Discreţia unui povăţuitor duhovnicesc

Apoftegma 29 despre avva Antonie este, indirect, o povestire despre echilibru, discernământ şi dragoste reală. Avem de-a face în această istorisire cu un călugăr acuzat pe nedrept de păcatul desfrânării, care îşi caută scăparea la avva Antonie. Bătrânul era recunoscut ca o autoritate duhovnicească şi uneori era nevoit să joace rolul de judecător. De această dată, când fratele vine la Antonie şi odată cu el vin şi acuzatorii lui, se întâmplă să fie acolo şi avva Pafnutie, care asistă la gâlceavă şi intervine. Nu o face direct, ci le spune o istorie ce pare a nu avea nici o legătură cu problema încinsă pe care o discutau ceilalţi. Pafnutie le zice: "Am văzut pe malul fluviului un om cufundat în noroi până la genunchi, şi unii care au venit să-i dea o mână de ajutor l-au cufundat până în gât". Povestea, aparent despre ceva străin discuţiei, este o parabolă care lămureşte imediat lucrurile. Cel cufundat în noroi până la genunchi este fratele acuzat de curvie, iar cei care îl adâncesc şi mai mult în nămol sub cuvânt că îl ajută sunt cei veniţi împreună cu el. Problema, odată ce a fost identificată şi apoi denunţată de Pafnutie, este aproape rezolvată. Tocmai de aceea Sfântul Antonie exclamă despre celălalt pustnic că este "un om adevărat, care poate să vindece şi să mântuiască suflete".

Finalul apoftegmei confirmă că vorbele lui Pafnutie au fost eficiente, iar aprecierea Sfântului Antonie a fost una realistă. Străpunşi de cuvintele bătrânului, ei au cerut fratelui iertare şi, îndemnaţi de cei doi bătrâni, "l-au luat şi l-au dus în chinovie".

Avem în această apoftegmă mai multe posibile teme de discuţie. Ne vom opri asupra uneia de o mare importanţă pentru ceea ce înseamnă arta duhovniciei. E vorba despre delicateţea Părinţilor pustiei, manifestată în pedagogia pe care o aplică ucenicilor. Acest tip de pedagogie discretă este bine ilustrat de Pafnutie. L-am văzut cum, deşi a înţeles repede care e problema fraţilor veniţi să se supună judecăţii avvei Antonie, nu le spune nimic direct, pentru ca să nu-i bruscheze. Să nu le siluiască nicidecum libertatea. Preferă să le spună o întâmplare aparent străină, astfel că monahii sunt liberi să priceapă dacă vor şi cât pot.

La final vine şi avva Antonie să confirme modul în care Pafnutie a acţionat. Nu trebuie însă să ne lăsăm înşelaţi, sună avertismentul bătrânului pustnic. Nu totul este doar pedagogie. Pe lângă metoda într-adevăr bună, rămâne ceva. Rămâne harisma personală de povăţuitor duhovnicesc al avvei Pafnutie, "un om adevărat, care poate să vindece şi să mântuiască suflete".

Morala, discursul pios, acuzele şi tot ceea ce mai găsim în arsenalul cu care în mod obişnuit încercăm să aducem pe cineva pe calea cea bună se dovedesc adesea nişte tehnici falimentare. Trebuie ceva mai mult decât atât pentru a ajunge la inima cuiva. E nevoie de mai mult pentru a vindeca şi mântui suflete. Nu totul ţine de noi. Partea noastră este să fim discreţi, să lăsăm libertate celorlalţi şi loc harului. Să aşezăm mai multă greutate pe lucrarea lui Dumnezeu decât pe cuvântul nostru. În felul acesta sunt şanse ca persoanele de lângă noi să se vindece, chiar dacă noi nu suntem la măsura avvei Pafnutie.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Urcuşul duhovnicesc şi bucuria de a ne simţi liberi

Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, ,,numai cel ce urcă stă cu adevărat. Cine stă fără să urce, fără încordare în urcări, mai degrabă cade". Pentru a înţelege mai bine darul libertăţii, trebuie să încercăm să ne aşezăm gândul spre cer, lângă sânul Sfintei Treimi, şi de acolo să încercăm să ne smerim privirea, gândurile pătimaşe, faptele făţarnice. Într-una din cântările Psalmilor auzim: ,,Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi" (Ps. 6, 1, 37, 1). La îndemnul Părinţilor filocalici, noi trebuie să stăruim lucrând cu osârdie până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă, ne va deschide. Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare, de strigăt cu putere. "Să alergăm necruţând trupul nostru murdar şi pornit spre rele, să-l omorâm aşa cum ne-a omorât şi el pe noi", cum primim a învăţa din slova vie a Filocaliei.

Pocăinţa este împăcarea cu Hristos prin lacrimi, pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi trezirea sufletului printr-o simţire adâncă - ,,sculaţi-vă şi şedeţi cei ce zaceţi de pe urma căderilor". Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea omenească.

Cel ce s-a convins pe sine în chip tainic să nu părăsească locul de luptă până la ultima răsuflare nu va cădea uşor. Dar îndoiala inimii şi neîncrederea în oameni sau locuri obişnuiesc să pricinuiască pururea poticneli şi primejdii. Trebuie să credem mai presus de orice în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, chiar dacă multe din lucrurile, faptele şi evenimentele pe care le întâmpinăm sunt potrivnice mântuirii noastre. Tăcerea fără rost este o lene a minţii, ne spun părinţii cu duh filocalic, pe când tăcerea cu rost, sub ascultare, e semnul unei lucrări intense a minţii. În tăcerea aceasta, mintea se întâlneşte cu lucrarea intensă a harului Duhului Sfânt. Duhul Sfânt comunică taine mai presus de cuvânt. Să stăruim, bătând până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă ne va deschide Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu calea Împărăţiei cerurilor.

Să nu căutăm povăţuitori înainte ştiutori, nici înainte văzători, ci să alergăm la sfătuitori smeriţi cu cugetul şi potriviţi prin vieţuirea şi aşezarea lor sufletească pentru bolile noastre sufleteşti. Ascultarea este pentru cel ce o împlineşte înstrăinare de făţărnicie şi de dorinţe necuvenite. Să ne supunem dar celor ce ne învaţă: ,,din credinţă şi ascultare se naşte smerenia, iar din smerenie, dreapta socoteală".

Autor: Ioanițescu Ana

Sursa: www.ziarullumina.ro

Rudele după trup ale Mântuitorului Iisus Hristos

În paginile Sfintei Scripturi vedem că din grupul de ucenici ai Mântuitorului Hristos au făcut parte şi rude ale Sale provenite din familia Preasfintei Fecioare Maria sau a dreptului Iosif. Acest lucru este confirmat de mărturia iudeilor care aminteau despre rudele Domnului, dar şi de începutul Bisericii creştine, când unele rude după trup ale Domnului au avut un rol important în vestirea Evangheliei.

Prezenţa rudelor Mântuitorului Iisus Hristos în Biserică a fost dezbătută pe larg în spaţiul protestant şi nu a preocupat teologia răsăriteană prea mult. De aceea s-au făcut şi unele speculaţii în ceea ce priveşte rolul rudelor după trup ale Domnului. Unii au spus că în Biserica primară importanţa şi locul rudelor după trup ale Domnului Hristos au fost subminate de instituţia Apostolilor şi apoi de Pavel şi ucenicii săi. Biserica însă a recunoscut contribuţia acestor persoane care au vestit Evanghelia, care au ocupat unele scaune episcopale şi care au fost cinstite cu aureola sfinţeniei. Rudele după trup ale Domnului provin din cele două familii, a Născătoarei de Dumnezeu şi familia dreptului Iosif, care a fost logodnicul Fecioarei Maria. Importanţa celor două familii stă în faptul că se trăgeau din David, regele evreilor. O condiţie a mesianităţii Mântuitorului era înrudirea directă cu strămoşul David, înrudire care se realiza prin sânge prin familia Născătoarei de Dumnezeu şi prin adopţie prin familia dreptului Iosif.

