„CAZUL SERIOS” AL OMILIEI (PARTEA A TREIA)

Din nou despre „metoda patristică”

di monsignor Enrico Dal Covolo
Magnifico Rettore della Pontificia Università Lateranense

ROMA, joi 19 iulie 2012 (zenit.org). Rămânând încă la „metoda patristică” a omiliei, și mai precis la dubla ei mișcare, convine să explicităm cel puțin două sugestii.

Prima sugestie recomandă o specie de echilibru între călătoria dus și cea întors. Ne lovim deseori de omilii „dezechilibrate”: ori prea fixate pe exegeza textului, unde poate se face exces de erudită informare biblică și liturgică; ori, contrar, omilii prea îndreptate spre actualizare, unde riscul extrem este cel de a transforma omilia în reuniune politică unde se prezintă platforma politică a candidatului. În primul caz, credinciosul nu este însoțit spre interpretarea Cuvântului pro nobis, hic et nunc; în al doilea caz, Cuvântul riscă să devină un simplu pretext, pentru ca predicatorul să spună ceea ce în acel moment i se pare lui mai important. Este bine să amintim că acea călătorie de întoarcere, adică actualizarea, va fi cu atât mai fecundă, cu cât mai mare grijă va fi fost pregătită călătoria dus.

Intervine aici a doua sugestie, și ea legată de magisteriul Părinților noștri. În exercitarea omiliei trebuie valorificată inima, tocmai pentru că ea este centrul celor două mișcări ale lectio divina: acolo coboară Cuvântul, citit și meditat, și de acolo pleacă în confruntarea cu rugăciunea și cu viața.  

Unul din defectele multor omilii este cel al unui anumit intelectualism. Omilia, în schimb, trebuie să vorbească inimii credincioșilor, în sensul biblic și patristic al acestui cuvânt. Pentru Biblie și Sfinții Părinți, inima reprezintă intimitatea omului. Acolo ținem în mână destinul nostru, unde se joacă marile decizii, acolo unde, în vreun fel, sunt adunate toate facultățile noastre. Tocmai în acest sens predicatorul trebuie să vorbească „de la inimă la inimă”: cor ad cor loquitur. Tradiția creștină recunoaște în inimă calea pentru a stabili întâlniri autentice și adevărate. „Nu ne ardea oare inima în piept, atunci când conversa cu noi pe drum, atunci când ne explica Scripturile?”, se întrebau mirați discipolii din Emaus.

În acest sens, icoana predicatorului este Sf. Fecioară Maria. În Evanghelia copilăriei, Luca repetă de două ori că Maria „păstra/medita toate acestea în inima ei” (2, 19.51). evanghelistul vrea să spună că în cutiuța prețioasă a inimii ei, Fecioara mamă „păstra împreună cu mare grijă” (sunetérei) fiecare relicvă a misterului lui Isus. Dar într-una din cele două episoade, Luca adaugă: „și la confrunta…” (2, 19). Aici este folosit un verb foarte semnificativ, și acesta este termenul symbállein, înrudit, printre alții cu substantivul italienesc [și românesc] simbol. În acest fel, se vrea a se spune că Maria nu numai că păstra cu gelozie în inima ei Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult încă, ea căuta să confrunte cuvintele revelației cu propria viață, evident, pentru a le „pune în practică”.

Trecem acum de la Biblie la Sf. Părinți, tot cu privire la centralitatea inimii în metoda omiliei.

Amicului Teodor, medic al împăratului, Grigore cel Mare recomanda: „Învață să cunoști inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu”.

Dar pentru ca acest lucru să se întâmple cu adevărat, este necesar ca Cuvântul lui Dumnezeu să fie „digerat” în inima omului. Poate că această imagine a digestiei nu este foarte atrăgătoare (Bernard îi sfătuia chiar pe călugării săi să fie animalia munda et ruminantia), dar are avantajul să amintească în mod icastic că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata hrană a inimii noastre.

În această privință, tradiția Sf. Părinți este foarte bogată. Mă limitez numai la un exemplu. Despre Fericitul Aelredus din Rievaulx, discipol și biograf al Sf. Bernard, se citește că vorbea ex biblioteca sui cordis. Inima lui Aelredus (și pe bună dreptate și cea a lui Bernard, maestrul lui) devenise o cutie, adică un raft prețios în care erau așezate cu grijă tà biblía, adică Sfânta Scriptură, cărțile prin excelență.

Acesta este complimentul cel mai potrivit ce s-ar putea face unui omilet: atunci când vorbește, vorbește din biblioteca inimii lui. Adică se simte cu adevărat că sarcina lui de a „actualiza” Cuvântul vine dintr-o inimă plăsmuită de El, în profundă sintonie cu acesta.  

Omileții care au influențat profund viața credincioșilor sunt martorii acestei intime, cordiale uniuni cu misterul lui Cristos.

Să ne gândim – pentru a face numai un exemplu – la Sf. Francisc de Assisi. S-a spus că de „parfumul evangheliei” sunt atât de pline scrierile lui (așa cum erau, din câte putem știi, omiliile lui) că, dacă s-ar scoate textele evanghelice, nu ar mai rămâne nimic din ele. Sau, să ne gândim la Sf. Carol Boromeu și la celebra lui Omilie nr. 45, în care sfântul episcop se adresează direct Răstignitului: „De ce ai voit să te naști într-o condiție atât de joasă, să trăiești totdeauna astfel și să mori printre ticăloșii? Pentru ce ai îndurat atâtea suferințe, atâtea ofense, atâtea jigniri, atâtea dureri și atâtea răni, și la sfârșit moartea crudă, vărsându-ți sângele până la ultima picătură?...”. Și Sf. Carol conclude omilia lui, proclamând: „cu adevărat fericiți sunt cei care au imprimat în inima lor pe Cristos cel răstignit, și nu dispare niciodată”. Să ne mai gândim la Parohul de Ars, care în momentul cel mai neprevăzut întrerupea omilia, pentru a se îndrepta cu intensitate inefabilă spre Tabernacol, spunând: „Dar ce contează toate acestea? El este acolo!...”. Dar, probabil, exemplul cel mai impresionant vine de la o predică a Sf. Alois Grignon de Monfort. Urcat pa pupitru la ceasul stabilit, predicatorul scotea crucea și, fără a spune nici un cuvânt, se oprea să-l contemple îndelung, dând curs liber lacrimilor. La rândul lui, poporul, nu reușește să-și oprească lacrimile, când predicatorul coboară și dă fiecăruia să sărute Răstignitul. „Predica a fost scurtă”, comentează biograful, „dar nu ajunge toată viața unui sfânt pentru a o pregăti”.  

 

sfârșit