa răbdarea să ne ascultăm unii pe alţii, în loc să ne dominăm reciproc prin vorbe, cât mai multe vorbe.

 

Autor: M. D. Ciobotă

Sursa: www.ziarullumina.ro

Când devine bogăţia obstacol pentru mântuire?

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXII-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv):

"Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi." (Luca XVI, 19-31)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXII-a după Rusalii condamnă nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea care l-au "coborât" pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman.

A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt.

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu era nici recunoscător faţă de Dumnezeu, nici milostiv faţă de oamenii săraci. Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăţia materială, bogatul nemilostiv a devenit şi insensibil sau nepăsător faţă de suferinţa semenilor săi. El a devenit indiferent faţă de suferinţa săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală şi lăcomie materială dezumanizantă.

Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieţii şi al fericirii, nici la săracii şi bolnavii nefericiţi, care aveau nevoie de ajutorul lui. Prin urmare, înţelegem că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut şi pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.

Nu bogăţia l-a dus în iad pe omul cel bogat, ci reaua ei întrebuinţare. Pentru că nici bogăţia şi nici sărăcia nu sunt bune sau rele în ele însele. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "... Nu sărăcia şi nici bogăţia în sine nu este un bine absolut, ci voinţa liberă cu care noi suntem înzestraţi. Această voinţă liberă s-o punem, deci, în rânduială şi să ne deprindem a cugeta cu înţelepciune. Dacă aceasta va fi bine întocmită, nici bogăţia nu va putea să ne scoată din Împărăţia cerurilor şi nici sărăcia nu ne va face să avem mai puţin; ci vom suferi în linişte sărăcia, fără a pune în primejdie dobândirea bunurilor viitoare şi fără a ne pricinui aici vătămare. Ci vom fi mulţumiţi şi aici şi ne vom învrednici de bunurile cereşti."1

Sfânta Evanghelie de astăzi nu vorbeşte despre alte fapte rele ale bogatului nemilostiv, în afară de faptul că trăia întru îndestulare. Desigur, se înţelege că toate faptele rele pe care le va fi săvârşit în viaţa lui au fost pedepsite, însă el este osândit mai ales pentru nepăsarea sau indiferenţa lui faţă de suferinţa aproapelui său. Ştim din Sfânta Scriptură a Noului Testament că oamenilor li se va cere răspuns şi pentru omisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le împlinească, dar le-au nesocotit. Adică nu se acceptă ca firească indiferenţa unora faţă de suferinţa altora, adică neomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:
"- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?

- Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Împărăţia cerurilor."2

Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu asupreşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci mult bine după putinţă.

Când Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre Judecata viitoare (Matei 25, 31-46) spune că Fiul Omului sau Împăratul Judecător va zice celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Matei 25, 34). Cei milostivi sunt numiţi binecuvântaţi, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, adică Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi. În această Împărăţie a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemniţat. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: "am fost bolnav şi nu M-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu M-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat". Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat.

Deci, criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziţie socială sau vârstă este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în viaţa sa pe pământ, atâta binecuvântare primeşte el în bucuria iubirii veşnice a Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor. Cei care au fost indiferenţi şi nemilostivi faţă de semenii lor în suferinţă sunt numiţi blestemaţi. Acest apelativ extrem de aspru este un reproş-sentinţă care explică gravitatea nepăsării unora faţă de suferinţa altora.

Mântuitorul Iisus Hristos le spune celor de-a stânga sa, celor nemilostivi: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul (sau iadul) cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat" (Matei 25, 41-43). Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că iadul sau focul cel veşnic şi întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăţia cerurilor, adică Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol şi de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor. Ca atare, deşi nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită faţă de oameni. Demonii, deşi sunt inteligenţi, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită şi milostivă.

Aşadar, înţelegem că omul are o foarte mare responsabilitate faţă de oamenii aflaţi în suferinţă, încât mântuirea lui depinde de atitudinea lui faţă de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său. La porţile Împărăţiei cerurilor vor sta martori pentru om cei care au primit ajutorul lui când se aflau în suferinţă sau în nevoi, dar şi cei care nu l-au primit, au fost uitaţi de el sau trecuţi cu vederea, dispreţuiţi ori alungaţi. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocaţi puternici ai celor milostivi, dar şi aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăţiei cerurilor.