Drepţii Ioachim şi Ana

Dreptul Ioachim a făcut parte din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa regelui David în acest chip: Natan, fiul lui David, a născut pe Levi, Levi a născut pe Mehie şi pe Pamfir, Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Fecioarei Maria. Ioachim a moştenit toate purtările bune ale strămoşilor săi, era blând la chip şi credincios, aşteptând făgăduinţa lui Dumnezeu. Ioachim trăia în Nazaretul Galileii. Când a fost vremea căsătoriei, a luat-o de soţie pe Ana din seminţia lui Levi şi din neamul lui Aaron. Ana făcea parte din neamul preoţesc al evreilor şi astfel Dumnezeu a lucrat ca în persoana Fecioarei Maria să se întâlnească vocaţia regală a lui David şi slujirea sacerdotală a lui Aaron, arătând că Mântuitorul Hristos a fost în acelaşi timp şi rege, şi preot. Ana era fiica preotului Mathan care a slujit la templul evreiesc în timpul împăraţilor Cleopatra şi Casopar ai perşilor, mai înainte de regele Irod cel Mare. Mathan era căsătorit cu Maria din seminţia lui Iuda din Betleem. Mathan şi Maria au avut trei fiice, pe Maria, pe Sovia şi pe Ana. Fiica cea mare a lui Mathan, Maria, s-a căsătorit în Betleem şi a născut o fiică căreia i-au pus numele Salomeea. Salomeea s-a căsătorit cu Zevedeu şi a avut doi fii, Iacob şi Ioan, care au fost chemaţi de Mântuitorul. Aceştia sunt Apostolii Iacob şi Ioan, numiţi în Sfânta Scriptură "voanerges", adică "fiii tunetului". Salomeea a făcut parte din grupul femeilor mironosiţe care l-au urmat pe Mântuitorul Hristos. A doua fiică a lui Mathan, şi sora Sfintei Ana, s-a căsătorit tot în Betleem şi a născut pe Elisabeta. Elisabeta s-a căsătorit cu Zaharia preotul şi au dobândit la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul. Sfânta Ana s-a căsătorit şi ea cu Ioachim şi au avut-o pe Fecioara Maria, care l-a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos. Domnul Hristos şi Botezătorul Ioan au fost verişori şi, cunoscând relaţia foarte apropiată care era între Elisabeta şi Maria, este foarte probabil ca cei doi să se fi cunoscut din copilărie. Există chiar unele mărturii creştine despre copilăria Mântuitorului şi a Sfântului Ioan. Pe linia familiei Fecioarei Maria, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos a fost înrudit cu Sfântul Ioan Botezătorul şi chiar cu Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan.

Rudele din partea familiei dreptului Iosif

Conform unor tradiţii, dreptul Iosif a mai avut o căsătorie anterioară logodnei cu Fecioara Maria. Iosif a fost căsătorit cu Salomeea, fiica lui Agheu, frate cu dreptul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Prin această căsătorie, Iosif era rudă cu familia Botezătorului Ioan şi, prin urmare, şi cu Fecioara Maria, care era verişoară cu Elisabeta. Acest lucru arată că logodna dintre Iosif şi Fecioara Maria a fost un aranjament familial prin care Fecioara Maria, lipsită de protecţia părinţilor, care erau morţi, trebuia să fie ocrotită de o rudă mult mai în vârstă. Casa lui Iosif nu era pustie, el având mai mulţi copii din prima căsătorie cu Salomeea. Iosif a avut patru fii, Iacov, Simion, Iuda şi Iosi, care au fost ucenici ai Mântuitorului, dar şi trei fiice, Estir, Maria şi Salomeea, care au făcut parte din grupul femeilor mironosiţe. Acest lucru arată că Mântuitorul a trăit şi a crescut înconjurat de fraţii şi surorile sale vitrege. Acest lucru este demonstrat şi de mărturia biblică unde iudeii mărturiseau: "Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sunt toate trei la noi?" (Marcu 6, 3). Coincidenţa de nume între Salomeea, fiica lui Iosif, şi Salomeea, soţia lui Zevedeu, a făcut ca cele două persoane să se identifice, de aceea, în unele tradiţii, Apostolii Ioan şi Iacob sunt înrudiţi cu dreptul Iosif, fiind consideraţi nepoţii acestuia.

Sfântul Apostol Iacob, ruda Domnului

Acesta nu trebuie identificat cu Sfântul Apostol Iacob, fratele Apostolului Ioan şi fiul lui Zevedeu. Iacob, ruda Domnului, a fost foarte apropiat de dreptul Iosif, tatăl său, şi de Fecioara Maria, unele tradiţii spunând că el a plecat în Egipt împreună cu familia sfântă şi Pruncul Iisus din cauza mâniei regelui Irod. Iacob a fost foarte respectat, chiar dacă nu a făcut parte din grupul celor 12 Apostoli. În Cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 15, vedem că Iacob a condus Sinodul Apostolic de la Ierusalim atunci când s-au luat hotărâri importante în ceea ce priveşte primirea în Biserică a păgânilor. Iacob era şi episcopul Ierusalimului şi din această postură a condus Sinodul Apostolic. Iacob a alcătuit şi o Sfântă Liturghie, care a fost transmisă prin viu grai, fiind considerată prima Liturghie a Bisericii creştine. Pomenirea lui se face pe 23 octombrie.

Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului

Acesta este numit în Faptele Apostolilor Iuda, iar de Matei şi Marcu este numit în Evanghelie Tadeu şi Levi. Iuda a scris o Epistolă care se regăseşte în Sfânta Scriptură, şi tradiţia spune că a fost trimis de Mântuitorul la regele armenilor Abgar pentru a-l vindeca. Iuda a vestit Evanghelia în Mesopotamia, în Edessa şi Arara, iar acolo a fost omorât de păgâni, fiind străpuns cu o suliţă. Pomenirea lui se face pe 19 iunie.

Sfântul Simeon, ruda Domnului

Acesta a urmat în scaunul Ierusalimului după fratele său Iacob. A făcut parte din grupul celor 70 de ucenici ai Domnului. Fiind martorul distrugerii Ierusalimului în anul 70 de către Tit, fiul împăratului roman Vespasian, nu a părăsit cetatea sfântă, ci a reorganizat comunitatea creştină de aici. Sfântul Simeon este prăznuit pe 27 aprilie.

Autor: M. Nedelcu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc

Din Predicile despre Cântarea Cântărilor

ale sfântului Bernard, abate

Iubirea este suficientă prin sine însăşi, place prin sine însăşi şi pentru sine însăşi. Ea îşi este sieşi merit şi răsplată. Iubirea nu caută motive, nu caută avantaje în afara ei. Avantajul său constă în a exista. Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc. Iubirea este un lucru măreţ dacă recurge la începutul său, dacă este recondusă la originea sa, dacă este dusă înapoi la izvorul său. Ea se aprovizionează mereu de acolo pentru a continua să curgă. Iubirea este singura dintre toate mişcările inimii, dintre sentimente şi afecte, prin care creatura poate să corespundă Creatorului, chiar dacă nu în mod egal; este singura prin care se poate răspunde aproapelui şi în acest caz, desigur că în mod egal. Atunci când Dumnezeu iubeşte, el nu doreşte altceva decât să fie iubit. El nu iubeşte pentru altceva decât pentru a fi iubit, ştiind că

cei care îl vor iubi vor bea chiar din această iubire. Iubirea Mirelui, mai mult, Mirele-iubire caută numai iubirea şi fidelitatea. De aceea, să fie permis celei iubite să iubească la rândul ei. De ce să nu iubească mireasa, mireasa Iubirii? De ce să nu fie iubită Iubirea?

Pe bună dreptate, renunţând la toate celelalte afecte ale sale, aşteaptă în întregime şi numai Iubirea, ea, care, dând iubire în schimb, vrea să o egaleze. Însă se va obiecta că, deşi mireasa se va transforma în întregime în Iubire, nu va putea să atingă nivelul izvorului veşnic

al iubirii. Este sigur că nu vor putea fi echivalaţi niciodată cel care iubeşte şi Iubirea, sufletul şi Cuvântul, mireasa şi Mirele, Creatorul şi creatura. De fapt, izvorul dă mereu mult mai mult decât îi ajunge celui însetat.

Dar ce contează toate acestea? Oare va înceta şi va dispărea total dorinţa miresei care aşteaptă momentul nunţii, va înceta dorinţa celui care suspină, ardoarea celui care iubeşte, încrederea celui care pregustă, pentru că nu este capabil să alerge în mod egal cu un gigant,

să se întreacă în dulceaţă cu mierea, în blândeţe cu mielul, în candoare cu crinul, în strălucire cu soarele, în iubire cu cel care este Iubire? Desigur că nu. Deşi creatura iubeşte mai puţin, pentru că este inferioară, dacă totuşi iubeşte cu toată fiinţa sa, nu-i mai rămâne nimic de adăugat. Nu lipseşte nimic acolo unde este totul. De aceea, pentru ea, a iubi aşa înseamnă că a celebrat nunta, pentru că nu poate să iubească aşa şi să fie iubită puţin. Căsătoria completă şi perfectă constă în consimţământul celor doi, afară de cazul în care unul se îndoieşte că sufletul este iubit de Cuvânt, şi mai înainte, şi mai mult.

