ISUS CRISTOS: UNICUL RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRILE DESPRE MOARTE

Numai El știe ce ne așteaptă după pelerinajul pământesc

de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 3 noiembrie 2012 (www.zenit.org).

Cu toții murim. Fiecare știe că mai degrabă sau mai târziu va muri. Acest mai târziu este foarte indeterminat și, în orice caz, atunci când omul se gândește la moarte, în mod normal face referință la moartea altora, nu la cea proprie. Există totdeauna vreun vecin, vreun prieten sau vreo rudă care moare, iar aceste persoane care mor ne amintesc în mod simplu că se moare.

Filosoful existențialist Martin Heidegger afirmă în această privință: „Se spune: Cu acesta <>. Se contestă morții certitudinea ei”[1]. În expresia „se moare”, spunem în mod impersonal că fiecare ființă umană este destinată morții, dar nu suntem implicați în primă persoană în ceea ce afirmăm. Mai scrie filosoful: „Într-o zi sau alta se va sfârși prin a muri, dar, pentru moment, încă nu. […]. În cotidianitate recunoaște o specie de certitudine a morții. Nimeni nu se îndoiește că se moare. Dar aceasta <> nu poartă cu sine a fi siguri a ceea ce se potrivește morții, în sensul posibilității caracteristicii și specifice a [ființei umane]”[2].

În fața temei morții, există o diferență calitativă între a spune „se moare” și „eu mor”.

În al doilea caz, cel care vorbește nu vrea să spună că moare în acel moment, dar că moartea este o personală posibilitate a lui, ba chiar, este posibilitatea extremă care îl face conștient că toate certitudinile în care își înrădăcinase propria existență sunt posibilități pure care, ca atare, pot să dispară de la un moment la altul.

 După Heidegger, umanitatea „înainte de toate și mai mult” trăiește o existență inautentică, dominată de „pălăvrăgeala” lui „se spune”, iar trecerea la o existență autentică are loc atunci când ființa umană „anticipă” propria moarte, nu în sensul că se sinucide sau că este obsedat de gândul morții.

A anticipa moartea înseamnă a nu mai fi dispersați în mii de activități, gândind că se primește viața din ceea ce este caduc și trecător, și să se recunoască indefinitivitatea posibilităților concrete pe care viața ni le prezintă.

Omul de astăzi trăiește cufundat într-o cultură atee și materialistă care a narcotizat întrebările cele mai profunde ce provin fin fiecare suflet: „cine sunt? De unde vin? Unde merg?”.

Reflecția heideggeriană asupra tematicii morții poate să ajute omul de astăzi să se interogheze în mod serios asupra propriei vieți, să caute un răspuns sensului vieții, pentru că, dacă moartea este o scufundare în nul, a trăi este un efort inutil.

Ca orice filosof, Heidegger nu poate da răspuns interogativelor și dorințelor celor mai profunde ale spiritului uman, care vrea să știe ce se ascunde în spatele enigmei morții, chiar dacă în mod conștient reprimă întrebările lui cele mai radicale.

Isus Cristos este unicul răspuns tuturor întrebărilor care chinuie sufletul uman: „Ne-ai făcut pentru Tine, și inima noastră este neliniștită până nu se va hodini întru Tine”, spunea Sf. Augustin.

Numai El știe ce ne așteaptă după pelerinajul terestru, pentru că numai El vine din cer, și poate să ne reveleze ce ne așteaptă după moarte.

Este necesar să credem în El pentru a avea un răspuns exhaustiv tuturor întrebărilor noastre asupra vieții după moarte, dar pentru a crede este necesară credința. credința nu este o credință umană, dar este „dar gratuit al lui Dumnezeu”, iar Isus Cristos – afirmă papa Benedict al XVI-lea, „creează în inima noastră dorința de a-L urma pentru a intra în totalitate, într-o zi, în iubirea Lui, atunci când vom primi o locuință nu construită de mâini umane, în ceruri. Nu există persoană care să nu fie ajunsă și interpelată de această iubire fidelă, capabilă să-i aștepte și pe cei care continuă să răspundă cu nu­-ul refuzului și al împietririi inimii. Dumnezeu ne așteaptă, ne caută totdeauna, vrea să ne primească în comuniune cu sine, pentru a dărui fiecăruia dintre noi plinătate de viață, de speranță și de pace”[3].

Papa subliniază că credința nu numai că este un dar divin, dar și că „este un act cu care mă încredințez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată și mă iubește; este adeziune la un «Tu» care-mi dăruiește speranță și încredere”[4], deci, actul de credință reclamă răspunsul liber al omului, care poate să refuze darul oferit de Dumnezeu.

Afirmă în această privință, papa Benedict al XVI-lea: „În jurul nostru, însă, vedem în fiecare zi că mulți rămân indiferență sau refuză să primească această veste. La sfârșitul evangheliei după Marcu, astăzi avem cuvinte dure ale Înviatului care spune: «Cine crede și va fi botezat se va mântui, dar cine nu crede va fi condamnat» (Mc 16, 16), se pierde pe sine însuși. Aș vrea să vă invit să reflectați asupra acestui lucru. Încrederea în acțiunea Duhului Sfânt trebuie să ne împingă întotdeauna să mergem și să predicăm evanghelia, spre o curajoasă mărturisire a credinței; dar, în afara posibilității unui răspuns pozitiv dat darului credinței, există și posibilitatea refuzului Evangheliei, al neacceptării întâlnirii vitale cu Cristos”.

Papa invită pe toți creștinii să vestească Evanghelia, pentru că din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu vine mântuirea pentru toți cei care îl primesc și-i spun „da” lui Isus Cristos, iar acest „da” transformă viața, îi deschide calea spre o plinătate de semnificație, o face atât de nouă, bogată în bucurie și în speranță încrezătoare[5]    

---

[1] M. Heidegger, Essere e Tempo, Longanesi, Milano 1976, p. 314.

[2] Ibidem, p. 311.

[3] Benedetto XVI, Udienza generale, 30 maggio 2012.

[4] Benedetto XVI, Udienza generale, 24 ottobre 2012.

[5] Ibidem.