Trăim astăzi într-o vreme de criză economico-financiară, care în mare parte se datorează lăcomiei unora în defavoarea altora. Această criză aduce suferinţă, sărăcie şi necaz celor mai mulţi dintre oameni. Din păcate, astăzi există unii oameni care au belşug de lucruri materiale, dar le risipesc cu multă uşurinţă şi nepăsare, în timp ce alţi oameni mor de foame. În acest sens, cineva se ruga cu aceste cuvinte: "Dă, Doamne, pâine celor flămânzi, şi foame de Tine celor ce au prea multă pâine!" Deci, mai rea decât criza financiară este criza de umanitate, deficitul de omenie, când oamenii nu mai sunt umani, când nu mai sunt milostivi, când nu mai sunt iertători. Când nu mai sunt binevoitori faţă de semenii lor, atunci se află cu adevărat într-o criză pierzătoare de suflet.

Astfel, criza financiară de astăzi este în esenţă tot o criză spirituală. De aceea, într-o lume aflată în criză spirituală, morală, economică şi ecologică, credinţa în Dumnezeu şi comuniunea cu El sunt surse de speranţă şi de putere spirituală pentru solidaritate, pentru lupta împotriva păcatului, împotriva sărăciei şi suferinţei, singurătăţii şi disperării, dezbinării şi conflictelor de tot felul. Aşadar, comuniunea cu Dumnezeu trebuie să devină centrul vieţii particulare şi sociale. Întreaga viaţă umană este chemată să se hrănească cu prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respiraţie a sufletului şi printr-o vedere divino-umană a umanităţii şi a creaţiei. De multe ori vedem că ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin intenţii bune, ci, pentru a ajuta aproapele în situaţiile lui dificile, trebuie să cerem şi noi ajutorul lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 5 ). De pildă, vindecarea demonizaţilor nu se poate face decât dacă ucenicii lui Hristos practică postul şi rugăciunea (cf. Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Hristos, prezent duhovniceşte în ucenicii Săi, poate alunga demonii.

În concluzie, din Evanghelia de astăzi înţelegem că bucuria egoistă de bunurile materiale ale lumii pământeşti trecătoare, trăită în izolare şi indiferenţă de oamenii săraci, este o falsă bucurie care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Nu bucuria lăcomiei şi a îmbuibării egoiste, fără cumpătare şi fără milostenie, ci bucuria iubirii smerite şi milostive, bucuria vieţii în comuniune cu alţii este adevărata bucurie a vieţii.

Să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu Cel milostiv pentru a ne dărui puterea spirituală de a preţui şi cultiva chipul Său în noi şi chipul Său din fiecare om. Să ne rugăm lui Dumnezeu să sălăşluiască în noi prin Duhul Său Cel Sfânt şi să ne dăruiască puterea de a înlocui egoismul cu solidaritatea, indiferenţa cu grija faţă de alţii, obsesia profitului cu bucuria dăruirii, teama cu încrederea, violenţa cu pacea, disperarea cu speranţa, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

Note:
1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni, Omilia a III-a.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, Omilia a şaptea.

 

Sursa: www.basilica.ro

Reflecţie: Bostanii goi de Halloween

Sfârşitul lunii octombrie este marcat de un eveniment, pe care unii îl definesc ca fiind o sărbătoare, care s-a răspândit tot mai mult sub impulsul substanţial al televiziunii, cinema-ului şi al internetului şi care reuneşte persoanele într-o atmosferă "decorată" de bostani goi, schelete, cranii, corniţe, vampiri, stafii etc. (Fiecare după doza de imaginaţie pe care o are!). Nu trebuie să facem un efort prea mare pentru a ne da seama de aspectul comercial al evenimentului, însă se impune o reflecţie mai amănunţită asupra acestui aspect. Este doar un fel de carnaval? E o joacă "nevinovată"? E un alt mod de distracţie? E ceva "haios"?

 

 

Care este istoria acestui fenomen?

 

Vechii celţi aveau o sărbătoare a sfârşitul verii, a perioadei recoltelor şi a începutului iernii denumită samhain. Era, de fapt, sărbătoarea Anului Nou. Exista o legendă potrivit căreia spiritele morţilor din timpul anului se întorceau în noaptea de 31 octombrie pentru a căuta un corp pe care să îl posede în anul următor. Pentru a nu fi posedaţi, celţii stingeau focul din sobă pentru a face casa rece şi neprimitoare. Apoi se mascau şi se îmbrăcau respingător pentru a alunga spiritele.