Despre viață....

ü  „Viața e ca o piesă de teatru. Nu contează cât a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat” (Seneca)

ü  In definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi. (Abraham Lincoln)

Reflecţie: Doi fraţi - Maximilian Kolbe şi Ioan Duma

E în firea celor puri să se înalţe la izvoarele timpului - şi să măsoare curgerea lui prin ceea ce durează. Iar singurul lucru care durează în cer şi pe pământ e iubirea. Cât de aproape e mama faţă de copiii ei? Cât de aproape e Maica Domnului de Fiul ei ceresc şi de toţi fraţii şi surorile lui - de noi înşine, adică? Fireşte, la o singură bătaie de inimă.

"Ce-o să se aleagă oare de capul tău?" - care părinte nu-şi pune întrebarea, mai cu mirare, mai cu năduf şi rareori cu admiraţie. Copilul de 12 ani îşi amintea bine cuvintele mamei sale, care, când îl căuta, îl surprindea ori acasă rugându-se fierbinte sfintei Fecioare, ori la biserică, în adoraţie, la preasfântul sacrament. Şi iată că răspunsul i-a fost dat de Mama cerească: în ziua primei sfinte Comuniuni, i-a apărut, oferindu-i două cununi: una albă, cealaltă roşie - harul castităţii perpetue şi harul martiriului. Plin de iubire faţă de preasfânta Fecioară, băiatul le-a ales pe amândouă. Era în 1906, iar copilul se numea Raymond Kolbe. Un an mai târziu, împreună cu fratele său mai mare, a intrat la seminarul Franciscan din Lwow şi în 1910 a fost admis ca novice, luându-şi numele de Maximilian. Între 1912 şi 1915 a studiat filosofia la Roma, la Colegiul Gregorian, iar între 1915 şi 1919, teologia la Collegio Serafico. A fost hirotonit preot la 28 aprilie 1918 şi a doua zi a celebrat prima sfântă Liturghie la Roma, la bazilica "S. Andrea delle Fratte", la Altarul Miracolului, unde se produsese convertirea dramatică a lui Alphonse Ratisbonne.

Aici, la Roma, cei doi s-au întâlnit: Maximilian Kolbe, preot franciscan polonez, şi Ioan Duma, preot franciscan român, născut în Valea Mare, jud. Bacău. Maximilian Kolbe avea 24 ani, Ioan Duma era cu doi ani mai tânăr. Pe cerul nicicând senin al Europei, norii păreau să se risipească doar ca să se adune din nou. Mama cerească, Neprihănita, călăuzitoarea sigură la tronul euharistic, era dintotdeauna speranţa şi iubirea. Cu speranţă şi iubire şi din dorinţa fierbinte de a o sluji până la capăt, cei doi şi-au luat numele de Maria, aşa cum vor fi cunoscuţi în istorie: Maximilian Maria Kolbe şi Ioan Maria Duma.

Apoi, pe pământul prigoanei şi suferinţei, drumurile lor s-au despărţit.

După ce a înfiinţat la Roma (în anul 1917) "Miliţia Imaculatei" (Cavalerii Neprihănitei), Maximilian Maria Kolbe s-a întors în Polonia, constituind la Niepokalanow, lângă Varşovia, "Oraşul Mariei", în anul 1927, centru al mişcării de evanghelizare, iar trei ani mai târziu, împreună cu alţi patru fraţi franciscani, pleacă în Japonia, fără resurse materiale şi fără să cunoască limba japoneză; o lună mai târziu apărea deja foaia Cavalerilor Neprihănitei, al cărei tiraj avea să ajungă până în 1936 la 65.000 exemplare; înfiinţează o mănăstire la Nagasaki, care a supravieţuit miraculos bombardamentului atomic, iar astăzi este centrul Misiunii Franciscane din Japonia, apoi pleacă în India (Malabar) unde edifică al treilea aşezământ după modelul celui de la Niepokalanow. Întors în 1936 în Polonia, dezvoltă centrul Niepokalanow, care dispunea acum de propria staţie de radio. Anul 1939 aduce invazia Poloniei, distrugerea centrului şi întemniţarea lui Maximilian Maria Kolbe la Amtitz, de unde este pentru scurt timp eliberat, apoi întemniţat la Auschwitz la 17 februarie 1941. Era prizonierul cu numărul 16670. Când, în iulie 1941, în urma lipsei la apel a unui deţinut, au fost condamnaţi un număr de prizonieri la moarte prin înfometare, Maximilian Maria Kolbe s-a oferit să ia locul unui condamnat care plângea implorând mila pentru că avea familie. Monstrul cu chip de om care conducea lagărul a rămas mut de uimire, apoi a aprobat, iar secretarul lagărului a fost atât de impresionat, încât a notat în amănunt, mult mai minuţios decât i-o cereau îndatoririle, şi curajul preotului, şi felul în care îi susţinea prin rugăciuni pe ceilalţi condamnaţi, şi felul în care a fost ucis două săptămâni mai târziu, la 14 august 1941, în preziua Înălţării cu Trupul la Cer a Sfintei Fecioare.

A fost beatificat la 17 octombrie 1971, iar la 10 octombrie 1982 a fost canonizat de fericitul papă Ioan Paul al II-lea, care l-a numit martir al carităţii, patronul timpului nostru.

*

Pe alt pământ de suferinţe, dar aşezat ca şi Polonia, în vârtejul tuturor furtunilor barbare, şi-a săvârşit destinul de slujire şi iubire, dedicat Neprihănitei, preotul Ioan Maria Duma. După preluarea puterii de către regimul comunist (1948), prigoana, asasinatele, întemniţările pentru delictul libertăţii de conştiinţă, condamnările la moarte în urma unei judecăţi sumare cu verdict dinainte dat, crimele la lumina zilei sau în bezna temniţei au devenit legea celor fără de lege. De aceea, unii episcopi au propus ca o parte dintre tinerii preoţi să fie consacraţi în clandestinitate ca episcopi, beneficiind de favoruri speciale din partea papei Pius al XII-lea şi prin mijlocirea nunţiului apostolic.

Monseniorul Ioan Duma a fost numit de către papa Pius al XII-lea episcop titular de Iuliopolis (Giuliopoli), pentru Dieceza de Iaşi, la 16 noiembrie 1948. A fost consacrat ca episcop la 8 decembrie 1948, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, de către Patrick Gerald O`Hara, pronunţiul apostolic. Consacrarea a fost secretă şi fără asentimentul guvernului român.

Autorităţile comuniste au intrat însă în posesia listei cu episcopii consacraţi în secret de către Nunţiatura Apostolică. Episcopul Ioan Duma, OFMConv., arestat în anul 1949 şi condamnat la trei ani de închisoare, eliberat pentru scurt timp (ca şi Maximilian Maria Kolbe sub regimul nazist), este arestat din nou în 1951 şi condamnat la 25 de ani de închisoare, dar pedeapsa a fost ulterior comutată la patru ani, după care i s-a impus domiciliu obligatoriu iniţial în jud. Constanţa, apoi în jud. Gorj, fiind supravegheat permanent de către autorităţi până la moartea sa, în 1981.

Astăzi, în satul său natal - Valea Mare, jud. Bacău, se înalţă Altarul Recunoştinţei (crucea răsărind din paginile cărţii tuturor cărţilor), monument dedicat celor 106 eroi ai satelor Valea-Mare şi Faraoani. Numele şi efigia în bronz a episcopului Ioan Maria Duma se afla pe fila albă de marmură, alături de eroii celor două sate.

De când eram copil, mi-am dorit să fiu sfânt - spunea cineva. Apoi m-am întrebat de ce sunt atât de puţini sfinţi români, când avem atâţia martiri. Cred că am găsit singur răspunsul: poţi martiriza un neam întreg, în istorie şi în vremea de azi, făcându-l cu bună ştiinţă neştiut, poţi distruge dovezile dăinuirii noastre pe pământul nostru cel dintotdeauna, putem fi ucişi chiar şi noi - iar dacă noi uităm, dacă şi sfinţii pot să uite, atunci Mama noastră cerească nu uită.

Memoria aparţine trupului, iar ea a fost înălţată cu trupul la cer - tocmai ca să nu uite.

Să NU ne uite.

Şi să ne ţină partea, în cer şi pe pământ. Fiindcă, în grădina ei şi în sufletele noastre, ea e mereu aici, la o singură bătaie de inimă - adică, la distanţa iubirii cereşti.

 Autor: Dr. Ecaterina Hanganu
Sursa: www.ercis.ro  

Pe începătoarea Vieţii o primeşte Raiul

"Maica Domnului este mai presus de orice măsură a laudei", mărturiseşte cel mai mare imnograf al Bisericii Răsăritului, Sfântul Ioan Damaschinul, la începutul predicii sale rostite la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. "Nu există nici un om care să poată lăuda cum se cuvine viaţa dumnezeiască a Fecioarei Maria", adaugă acelaşi autor, mărturisindu-şi cumva chiar propria neputinţă de a zugrăvi lucrarea Născătoarei de Dumnezeu în istoria omenirii. Doar limbajul poetic al cântării liturgice poate cuprinde deplin măreţia Fecioarei.

Troparul praznicului Adormirii Maicii Domnului exprimă într-un limbaj al paradoxului taina persoanei Sfintei Maria care, devenind Născătoare de Dumnezeu, a păzit fecioria ei. Iar prin adormirea sa, nu a plecat, părăsind lumea, ci "s-a mutat la cele mai bune" pentru a ajuta pe toţi cei care se roagă ei.

Moartea este urâtă de toţi şi aducătoare de tânguire şi doliu, lacrimi şi întristare. Dar pe cei ce slujesc lui Dumnezeu moartea îi fericeşte, spun Sfinţii Părinţi, şi din sfârşitul lor dobândesc siguranţa de a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Din această pricină moartea este fericire pentru ei.

Moartea capătă un sens nou

În cazul Maicii Domnului, logica de mai sus nu se potriveşte. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, fericirea nu vine de la moarte, fiindcă nu mutarea ei a hotărât desăvârşirea ei, nu sfârşitul i-a dat siguranţa fericirii. După cum întăreşte Sfântul Ioan Damaschinul în cuvântul său: "Pentru tine, Maică, începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor bunătăţilor, adevărata încredinţare şi certitudine s-au făcut zămislirea cea fără de sămânţă bărbătească, dumnezeiasca sălăşluire şi naşterea în feciorie". Însăşi Maica lui Dumnezeu a spus că nu de la moarte, ci din faptul zămislirii a fost fericită de toate neamurile (cf. Luca 1, 48).

Aşadar, continuă imnograful oriental, "nu moartea te-a fericit, ci tu însăţi ai dat strălucire morţii, dezlegând întristarea acesteia şi moartea arătând-o bucurie. De aceea, nu putem numi moarte sfânta ta mutare, ci este mai propriu să o numim adormire sau plecare sau mutare la viaţă".

Naşterea Mântuitorului Hristos din Maria face din Fecioară Maică, Născătoare de Dumnezeu, în sensul că Cel ce S-a născut din ea nu este o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Persoana Cuvântului Dumnezeiesc, Care prin întrupare se face şi persoana firii omeneşti. Dar naşterea minunată a lui Iisus nu anulează fecioria Maicii Sale aşa cum arată în Dogmatica sa Sfântul Ioan Damaschin, unde spune: "După cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel şi atunci când a născut, a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrând-o încuiată… Căci era cu putinţă să treacă prin uşă fără să strice peceţile ei".

De altfel, multe din proorociile Vechiului Testament dau mărturie despre pururea fecioria Mariei. Muntele lui Daniel din care s-a desprins piatra cea unghiulară, Hristos, netăiată de mână omenească, este Maica Domnului care a născut fără sămânţă bărbătească, fecioară rămânând (cf. Dan. 2, 34-44).

Proorocul Iezechiel vorbeşte şi el despre uşa cea pecetluită pe care numai Domnul va umbla fără a o deschide, închipuind pe Născătoarea de Dumnezeu din care va ieşi Dumnezeu, trup luând fără să deschidă uşa fecioriei, a cărei pecete rămâne şi va dăinui de-a pururi.

Sfântul Ioan Damaschin în panegiricul său la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului adaugă, parcă continuând ceea ce subliniază şi troparul ("întru adormire lumea nu ai părăsit"), că "Celei a cărei feciorie i s-a păzit neatinsă întru naştere, acum, întru mutarea ei la viaţă, nestricat i s-a păstrat trupul şi este mutată la un cort mai bun şi mai dumnezeiesc, care nu mai este atins de moarte, ci este înveşnicit în veacul veacului cel neapus".

Maica Domnului, unealta însufleţită a Duhului, cea care a făcut posibilă Întruparea Mântuitorului, apare în învăţătura Bisericii ca mijlocitoarea ce a unit pământul cu cerul. De aceea adormirea şi mutarea ei la Viaţă nu puteau să fie o părăsire a celor de pe pământ, a Bisericii, ci, în primul rând, chezăşia mântuirii şi învierii noastre, apoi, ajutătoarea şi solitoarea noastră pentru a ajunge în Împărăţie.

"Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii" sunt cuvintele care vorbesc despre trecerea Sfintei Fecioare de la viaţa pământească la cea fără de sfârşit, din ceruri.

"Cum a putut ceea ce tuturor a odrăslit Viaţa cea adevărată să fie supusă umbrei morţii?", se întreabă teologul sirian în secolul al VIII-lea. Şi tot el dă răspunsul: "potrivit rânduielii propriei naşteri, ca fiică a părintelui Adam, Maria a atras după sine pedepsele strămoşeşti. Dar ca una ce este Maică a Dumnezeului celui Viu, în chip drept la El se întoarce". Deşi trupul Fecioarei a fost pus în mormânt, totuşi, Fiul ei, ca printr-un Iordan l-a trecut în adevăratul pământ al făgăduinţei, în Ierusalimul de sus.

Era firesc ca dacă Eva, strămoaşa noastră, lăsând la o parte ascultarea dumnezeieştii porunci şi primind îndemnul şarpelui celui potrivnic a fost izgonită împreună cu Adam din Eden, Fecioara Maria, începătoare a Vieţii celei adevărate pentru tot neamul omenesc, scuturată de îmboldirile oricărei patimi, aducând înaintea lui Dumnezeu Tatăl odrasla ascultării, nu pământul să o moştenească, ci Cerul şi Raiul să o primească.

Pe ceea ce s-a unit desăvârşit cu Dumnezeu, moartea nu putea să o înghită, iadul nu o putea primi. De ce? Pentru că "moartea şi stricăciunea sunt cu totul potrivnice şi străine atât de sufletul, cât şi de trupul cel purtător de Dumnezeu".

Mormântul ei devine scară către cer

Postul în cinstea Adormirii Maicii Domnului care tocmai se încheie a fost perioada de pregătire trupească, dar mai ales sufletească, necesară prăznuirii cum se cuvine a celei mai mari sărbători închinate Născătoarei de Dumnezeu. Părinţii Bisericii îndeamnă ca luând aminte la Maica lui Hristos, care ne-a descoperit noianul negrăit al milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi, să slujim ei prin milostenie faţă de cei nevoiaşi.

Prin ea s-a dezlegat războiul cel îndelung împotriva Ziditorului. Din ea, via cea roditoare, am cules strugurele vieţii. Ea s-a făcut pentru noi chezăşuitoarea tuturor bunătăţilor. În ea Dumnezeu S-a făcut om şi omul s-a făcut dumnezeu. Prin ea ne-au fost dăruite pacea şi harul. În adevăr, "cu rugăciunile ei izbăveşte din moarte sufletele noastre".

"Izvorul vieţii este pus în mormânt, şi mormântul însuşi devine scară către cer." Acesta este unul dintre paradoxurile centrale pe care le celebrăm în această sărbătoare şi derivă din moartea şi Înălţarea Mântuitorului Însuşi; Hristos este Trecere, Cel în şi prin care trecem de la moarte la viaţă. Adormirea Maicii Domnului reafirmă locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi şi face ca mormântul să fie privit ca poarta Raiului. Adormirea ei, cea care este "locaşul sfânt al Domnului", "strălucind prin har în lumina dumnezeiască", este o sursă de nădejde şi încredere pentru cei care prăznuiesc această sărbătoare.