După ce celţii s-au convertit la creştinism au rămas reminiscenţe ale acestei sărbători care, de data aceasta, a ajuns să aibă loc în preajma a două sărbători ale Bisericii Catolice: Solemnitatea Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie) şi Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi (2 noiembrie).

La începutul secolului al XIX-lea emigranţii irlandezi au adus cu ei sărbătoarea samhain în Statele Unite ale Americii unde a şi primit denumirea de All Hallows Eve (Ajunul tuturor sfinţilor), transformată apoi în Halloween.

 

 

Cum a ajuns Halloween-ul să aibă o aşa amploare?

 

 

În SUA s-a răspândit ca o oportunitate nouă de distracţie, care a fost speculată de mediile comerciale, pentru care a devenit o ocazie de noi profituri, astfel încât campania de susţinere din partea televiziunilor nu a fost tocmai întâmplătoare. Prin "contribuţia" mass-mediei Halloween-ul a ajuns din SUA şi în Europa, iar magazinele şi cluburile profită din plin!

 

 

Este ceva rău să te distrezi de Halloween?

 

 

Valenţele care au devenit comune pentru acest eveniment pot fi considerate îngrijorătoare. Dincolo de accentele groteşti şi macabre se remarcă înclinaţia spre esoteric şi malefic. O rapidă căutare pe internet confirmă lucrul acesta! Iar când aceste manifestări îi vizează pe copii, aspectul devine şi mai îngrijorător!

Este problematic şi faptul că Hallowen-ul pune cu totul în umbră două sărbători catolice importante. Exemplul sfinţilor care ne transmit prin viaţa lor multe valori umane şi creştine este înlocuit de manifestări "animate" de personaje macabre: spirite, stafii, schelete, vampiri etc. Cultul răposaţilor şi amintirea celor dragi, care au trecut din această lume, sunt acoperite de manifestări de exorcizare a morţii. Probabil nimeni nu ar fi încântat dacă, de exemplu, ziua sa de naştere ar fi pusă în umbră de proprii prieteni cu o distracţie de felul acesta.

Pe tonalităţi mai grave (şi poate nu departe de adevăr) sunt unii care afirmă că fenomenul satanismului nu este străin de Halloween.

 

 

Aşadar, este de preferat ca în familie, în şcoli şi în parohii să nu fie "sărbătorit" Halloween-ul?

 

 

Da! Se poate şi fără! Cei care se ocupă, în mod serios, de educaţia copiilor şi a tinerilor ştiu că au o datorie de a-i îndrepta pe aceştia spre ceea ce este frumos şi are valoare. Simţul binelui şi al frumosului nu trebuie să lipsească din educaţie. Însă, manifestările legate de Halloween nu au nimic de-a face cu estetica vieţii! A-i "transporta" pe copii şi tineri într-o lume de vrăjitoare, strigoi şi vampiri este cel puţin în defavoarea lor, dacă nu chiar periculos. Numai faptul de a-i vedea deghizaţi în diferite personaje, deloc încântătoare, stârneşte îngrijorare.

 

 

Ce se poate face pentru a contracara Halloween-ul?

 

 

Înainte de toate se impune o mai atentă reflecţie din punct de vedere educativ. Tendinţele deviante ale unor tinerilor şi violenţa ce se manifestă în rândul unora dintre ei nu sunt străine de promovarea unor manifestări cum ar fi Halloween-ul. Nu întâmplător Ministerul Educaţiei din Rusia interzice orice astfel ne manifestare în şcoli. În Filipine, şcolile catolice sunt unite în hotărârea de a tutela binele elevilor evitând orice manifestare de genul Halloween.

Dintr-un punct de vedere creştin lucrul cel mai important de făcut ar fi tocmai "recucerirea" valorii Solemnităţii Tuturor Sfinţilor şi a Pomenirii Tuturor Credincioşilor Răposaţi. În multe locuri în ajunul sărbătorii dedicate tuturor sfinţilor au loc adoraţii euharistice, seri de rugăciune, meditaţii despre sfinţi etc. Există şi iniţiative de genul "HOLYween" prin care se promovează vieţile sfinţilor şi se cere credincioşilor să expună imagini ale sfinţilor la ferestre, pe balcoane, la locul de muncă etc.

Aşadar, cine are capul pe umeri îşi dă seama de felul în care trebuie să se raporteze la fenomenul Halloween, iar cine se mulţumeşte cu "bostanii goi"... poate anul viitor se va răzgândi!