"Cea care din iconomie a fost maică propriului Stăpân, prin fire şi întru adevăr", devine binecuvântare pentru întreaga lume şi izvor de sfinţenie al făpturii.

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Sf. Fecioară Maria: Rugul ce arde şi nu se mistuieşte

Sfânta Fecioară Maria faţă de persoanele Sfintei Treimi este fiica Tatălui ceresc, mireasa Duhului Sfânt şi maica Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, iar în raport cu lumea cerească şi pământească este împărăteasa cerului şi a pământului, a îngerilor şi a oamenilor, sfânta sfinţilor şi mijlocitoarea permanentă a oamenilor către Preasfânta Treime pentru mântuirea noastră. Despre rolul şi locul Maicii Domnului în viaţa Bisericii ne vorbeşte părintele arhimandrit Clement Haralam de la Mănăstirea "Sfânta Maria" Techirghiol.

Părinte arhimadrit, nu există slujbă a Bisericii care să nu conţină rugăciuni adresate Maicii Domnului. Cum explicaţi dezvoltarea cultului Maicii Domnului în Tradiţia Bisericii, deşi în Scriptură prezenţa Sfintei Fecioare este una discretă?

Sfântul Atanasie cel Mare, amintind de o sărbătoare închinată Maicii Domnului, care se ţinea după Crăciun, spune că nu s-ar justifica aceasta dacă Fecioara Maria nu ar fi avut nici un rol în istoria mântuirii. Dumnezeu celor smeriţi le dă har, iar Sfânta Fecioară Maria a primit atâta har ca nimeni altul pe pământ şi în cer pentru că ea L-a născut pe Hristos pe pământ, dându-I trup din trupul său. Când s-a prezentat la Sfânta Elisabeta, rudenia sa, aceasta îi adresează un cuvânt de cinstire Sfintei Fecioare: "Binecuvântată eşti tu între femei..." Apoi, şi Fecioara Maria a adresat lui Dumnezeu un imn de preamărire. Acest imn se cântă la Utrenie în cadrul cântării a IX-a: "...că a căutat spre smerenia roabei Sale; că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile..." În Evanghelia care se citeşte la praznicele principale în cinstea Maicii Domnului, aflăm cum o femeie din mulţime o fericeşte pe mama Mântuitorului, care L-a născut şi L-a alăptat, iar Domnul Hristos răspunde întărind: "aşa este". La rândul Său, Domnul îi fericeşte şi El pe "cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc" (Luca 11, 27-28), că aşa ne-a învăţat Maica Domnului la nunta din Cana Galileii: "Faceţi orice vă va spune" El (Ioan 2, 5). Deşi în Sfânta Scriptură a Noului Testament sunt puţine relatări despre Maica Domnului, totuşi sunt semnificative. Sfânta Tradiţie ne transmite că la adormirea Maicii Domnului Apostolii s-au adunat în chip minunat, adică aduşi pe norii cerului, din locurile unde propovăduiau Evanghelia. Iar pentru Apostolul Toma, care a venit ceva mai târziu, a fost deschis mormântul în mod special, ca să o vadă şi el pe Născătoarea de Dumnezeu. Ştim despre ceea ce s-a constatat că trupul Maicii Domnului a fost luat la cer de către Fiul ei. Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că cinstirea Maicii Domnului a intrat în atenţia creştinilor chiar din vremea Apostolilor şi s-a dezvoltat pe parcursul istoriei creştinismului ca o consecinţă a binefacerilor Maicii Domnului simţite în viaţa omenirii. Această cinstire, care i se datorează Maicii Domnului pentru că prin smerenie, curăţie şi ascultare L-a adus pe pământ pe Cuvântul cel veşnic născut din veci din Tatăl, a fost prezisă de însăşi Maica Domnului şi încuviinţată de Mântuitorul Hristos. În decursul istoriei Bisericii, Sfinţii Părinţi au rânduit cu atenţie sărbătorile în cinstea Maicii Domnului din timpul anului bisericesc, dându-le o deosebită semnificaţie. La începutul anului bisericesc, la 8 septembrie, sărbătorim Naşterea Maicii Domnului pentru că este Maica Vieţii veşnice, cifra 8 simbolizând veacul viitor, veşnicia. Din troparul care se cântă la această sărbătoare aflăm că naşterea Sfintei Fecioare a vestit bucurie la toată lumea pentru că dintru Dânsa a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. La sfârşitul anului bisericesc, în luna august, sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Fiind ultima lună a anului, anunţă şi sfârşitul veacului acestuia. Sărbătorile principale ale acestei luni formează icoana Judecăţii de Apoi: Schimbarea la Faţă se prăznuieşte în ziua de 6 (august ) pentru că în a şasea zi a fost făcut omul. Acest praznic ni-L înfăţişează pe Hristos în slavă, arătând cum ar fi trebuit să strălucească Adam dacă nu ar fi greşit. Adormirea Maicii Domnului, din 15 august, ca cea mai bună mijlocitoare a noastră, fiind mamă a omenirii şi icoană a Bisericii prin faptul că L-a născut pe Hristos Dumnezeu. Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august, ni-l arată pe cel mai mare om născut din femeie, cum îl mărturiseşte Hristos. Aceste trei praznice reprezintă icoana Judecăţii de Apoi. Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul stau de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului mijlocind pentru lume. Ei ocupă aceste două locuri de mare cinste pe care le-au râvnit cândva cei doi Apostoli fraţi, Iacob şi Ioan, şi nu le-au primit pentru că erau deja rezervate (Mat. 20, 20-23). Maica Domnului, prin rugăciune, a fost mijlocitoare pentru oameni în viaţa pământească şi continuă această mijlocire în viaţa veşnică pentru că "mult pot rugăciunile Maicii pentru îmblânzirea Stăpânului". Locul de-a dreapta Mântuitorului Hristos dăruit ei de Tatăl Ceresc, aşa cum arată Mântuitorul în Evangheile: "...se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu" (Mat. 20, 23), arată nu numai cinstea pe care o are Maica Domnului în Biserică, ci şi rolul său de mijlocitoare către Preasfânta Treime. La Mănăstirea Vatopedu din Muntele Athos este o icoană veche în care este înfăţişat Hristos pregătit să pedepsească o faptă necugetată din viaţa mănăstirii, iar Maica Domnului îl opreşte pe Hristos să pronunţe pedeapsa ca să dea posibilitatea de pocăinţă celor care au greşit. Iată de ce Biserica Ortodoxă are multe sărbători în cinstea Maicii Domnului.

"Cu ascultarea ei a vindecat neascultarea noastră"

Maica Domnului adună în persoana sa paradoxurile. Deşi a născut Fiu, ea este invocată şi ca prototip pentru viaţa monahală. De ce şi cum a fost aleasă Maica Domnului protectoarea prin excelenţă a celor ce au îmbrăţişat cinul monahal?