 

Autor: Pr. Felix Roca

Sursa: www.ercis.ro

Cunoaşterea duhovnicească şi cea intelectuală

Tema apoftegmelor 5 şi 6 despre avva Arsenie din Patericul egiptean este opoziţia dintre ştiinţa omenească, pe de o parte, şi pe de altă parte cunoaşterea prin Duhul Sfânt. Iată-le:

 

Cineva l-a întrebat pe fericitul Arsenie: "Cum se face că noi, din atâta învăţătură şi înţelepciune, nu avem nimic, în vreme ce aceşti ţărani egipteni au dobândit sumedenie de virtuţi?" Răspunde avva Arsenie: "Noi, din învăţătura lumii nu avem nimic, în vreme ce aceşti ţărani egipteni şi-au dobândit virtuţile din propriile lor osteneli" (apoftegma 5).

Avva Arsenie l-a întrebat, odată, pe un bătrân egiptean în legătură cu gândurile sale. Altcineva, văzându-l, i-a zis: "Cum se poate, avva Arsenie, un om ca tine, cu atâta învăţătură latinească şi grecească, să întrebi pe acest ţăran despre gândurile tale?" El a răspuns: "Învăţătura latinească şi grecească o cunosc, dar alfabetul acestui ţăran simplu încă nu-l cunosc"

(apoftegma 6).

Avva Arsenie făcea o figură aparte între monahii din pustia egipteană. Acolo majoritatea era alcătuită din ţărani simpli, lipsiţi de educaţie, de origine egipteană. Au fost însă şi câteva excepţii notabile. Acesta este cazul avvei Arsenie şi al avvei Evagrie Ponticul, protagoniştii povestirilor de mai sus. Cei doi călugări erau oameni cu multă educaţie, rafinaţi, obişnuiţi cu luxul, care la un moment dat îşi schimbă radical modul de viaţă. Despre Arsenie ni se spune că "precum în palat nimeni nu purta haine mai bune decât dânsul, tot aşa nici în Biserică nimeni nu purta haine mai dispreţuite decât dânsul". Schimbarea a fost totală, vocaţia ascetică a fost asumată cu maximă hotărâre.

Oarecum din aceeaşi stirpe este şi avva Evagrie. Amândoi constată că educaţia lor bună, primită în lume, nu îi ajută în pustie, în războiul nevăzut. Avem de-a face cu două planuri, care nu se intersectează în mod obligatoriu: planul cunoaşterii duhului şi planul ştiinţei omeneşti. De aceea îi auzim pe cei doi mari intelectuali ai deşertului zicând că încă nu au învăţat nici măcar alfabetul acelor ţărani egipteni care şi-au dobândit virtuţile din propriile osteneli.

Nu trebuie să detectăm în astfel de afirmaţii dispreţul obligatoriu faţă de cunoaşterea ştiinţifică al pustnicilor. În contrapondere pot fi citite adevăratele apologii ale Sfântului Grigorie Teologul din cadrul poemelor sale autobiografice pentru cultură şi cunoaştere. Arsenie prin cuvintele sale nu face altceva decât să marcheze cât se poate de limpede că între cele două tipuri de cunoaştere există o diferenţă netă. Conţinutul cunoaşterii intelectuale nu poate fi transferat, transformat în cunoaştere duhovnicească, deşi exerciţiul intelectual poate fi util pentru primirea, înţelegerea şi apoi predarea către generaţiile următoare a experienţelor duhovniceşti. E cât se poate de important să fie conştientizată deosebirea de fond dintre cele două tipuri de cunoaştere, pentru ca nu cumva să ajungă unii să se hrănească cu iluzia cunoaşterii, care rezultă din încercarea de a explora mental, obiectiv, exterior adâncimile duhului. Sfântul Siluan Athonitul, mergând pe o linie similară, spunea că înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu îşi găseşte cheia în împlinirea poruncilor lui Hristos, iar nu în cercetarea ştiinţifică. Arhim. Sofronie Saharov dezvoltă tema celor două moduri de cunoaştere: "Calea obişnuită şi cunoscută de toţi de a ajunge la cunoaştere constă în a orienta facultatea cognitivă a minţii omeneşti spre lumea exterioară. Acolo ea întâlneşte o diversitate nenumărată de fenomene, de aspecte, de forme şi fragmentarea infinită a tot ceea ce există. Astfel această cunoaştere nu este niciodată integrală şi nu poate ajunge niciodată la o unitate adevărată. În acest mod de cunoaştere mintea recurge la o sinteză care va fi mereu şi inevitabil artificială. Unitatea la care ajunge mintea pe această cale nu este ceva real, nici obiectiv, nu e decât o entitate intelectuală provenită dintr-un raţionament abstract.

Cealaltă cale ce duce la cunoaşterea existenţei constă din a îndrepta mintea omenească spre interiorul ei înseşi şi apoi spre Dumnezeu. Aici are loc inversul a ceea ce se petrece în primul mod de cunoaştere: mintea se retrage din multiplicitatea infinită şi din fragmentarea fenomenelor lumii exterioare şi se întoarce din toate puterile spre Dumnezeu; rămânând în rugăciune, ea se integrează în actul creator al lui Dumnezeu şi atunci se vede pe ea însăşi şi întreg universul" (Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, trad. pr. prof. dr. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu 1999, pp. 91-92).

În încheiere, dacă ar fi să citez un alt părinte din Pateric, aş spune că atunci când cele două tipuri de cunoaştere se întâlnesc în sufletul unui om, aceasta este imaginea întregii înţelepciuni.

 

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

„CAZUL SERIOS” AL OMILIEI (PARTEA A TREIA)

Din nou despre „metoda patristică”

di monsignor Enrico Dal Covolo
Magnifico Rettore della Pontificia Università Lateranense

ROMA, joi 19 iulie 2012 (zenit.org). Rămânând încă la „metoda patristică” a omiliei, și mai precis la dubla ei mișcare, convine să explicităm cel puțin două sugestii.

Prima sugestie recomandă o specie de echilibru între călătoria dus și cea întors. Ne lovim deseori de omilii „dezechilibrate”: ori prea fixate pe exegeza textului, unde poate se face exces de erudită informare biblică și liturgică; ori, contrar, omilii prea îndreptate spre actualizare, unde riscul extrem este cel de a transforma omilia în reuniune politică unde se prezintă platforma politică a candidatului. În primul caz, credinciosul nu este însoțit spre interpretarea Cuvântului pro nobis, hic et nunc; în al doilea caz, Cuvântul riscă să devină un simplu pretext, pentru ca predicatorul să spună ceea ce în acel moment i se pare lui mai important. Este bine să amintim că acea călătorie de întoarcere, adică actualizarea, va fi cu atât mai fecundă, cu cât mai mare grijă va fi fost pregătită călătoria dus.

Intervine aici a doua sugestie, și ea legată de magisteriul Părinților noștri. În exercitarea omiliei trebuie valorificată inima, tocmai pentru că ea este centrul celor două mișcări ale lectio divina: acolo coboară Cuvântul, citit și meditat, și de acolo pleacă în confruntarea cu rugăciunea și cu viața.  

Unul din defectele multor omilii este cel al unui anumit intelectualism. Omilia, în schimb, trebuie să vorbească inimii credincioșilor, în sensul biblic și patristic al acestui cuvânt. Pentru Biblie și Sfinții Părinți, inima reprezintă intimitatea omului. Acolo ținem în mână destinul nostru, unde se joacă marile decizii, acolo unde, în vreun fel, sunt adunate toate facultățile noastre. Tocmai în acest sens predicatorul trebuie să vorbească „de la inimă la inimă”: cor ad cor loquitur. Tradiția creștină recunoaște în inimă calea pentru a stabili întâlniri autentice și adevărate. „Nu ne ardea oare inima în piept, atunci când conversa cu noi pe drum, atunci când ne explica Scripturile?”, se întrebau mirați discipolii din Emaus.

În acest sens, icoana predicatorului este Sf. Fecioară Maria. În Evanghelia copilăriei, Luca repetă de două ori că Maria „păstra/medita toate acestea în inima ei” (2, 19.51). evanghelistul vrea să spună că în cutiuța prețioasă a inimii ei, Fecioara mamă „păstra împreună cu mare grijă” (sunetérei) fiecare relicvă a misterului lui Isus. Dar într-una din cele două episoade, Luca adaugă: „și la confrunta…” (2, 19). Aici este folosit un verb foarte semnificativ, și acesta este termenul symbállein, înrudit, printre alții cu substantivul italienesc [și românesc] simbol. În acest fel, se vrea a se spune că Maria nu numai că păstra cu gelozie în inima ei Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult încă, ea căuta să confrunte cuvintele revelației cu propria viață, evident, pentru a le „pune în practică”.

Trecem acum de la Biblie la Sf. Părinți, tot cu privire la centralitatea inimii în metoda omiliei.