Mântuitorul nu a fost căsătorit în viaţa pământească, El a fost feciorelnic, dar a trăit în familie. A participat ca invitat la nunta din Cana Galileii, şi nu doar ca un invitat obişnuit, ci a ridicat căsătoria la rang de taină şi a săvârşit prima minune. Maica Domnului nu a fost căsătorită, nu a cunoscut bărbat, iar logodirea sa cu dreptul Iosif a fost doar formală. Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica) spune că fecioria este de la început şi a fost sădită în firea oamenilor de la început. Căsătoria a fost înfiinţată după greşeala protopărinţilor pentru ca să nu se distrugă şi să nu se desfiinţeze neamul omenesc. Şi Sfântul Pavel recomandă starea feciorelnică, dar ca să nu ardă prin anumite păcate, mai bine să se căsătorească (I Cor. 7). La Maica Domnului se regăsesc ambele stări. Ea este maică şi fecioară. Ea este ocrotitoare deopotrivă şi a familiei, dar şi a monahilor. Ea este simbolul Bisericii şi în Biserică sunt primiţi toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi care mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mat. 16, 16), sau cum spune Sfântul Pavel: un Domn, o credinţă, un Botez (Gal. 4, 5), fără deosebire de starea civilă. Maica Domnului a îndeplinit cu prisosinţă cele trei condiţii ale vieţii monahale, adică: ascultarea, curăţia (fecioria) şi sărăcia de bunăvoie. Ascultarea Maicii Domnului se observă în mod evident la momentul Bunei Vestiri când, cu multă smerenie, a primit vestea că va fi Născătoare de Dumnezeu. Apoi, Arhanghelul Gavriil i-a detaliat cum va fi naşterea cea mai presus de fire, încheind cu cuvintele: "...la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă". Prin răspunsul dat solului ceresc: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău", Maica Domnului a schimbat starea duhovnicească a lumii. Cu ascultarea ei a vindecat neascultarea noastră. Prin smerenia sa s-a înălţat la Dumnezeu, iar Cuvântul S-a smerit în faţa omului, cum spune Sf. Pavel (Filipeni 2, 7). Prin naşterea lui Hristos, fecioria Maicii Domnului nu a fost afectată. Ea este pururea fecioară: înainte, în timpul naşterii şi după naştere. Sfântul Arhanghel Gavriil îi arată Maicii Domnului cum va fi aceasta: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri..." (Luca 1, 35). Şi aşa a născut pe Unul-Născut (Unicul), nu pe primul născut (Mat. 1, 25). A născut pe Unul din Treime, pe Fiul cel născut din veci din Tatăl fără mamă şi acum, în timp, la plinirea vremii, din mamă fără tată, de la Duhul Sfânt, cum mărturisim în Crez. Sărăcia materială în care a vieţuit Maica Domnului se cunoaşte din faptul că ea a fost orfană din fragedă vârstă, şi apoi adoptată de dreptul Iosif, cu titlu de logodnă, spre ocrotire. Mântuitorul Însuşi era numit fiul teslarului, iar într-o anumită situaţie spune că Fiul Omului nu are unde să Îşi plece capul. Toate acestea ne dovedesc viaţa modestă în care au trăit Iisus Hristos şi mama Sa, Sfânta Fecioară Maria.

Mijlocirea Maicii Domnului

În istoria Bisericii din primul mileniu, în Răsărit, teotokia (calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului) a fost contestată. În al doilea mileniu, în schimb, Occidentul creştin a exagerat cultul acordat Fecioarei Maria. Care este raportarea corectă faţă de Maica lui Dumnezeu? Cum exprimă Sfinţii Părinţi cinstirea faţă de Maica Domnului?

Sfânta Fecioară a născut în timp, la plinirea vremii, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel născut din veci din Tatăl, fără mamă şi de la Duhul Sfânt, cum se arată în Evanghelie (Luca 1, 35) şi după cum mărturisim în Crez. Dacă a fost contestată calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, s-a făcut din neştiinţă, dar după încheierea sinoadelor ecumenice sau locale privitoare la această problematică, cei care au înţeles au primit şi au crezut că Maica Domnului este pururea fecioară şi Născătoare de Dumnezeu. Cei care nu au primit şi-au arătat, de fapt, necredinţa în cuvântul Arhanghelului Gavriil: "La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă" (Luca 1, 37), şi aroganţa. Aceştia sunt ereticii de atunci şi protestanţii, şi neoprotestanţii de astăzi. Catolicii au exagerat prin învăţăturile proclamate la unele sinoade mai recente: Imaculata concepţie (1858), Înălţarea cu trupul la cer prin puteri proprii (1954) şi cum că Maica Domnului este co-mântuitoare (1965). Noi ştim că Mântuitorul Iisus Hristos este singurul Mântuitor. Maica Domnului este mijlocitoare şi prin mijlocirile sale poate câte voieşte. De aceea ne şi rugăm: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, cum se arată în Canoanele Maicii Domnului (Bogorodicina) ale Sfântului Ioan Damaschin. Ca şi în alte probleme dogmatice, Ortodoxia ţine calea de mijloc, nu extremele. Părinţii Bisericii aşa ne-au învăţat, să mergem pe calea de mijloc, calea împărătească. Aşadar, cinstirea pe care Biserica Ortodoxă o acordă Maicii Domnului se numeşte supravenerare şi este superioară cinstirii sfinţilor (venerare). Aceasta se reflectă foarte frumos şi cuprinzător în rugăciunea "Cuvine-se cu adevărat...": "Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu te mărim". Deci, în raport cu sfinţii şi îngerii, pe Maica Domnului o slăvim, iar în raport cu Sfânta Treime, o mărim.

Fecioara Maria - "scara pe care S-a coborât Dumnezeu"

Care sunt cele mai sugestive nume pe care le-a primit Maica Domnului în invocările făcute către ea?

Primii care au atribuit diferite nume Maicii Domnului au fost proorocii Vechiului Testament, care au proorocit despre Maica Domnului şi lucrarea ei în viaţa lumii.

Cel mai semnificativ nume este, după mine, cel dat de Proorocul Isaia (7, 14): "Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel", deci pe cât de simplu, pe atât de cuprinzător, dar şi întrebător: Fecioara care naşte. Aceasta l-a făcut pe dreptul Simeon să trăiască peste aşteptări pentru a vedea împlinirea proorociei. Maica Domnului este numită cu multiple nume, după felul binefacerii în viaţa oamenilor şi a Bisericii, în general.

Ele se pot găsi mai ales în Acatistul Bunei Vestiri şi în rugăciunea de la sfârşitul acestui acatist, unde sunt enumerate multe din ele. De asemenea, în toate cântările, canoanele, rugăciunile şi în oricare altă citire adresată Maicii Domnului putem afla unul sau mai multe nume referitoare la Sfânta Fecioară.

O cântare veche, care se cântă frecvent la praznicele Maicii Domnului, în Sfântul Munte, numită "De demult proorocii", reuneşte câteva nume folosite pentru Maica Domnului de proorocii Vechiului Testament: "năstrapă", "toiag", "tablă", "sicriu", "sfeşnic", "masă", "munte netăiat", "cădelniţă de aur", "cort", "uşă neumblată", "palat", "scară", "scaun Împăratului". De asemenea, o icoană care reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, având de o parte şi de alta prooroci şi drepţi ai Vechiului Testament, arată prefigurări ale Sfintei Fecioare Maria, numind-o: Moise - "rug ce arde şi nu se mistuieşte"; David - "chivot sfinţit"; Ieremia - "Israelul cel nou"; Ghedeon -"lână plină de rouă"; Isaia - "cleşte purtător de cărbune"; Iacov - "scară pe care S-a coborât Dumnezeu"; Aaron - "toiag ce a odrăslit"; Solomon - "pat de aur"; Iezechil - "uşă încuiată"; Avacum - "munte umbrit"; Daniel - "munte netăiat"; Zaharia - "sfeşnic". Cu toate acestea, cel mai cunoscut nume pe care l-a primit Sfânta Fecioară Maria este: Maica Domnului.

Dacă la ortodocşii slavi numele cel mai cunoscut al Sfintei Fecioare este "Bogorodiţa" - Născătoarea de Dumnezeu, la greci, numele cel mai cunoscut este "Panaghia" - Preasfânta. La noi, românii, însă, numele cel mai des folosit şi mai apropiat de sufletul nostru pentru Sfânta Fecioară este Maica Domnului. Parcă o simţim mai aproape pe Sfânta Fecioară când ne adresăm ei cu apelativul Maica sau Măicuţa Domnului.

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Ioan Paul al II-lea, Papa cel iubit

Multe persoane, odată cu trecerea timpului, sunt uitate, și acest lucru este valabil și pentru așa numitele „personaje”. Dacă vreți, opriți-vă într-o zi în fața zidurilor Palatinului, vechiul și superbul palat imperial!: astăzi Palatinul este numai o ruină și, între acele ruine, domnește tăcerea istoriei și a lipsei de grijă a oamenilor.

Pentru Ioan Paul al II-lea, în schimb, se întâmplă un fapt neobișnuit: cu trecerea anilor… crește amintirea, crește afecțiunea, crește admirația, crește gratitudinea. Nu se mai pot număra piețele și străzile dedicate lui; se înmulțesc munții care poartă numele lui, în timp ce istorici și reporteri se grăbesc să traseze un bilanț incomplet și provizoriu al vieții lui. Iar procesiunea mulțimilor continuă, credincioasă și pioasă, în fața umilului mormânt, mai întâi în grotele vaticane, iar acum în Bazilica Sf. Petru.

Aspectele mai importante ale sfințeniei

Dar este posibil să identificăm aspectele mai importante ale sfințeniei lui?

        Mie mi se pare că trebuie să i se recunoască un merit deloc mic: a fost un om curajos în epoca marilor frici; a fost un om decis și coerent în epoca compromisurilor și al indeciziei programatice și a cameleontismelor răspândite.