Amicului Teodor, medic al împăratului, Grigore cel Mare recomanda: „Învață să cunoști inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu”.

Dar pentru ca acest lucru să se întâmple cu adevărat, este necesar ca Cuvântul lui Dumnezeu să fie „digerat” în inima omului. Poate că această imagine a digestiei nu este foarte atrăgătoare (Bernard îi sfătuia chiar pe călugării săi să fie animalia munda et ruminantia), dar are avantajul să amintească în mod icastic că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata hrană a inimii noastre.

În această privință, tradiția Sf. Părinți este foarte bogată. Mă limitez numai la un exemplu. Despre Fericitul Aelredus din Rievaulx, discipol și biograf al Sf. Bernard, se citește că vorbea ex biblioteca sui cordis. Inima lui Aelredus (și pe bună dreptate și cea a lui Bernard, maestrul lui) devenise o cutie, adică un raft prețios în care erau așezate cu grijă tà biblía, adică Sfânta Scriptură, cărțile prin excelență.

Acesta este complimentul cel mai potrivit ce s-ar putea face unui omilet: atunci când vorbește, vorbește din biblioteca inimii lui. Adică se simte cu adevărat că sarcina lui de a „actualiza” Cuvântul vine dintr-o inimă plăsmuită de El, în profundă sintonie cu acesta.  

Omileții care au influențat profund viața credincioșilor sunt martorii acestei intime, cordiale uniuni cu misterul lui Cristos.

Să ne gândim – pentru a face numai un exemplu – la Sf. Francisc de Assisi. S-a spus că de „parfumul evangheliei” sunt atât de pline scrierile lui (așa cum erau, din câte putem știi, omiliile lui) că, dacă s-ar scoate textele evanghelice, nu ar mai rămâne nimic din ele. Sau, să ne gândim la Sf. Carol Boromeu și la celebra lui Omilie nr. 45, în care sfântul episcop se adresează direct Răstignitului: „De ce ai voit să te naști într-o condiție atât de joasă, să trăiești totdeauna astfel și să mori printre ticăloșii? Pentru ce ai îndurat atâtea suferințe, atâtea ofense, atâtea jigniri, atâtea dureri și atâtea răni, și la sfârșit moartea crudă, vărsându-ți sângele până la ultima picătură?...”. Și Sf. Carol conclude omilia lui, proclamând: „cu adevărat fericiți sunt cei care au imprimat în inima lor pe Cristos cel răstignit, și nu dispare niciodată”. Să ne mai gândim la Parohul de Ars, care în momentul cel mai neprevăzut întrerupea omilia, pentru a se îndrepta cu intensitate inefabilă spre Tabernacol, spunând: „Dar ce contează toate acestea? El este acolo!...”. Dar, probabil, exemplul cel mai impresionant vine de la o predică a Sf. Alois Grignon de Monfort. Urcat pa pupitru la ceasul stabilit, predicatorul scotea crucea și, fără a spune nici un cuvânt, se oprea să-l contemple îndelung, dând curs liber lacrimilor. La rândul lui, poporul, nu reușește să-și oprească lacrimile, când predicatorul coboară și dă fiecăruia să sărute Răstignitul. „Predica a fost scurtă”, comentează biograful, „dar nu ajunge toată viața unui sfânt pentru a o pregăti”.  

 

sfârșit

 

 

Întru dăinuire spre înveşnicire

Odată, Emil Cioran l-a apostrofat pe Mircea Vulcănescu, în spiritul "Schimbării la faţă a României", "cu pasiune şi orgoliu", că românii nu au sfinţi. E drept, în calendare nu erau trecuţi şi, recunoscând, autorul "Dimensiunii româneşti a existenţei" a adăugat pe dată că ştie într-un sat uitat de lume o bătrână care a făcut gropi în lutul cămăruţei sale bătând mătănii şi făcând cu osârdie rugăciuni, plugărindu-şi sufletul spre rodire duhovnicească. Această atât de simplă afirmaţie învăluie o concepţie despre sfinţenie într-un orizont de nespusă discreţie şi delicateţe sufletească, în care îşi află rostul toţi cei care tânjesc a fi "contemporani cu Dumnezeu".

 

Semnificativ este cum s-au sfârşit cei doi gânditori: plecat în Franţa, Emil Cioran a ajuns celebru, a trăit până spre amurgul secolului şi s-a stins ca român, fără să-şi ceară cetăţenie franceză. Mircea Vulcănescu a rămas în ţară, a slujit-o cu întreaga-i pricepere şi putere de dăruire, a fost arestat de comunişti şi a plecat spre Domnul de la închisoarea din Aiud, împăcat şi îndemnând la împăcare: "Să nu ne răzbunaţi". Primul a cucerit, în modul său de a fi, lumea şi a rămas singur, al doilea abia a apucat să ajungă la mijlocul vieţii şi a îmbogăţit numărul martirilor noştri. Acest adevărat martir şi-a trăit viaţa în ritmul credinţei creştin-ortodoxe, considerând că în lumea modernă, care şi-a înmulţit ispitele, singura reacţie potrivită credinciosului este să se lepede de ea. Privind în urmă, aflăm că aşa făcut-au şi străbunii noştri, fără zarvă, fără gesturi grandilocvente, spre laudă de sine, mărindu-se în ochii lumii celei grabnic trecătoare, însă cu frica de Dumnezeu în suflet. Acea frică sfântă şi sfinţitoare, "început al înţelepciunii" pentru că Domnul este Judecătorul şi, înaintea Lui, învaţă o rugăciune, "nu va fi împăratul mai sus decât sluga, că fiecare din faptele lui ori se va coborî, ori se va înălţa". Acel ţăran, uitat de noi, dar mărturisindu-ne în faţa lui Dumnezeu, ştia ceea ce mulţi am uitat, sau o spunem doar să ne fălim că ştim - anume că toate câte le facem, în faţa lui Dumnezeu le facem şi că ceea ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă, iar ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă.

 

Menirea omului este a sfinţi locul

Ne întoarcem la Mircea Vulcănescu şi aflăm că anume ceea ce-l face pe român să făptuiască "nu este că rezultatul atârnă de faptă, ci nevoia de a se pune în regulă cu rânduiala lucrurilor, de a-şi împlini rostul". Cam în acelaşi timp, Nichifor Crainic, încredinţând că sfinţenia este "împlinirea umanului", scria: "Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea lui la natura dumnezeiască". Aşa îşi împlineşte omul rostul prin iubire de Dumnezeu şi semeni, pentru că ne amintesc străbunii că menirea omului este a sfinţi locul. Cum? Urmând o "măsură": "a fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare", acea "omenie" ce se poate pierde din nebăgare de seamă şi care îl face vrednic, după cuvântul lui Mircea Eliade, de acel "cosmos sanctificat liturgic". Şi mai aflăm o limită - a omului fără Dumnezeu deoarece rostul cel mai adânc al omului este în Dumnezeu, fără de care totul e "vânare de vânt", rătăcire şi zădărnicie.

După cuviinţă, rânduiala se deprinde din pruncie, când se învaţă ce se cade să faci şi ce nu, să iei seama la ce se întâmplă cu tine ca să te faci pământ bun pentru cuvântul Domnului, căci omul după fapte se cunoaşte, cum pomul după roade. Mai scrie Mircea Vulcănescu că nu fapta în sine are importanţă, ci semnificaţia de "atitudine în veşnicie". Însuşită, această atitudine face omul părtaş la veşnicie, după un ritual ce duce de la vremelnicie la dăinuire spre înveşnicire; de la vieţuirea pieritoare la cea dăinuitoare. În troparul celor mai mulţi sfinţi cuvioşi spunem că în fiecare, după firea sa, "cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Că luând crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor…" Evlavia cu totul specială pe care poporul o are pentru Cuvioasa Parascheva sau Sfântul Dimitrie cel Nou, sărbătoriţi în această lună, pentru alţi sfinţi cuvioşi, arată deopotrivă o mare credinţă şi o la fel de mare năzuinţă. Ne rugăm pentru cele de folos zilelor, care "rele sunt", dar îndeosebi pentru a ne fi sprijinitori ca să fim vrednici de sfinţia lor, împreună cu ei lucrători. Doar aşa făcând, toate celelalte "se vor adăuga". Poate părea uimitor faptul că despre petrecerea pământească a multora dintre sfinţii noştri ştim puţin, dar păstrăm ca o comoară tainică tot ceea ce este de folos spre o bună rânduială în rostul sfinţitor. Discreţia lor, şi ea, o mărturie a iubirii, este izbitor contrastantă cu egoismul şi individualismul contemporan ce înscrie omul pe o traiectorie fiinţială entropică. Cu toţii, ştiuţi şi neştiuţi, au urmat îndemnului lui Hristos: "Cel ce vrea să fie între voi întâiul, să fie tuturor slugă, căci şi Fiul Omului nu a venit să-i slujească alţii Lui, ci să slujească El…" Ei ştiu şi ne învaţă că lauda se cuvine doar lui Dumnezeu şi rostul ei e "spre îndreptarea inimii" pe calea poruncilor Sale. În "Patericul românesc" şi, mai de curând, în cartea "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi", arhimandritul Ioanichie Bălan ne arată cât de diferite sunt drumurile către Domnul, că abia "lepădându-ne de noi", asumându-ne crucea şi urmând lui Hristos ne împlinim ca oameni, fiecare cu o personalitate unică în unitatea structurii sale de personalitate. Unicitatea ne vine din pământul din care am fost făcuţi, iar unitatea, din Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a suflat peste noi, cum tot prin El comunitatea se face comuniune sfântă şi sfinţitoare.