        A fost curajos în a apăra pacea, în timp ce suflat războaie. Cine nu-și amintește curajul repetatelor și sincerelor lui apeluri, chiar și atunci când acestea nu erau ascultate? Uneori părea un profet care vorbea în deșertul indiferenței: și totuși, Ioan Paul al II-lea nu s-a descurajat, dar a continuat să spună ceea ce Duhul lui Isus îi sugera în sanctuarul conștiinței.

        În ziua de Crăciun a anului 1990, Papa își exprimă preocuparea și suferințele lui pentru participarea atâtor națiuni creștine la „concentrarea masivă de oameni și arme” în Golful Persic. Iar în Mesajul pentru Crăciun adresat lumii se exprimă astfel: „Lumina lui Cristos este cu națiunile chinuite din Orientul Mijlociu. Pentru aria Golfului, cu neliniște, așteptăm încetarea amenințării armelor. Să se convingă responsabilii că războiul este o aventură fără drum de întoarcere”. Ioan Paul al II-lea nu a fost ascultat, dar istoria îi dă dreptate: astăzi mai mult decât ieri!

        Și cine nu-și amintește, cu emoție și admirație, strigătul din ziua de 16 martie 2003, la încheierea exercițiilor spirituale, cu care el de obicei începea Postul Mare? De la fereastra apartamentului lui, fără frică exclamă: „Eu știu, eu știu ce este războiul! Eu am datoria să le spun acelora [celor care cred în război] că războiul multiplică ura și nu rezolvă problemele”.

        Ce curaj! În acel moment, acest limbaj era absolut contracurent, dar Ioan Paul al II-lea a sfidat de mai multe ori impopularitatea pentru a rămâne cu tenacitate fidel sarcinii lui de slujitor al adevărului: acel adevăr pe care Isus l-a predat Bisericii și, în special, l-a dat celui pe care El l-a numit „piatră”.

        De mai multe ori, ascultând cuvintele lui Ioan Paul al II-lea, mi-a venit în minte această foarte lucidă afirmație a apostolului Paul: „Nu avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2Cor 13, 8). Și la fel am aplicat pontificatului lui Ioan Paul al II-lea ceea ce Apostolul neamurilor mărturisește privitor la eforturile ministerului lui: „Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii mincinoşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine este scandalizat şi eu să nu mă aprind?” (2Cor 11, 26-29).

Familia și viața umană

         Ioan Paul al II-lea a fost un om curajos în a apăra familia într-o epocă în care s-a pierdut conștiința ineliminabilei dualități soț-soție și tată-mamă. Papa Wojtyla, cu ochi profetic, percepuse foarte clar că astăzi, în pericol este umanitatea omului, adică proiectul constitutiv al umanității ca familie, ca bărbat și femeie care, prin iubirea fidelă, devin leagăn al vieții și loc de neînlocuit de creștere și de educare a vieții umane.

În noaptea dintre 28 și 29 aprilie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a suferit acea cădere prin care și-a fracturat femurul. Ziua următoare trebuia să meargă în Sicilia, la Sanctuarul Maicii Domnului a Lacrimilor: călătoria a săltat, cu mare tristețe a Papei. Celui care l-a asistat în timpul acelei nopți, Ioan Paul al II-lea i-a spus: „Probabil că era necesară această suferință pentru Anul Familiei: era necesară această contribuție de durere din partea Papei în apărarea familiei”.

Învățătura lui în apărarea familiei a fost insistentă și pasională. În Scrisoarea către familii, a scris cu convingere lucidă: „Prin familia umană trece istoria omului, istoria mântuirii umanității”. Iar în exortația apostolică Familiaris consortio a declarat: „într-un moment istoric în care familia este obiectul a numeroase forțe care caută să o distrugă și oricum să o deformeze, Biserica, conștientă că binele societății și a ei este profund legată de familie, simte tot mai vie și mai urgentă misiunea ei de a le proclama tuturor planul lui Dumnezeu asupra căsătoriei și a familiei” (FC 3).

Cred că Ioan Paul al II-lea a trăit o foarte grea rană la inimă, atunci când s-a răspândit informația că Parlamentul European nu reușise să se pună de acord în a da o definiție a familiei: faptul era foarte grav și era un indice al rătăcirii conștiinței europene. Probabil, împins de această informație alarmantă, Papa s-a aruncat, ca un atlet, în apărarea familiei. Zilele mondiale ale familiei, Jubileul familiilor, continuele mesaje date soților și familiilor sunt rodul unei iubiri tenace și, în același timp, sunt o acțiune inteligentă pentru a reeduca popoarele și parlamentele națiunilor la valorile care formează o autentică civilizație. Dacă cade familia, ce mai rămâne din societate? Dacă se rătăcește sensul familiei, ce semnalizare va ghida fii în drumul vieții?

Ioan Paul al II-lea înțelegea toate acestea și, în consecință, din inima lui a plecat un insistent și calificat magisteriu asupra valorii și semnificației familiei. Probabil, peste câțiva ani, sau peste câteva decenii, vom putea aprecia mai bine opera de el pusă în aplicare pentru a reconstrui sensul familiei, în încețoșarea inteligenței contemporanilor noștri. Cu trecerea timpului vom înțelege tot mai mult adevărul acestei afirmații a lui: „Cu cât familia este mai sănătoasă și mai unită, cu atât mai mult va fi și societatea. Contrar, destrămarea societății începe cu destrămarea familiei. Este o convingere exprimată de unul din cei mai mari scriitori spanioli ai secolului al XIX-lea, Miguel de Unamuno, care spuse: «Agonia familiei este agonia creștinismului». Și este și agonia umanității”.

El a fost un om curajos în a apăra demnitatea vieții umane, a fiecărei vieți umane: albă sau galbenă sau neagră, sănătoasă sau bolnavă, săracă sau bogată; din momentul zămislirii până la moarte. Enciclica Evangelium vitae este un document extraordinar care vorbește inteligenței și inimii: „Pe recunoașterea acestui drept [dreptul la viață] se bazează conviețuirea umană și înseși comunitatea politică” (2). Și cu preocupare adaugă: „Mari straturi ale opiniei publice justifică unele delicte împotriva vieții în numele drepturilor libertăților individuale și, pe această supoziție, aceștia pretind nu numai impunitatea, dar chiar și autorizarea din partea Statului, cu scopul de a le practica cu absolută libertate, ba chiar prin intervenția gratuită din partea structurilor sanitare” (EV 4).

Ioan Paul al II-lea, în toate felurile a încercat să facă să se înțeleagă că apărarea vieții umane nu este un act confesional, nu este o ingerință a religiei în sfera politicii, dar este un discurs de pură și coerentă inteligență pentru a fonda posibilitatea unei conviețuiri civile între oameni. În fond, dacă nu este garantat dreptul la viață, care alt drept mai este garantabil? Asupra acestei teme el era foarte atent, și marele lui suflet avea antene foarte sensibile de fiecare dată când se afla în joc tutela vieții umane.

Cine nu-și amintește freamătul care a traversat întreaga persoană a Pontifului în Valea Templelor, din apropierea orașului Agrigento? Cu un curaj demn de Amos și de Osia și cu un limbaj puternic ca cel al lui Isaia, el a strigat, spre stupoarea tuturor: „Oameni din mafie, convertiți-vă! Pentru ceea ce faceți astăzi, va trebui într-o zi să răspundeți în fața lui Dumnezeu!”. În acel moment cu toții și-au dat seama că Papa se expunea riscului răzbunării și, probabil, și pericolului unui nou atentat. Dar Ioan Paul al II-lea era gata să-și dea viața: în lungul său pontificat el a umblat deseori pe aspide și vipere, încrezându-se numai în ajutorul și protecția lui Dumnezeu.

 

Tinerii, o iubire corespunsă

        El a fost un om curajos în a-i căuta pe tineri și în a vorbi cu tinerii. La începutul pontificatului său părea că Biserica nu reușea să mai intercepteze limbajul tinerilor și nu mai avea credibilitate față de noile generații. Ioan Paul al II-lea nu a acceptat fuga sau politica struțului. El știa că tinerii, fără Cristos, nu ar mai fi găsit niciodată sensul vieții și nu ar mai fi putut gusta niciodată adevărul fascinant al iubirii, care este dăruire de sine și nu capriciu, care îi atrage pe toți pe toate numai la sine. Papa i-a căutat pe tineri și tinerii l-au simțit ca pe un prieten: prieten sincer, prieten adevărat, prieten care nu coboară la compromisuri pentru a avea audiență, prieten care nu lungește cu apă propunerea evanghelică pentru a deveni popular, prieten care nu folosește demagogia pentru a fura aplauzele lor.