"Fără ispite, nici raiul nu ar fi"

 

Năzuinţa spre o asemenea fiinţare a făcut ca străbunii noştri să tindă a urma voia Domnului, dăruindu-se Lui, zicând "facă-se voia Ta". O rugăciune veche din cele ce măsurau trecerea ceasurilor spune: "Doamne precum porunceşti, Doamne precum ştii, Doamne precum voieşti facă-se în mine voia Ta". Ţăranul începea ziua însemnându-se cu semnul crucii şi o rugăciune cât de scurtă, tot aşa cu tot lucrul pentru ca la sfârşit să aducă mulţumire şi slavă Celui de la care vin "toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit". E un fel de a încerca să fii "în lume", fără a fi "din lume", căutând Împărăţia lui Dumnezeu care se află în fiecare; cale spre împăcarea cu oamenii şi cu Dumnezeu, în taină şi cu îngăduinţă, până acolo renunţa la răzbunare pentru a-l "lăsa în plata Domnului". Între atâtea, e un fel de a fi în lume, ce dă seama de neam şi om, în care întrezărim înţelegere pentru mult discutata "retragere din istorie" a poporului nostru despre care vorbea Blaga. La hotarul dintre realitate şi metaforă, expresia desfăşoară un spaţiu unde transfigurarea poate însemna binecuvântare sau blestem şi ruga, împlinire sau ocară. Măsura, concept calitativ, nu cantitativ, este "ispita" în sensul dat de Mircea Vulcănescu, fără de care, spunea un bătrân duhovnic, nici raiul nu ar fi. Şi, cum nimic nu e perfect în lumea amestecată a binelui şi răului, acest fel de a fi în lume are multe virtuţi şi nu mai puţine vicii, primele întărindu-ne, celelalte vlăguind duhul şi îmbolnăvind trupul.

La început de eon, trăitorii acestor meleaguri au răspuns chemării Sfântului Apostol Andrei, încreştinarea făcându-se de jos în sus, fără să fie impusă, ci asimilată aproape firesc în spiritualitatea trăitorilor de atunci. Vestea cea bună a ajuns în pământ primitor şi a rodit "în răbdare", ce vindecă durerea, întăreşte credinţa, face roditoare iubirea şi de neclintit speranţa. Nu răbdarea care "aşteaptă la cotitură" spre răzbunare, nici aceea care-şi alina suferinţa "învoindu-se la păcat", ci aceea a lui Lazăr sau a lui Iov. I. D. Sârbu scria că această răbdare se aseamănă cu aceea a lui Iov, poporul aflându-se într-o "stare iovită"; o stare în care inima, în vremuri de restrişte, de întuneric, şopteşte cu Sfântul Grigorie Teologul: "Doamne, aprinde lumina Ta cea stinsă în mine". Drumul e greu şi aproape imposibil de descris, însă avem la îndemână rugăciunea, postul şi faptele bune, citirea Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi. Aşa, încet şi în tăcere, refuzând vuietul lumii, avem mereu în faţă comuniunea cu Dumnezeu, tinzând "să murim lumii pentru a via lui Hristos". Iar când ne pare de nesuportat, să strigăm cu Sfântul Apostol Petru: "Doamne, scapă-mă". O va face neîntârziat, pentru că, prin timp, străbunii ne asigură că Hristos anume s-a înomenit, "să scape lumea asta de rău şi de păcat". În rest, de-a lungul anilor să spunem cu Blaga: "Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt".

 

Autor: E. Solunca Moise

Sursa: www.ziarullumina.ro