        Iar tinerii… l-au aplaudat cu căldură, spontaneitate, cu manifestări de simpatie, care îi luau pe picior greșit pe toți cei care prevăzuseră deja înmormântarea Bisericii și dispariția numelui de creștin.

O etapă decisivă a fost întâlnirea cu tinerii în Parcul Prinților din Paris, în data de 01 iunie 1980: privegherea a durat trei ore, a fost o mare sărbătoare și un dialog strâns cu băieții și fetele care puneau întrebări Papei, iar el răspundea. Dar erau texte pregătite dinainte, așa cum se întâmpla de obicei.

Printre alții, merse la microfon un tânăr și, cu totală spontaneitate, vorbi astfel: „Eu sunt ateu. Refuz orice credință și orice dogmatism. Mai vreau să spun că nu combat credința nimănui, însă nu înțeleg credința. Sanctitate, în ce credeți? De ce credeți? Ce valorează darul vieții noastre și cum este acel Dumnezeu pe care-L adorați?”. Va spune Papa lui Frossard că și-a dat seama imediat că întrebarea acelui tânăr „nu figura în lista” care-i fusese dată în precedență. Memoră întrebarea  și își propuse să răspundă așa cum putea, improvizând. Dar apoi dialogul cu cincizeci de mii de voci din acea seară l-a distras și el nu a mai răspuns acelui tânăr, care spusese lucruri serioase.

Odată reîntors la Roma, Ioan Paul al II-lea, „dezolat pentru acea omisiune”, îi scrise Cardinalului Marty „pentru a-i cere să-l caute pe acel tânăr și să-i prezinte scuzele lui”. Tânărul a fost găsit și scuzele au fost acceptate. Dar Papa nu uită acea sfidare și, practic, face din orice întâlnire cu tinerii o încercare de a răspunde acelor întrebări fundamentale, pentru că „astăzi nu mai este posibil să se vorbească despre credință fără a ține cont de necredință” (L. Accattoli, Giovanni Paolo – La prima biografia completa, San Paolo 2006, p. 180).

Tinerii l-au iubit foarte mult pe Papa și l-au căutat așa cum se caută un tată care, dacă este nevoie, știe și să corecteze, pentru că știe să iubească cu adevărat și cu lealitate. Mă cuprind fiorii când mă gândesc cum i-a primit pe tineri în Piața Sf. Petru la începutul Zilei Mondiale a tineretului în augustul cald al anului 2000! I-a apostrofat cu vocea lui încă robustă și a spus: „Pe cine căutați?”. Îmi amintesc că și noi, episcopii am rămas surprinși și capturați de forța acestei întrebări. Și Papa, imediat, a clarificat că nu voia să coboare ștacheta pentru a-i cuceri pe tineri, dar cu mult curaj îi invita să se ridice pentru a da demnitate și semnificație vieții lor. Iar tinerii au înțeles că acel „bătrân” cunoștea secretul vieții tinerești și au devenit atenți și gânditori.

Iar în seara lungului priveghi de rugăciune, în valea imensă de la Tor Vergata, s-a petrecut un alt fapt care nu trebuie uitat, pentru că este un semn al singularului raport care se stabilise între Papa și tineri. În timp ce adunarea celor cinci continente umplea de cântece cerul senin al Romei, pe neașteptate, ca o gazelă, un tânăr a trecut peste toate gărzile, scăpă de un polițai robust și reuși să se apropie de Papa: Bătrânul și Tânărul s-au privit un moment și apoi s-au îmbrățișat cu o intensitate cu care un tată îmbrățișează propriul copil. Emoția s-a răspândit ca o undă în inimile tuturor! Eu am plâns!

Martor al bolii

         În sfârșit, a fost un om curajos, în anotimpul dificil al bolii și al momentului morții. În timpul bolii, care în mod lent și progresiv îl priva de caracteristicile lui cele mai geniale și mai apreciate, Ioan Paul al II-lea nu a vrut să se ascundă. A trebuit să-l coste foarte mult, dar nu a acceptat ca un văl să-l protejeze în fața ochilor indiscreți ai lumii: a trăit public boala și a transformat-o într-un pupitru care a emoționat lumea întreagă.

        Din multe părți se ridicau voci insistente și neplăcute care cereau demisia Papei, și acest lucru cred că i-a provocat mari răni inimii. Dar a decis să nu coboare de pe cruce și să se jertfească pe sine până la ultimele puteri: și așa apostolatul lui a fost mai puțin eficient, dar mai eficace. Îl mai revăd atunci când, în ultima miercuri a vieții lui, s-a prezentat în fața ferestrei apartamentului lui. A încercat de mai multe ori să vorbească, și-a concentrat puterile pentru a da voce sentimentelor pe care le purta în inimă: dar vocea nu a mai ieșit din acele buze tremurânde.

Și totuși acea zi de miercuri a fost unul din momentele cele mai intense, mai profunde și mai emoționante ale lungului său magisteriu: cu elocvența tăcerii, Papa le spuse tuturor că, pentru a ne asemăna cu Isus, trebuie să iubim până la extrem, până la a ne da viața pentru Cel ce și-a dat viața pentru noi. Unde găsea acest curaj?

Îl găsea în credința hrănită cu rugăciunea continuă. Mi-au povestit că, în timpul repetatelor și lungilor călătorii în lumea întreagă, dimineața, se trezea înaintea altora și se prosterna în rugăciune în fața tabernacolului: și, ca Moise, chipul lui se umplea de lumină.

Cardinalul Andrea Deskur, prieten al Papei încă din anii tinereții, mi-a povestit că, trebuind să-l aibă oaspete pe Cardinalul Wojtyla în timpul frecventelor lui permanențe romane, s-a văzut constrâns să înlocuiască pardoseala capelei. Viitorul papă, de mai multe ori a fost surprins de prietenul său în rugăciune, întins pe pardoseala rece a capelei. Cardinalul Deskur, pentru a evita o posibilă și irevocabilă daună sănătății neobositului „rugător”, înlocui pardoseala de gresie cu una de lemn.

În sfârșit, este emoționant, edificator, să amintim ultimele zile ale vieții lui: au fost zile de rugăciune continuă. Și ultima a fost coerenta concluzie a unei întregi vieți de rugăciune. Lăsăm cuvântul Doctorului Renato Buzzonetti, care a fost martorul uimit a ceea ce s-a întâmplat în după amiaza zilei de 02 aprilie 2005: „În jurul orelor 15:30, cu voce foarte slabă și aproape murmurând, în limba poloneză, Sfântul Părinte cerea «să fie lăsat să plece»”. Din partea lor, medicii își dădeau seama că, de acum, sfârșitul era iminent și că orice nou agresiv tratament terapeutic ar fi fost inutil. Cu puțin înainte de orele 19:00, Sf. Părinte intra în comă. Computerul arăta progresiva epuizare a funcțiunilor vitale. După o tradiție poloneză, o mică lumânare aprinsă ilumina penumbra camerei, acolo unde Papa se stingea.

„La orele 20:00 începea celebrarea Sf. Liturghii în sărbătoarea Divinei Îndurări, la picioarele Sf. Părinte în agonie. Sf. Liturghie era prezidată de ES, monseniorul Stanislaw Dziwisz cu participarea cardinalului Jaworski, a ES monseniorul Stanislaw Rylko și a monseniorului Mieczyslaw Mokrzycki. Surorile casei, câțiva preoți și prieteni, medicii și infirmierii înconjurau altarul. Cântece religioase în limba poloneză însoțeau  celebrarea și se uneau celor ale tinerilor și ale mulțimilor de credincioși adunați în rugăciune în Piața Sf. Petru. La orele 21:37 Sf. Părinte murea. În fața trupului său, de acum fără suflet, cei prezenți intonau Te Deum. Imnul de laudă și de mulțumire se amesteca cu rugăciunea unanimă pe care poporul creștin adunat în piață o înălța și care se ridica spre fereastra camerei Papei, pe neașteptate iluminată. Decesul, de mine constatat, era stabilit și cu ajutorul unei electrocardiotanatograme timp de douăzeci de minute, ținând cont de normele vaticane. Pentru Ioan Paul al II-lea se împlinise fericita speranță”.

Autor: Card. Angelo Comastri

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian