Ioan Paul al II-lea, Papa cel iubit

Multe persoane, odată cu trecerea timpului, sunt uitate, și acest lucru este valabil și pentru așa numitele „personaje”. Dacă vreți, opriți-vă într-o zi în fața zidurilor Palatinului, vechiul și superbul palat imperial!: astăzi Palatinul este numai o ruină și, între acele ruine, domnește tăcerea istoriei și a lipsei de grijă a oamenilor.

Pentru Ioan Paul al II-lea, în schimb, se întâmplă un fapt neobișnuit: cu trecerea anilor… crește amintirea, crește afecțiunea, crește admirația, crește gratitudinea. Nu se mai pot număra piețele și străzile dedicate lui; se înmulțesc munții care poartă numele lui, în timp ce istorici și reporteri se grăbesc să traseze un bilanț incomplet și provizoriu al vieții lui. Iar procesiunea mulțimilor continuă, credincioasă și pioasă, în fața umilului mormânt, mai întâi în grotele vaticane, iar acum în Bazilica Sf. Petru.

Aspectele mai importante ale sfințeniei

Dar este posibil să identificăm aspectele mai importante ale sfințeniei lui?

        Mie mi se pare că trebuie să i se recunoască un merit deloc mic: a fost un om curajos în epoca marilor frici; a fost un om decis și coerent în epoca compromisurilor și al indeciziei programatice și a cameleontismelor răspândite.

        A fost curajos în a apăra pacea, în timp ce suflat războaie. Cine nu-și amintește curajul repetatelor și sincerelor lui apeluri, chiar și atunci când acestea nu erau ascultate? Uneori părea un profet care vorbea în deșertul indiferenței: și totuși, Ioan Paul al II-lea nu s-a descurajat, dar a continuat să spună ceea ce Duhul lui Isus îi sugera în sanctuarul conștiinței.

        În ziua de Crăciun a anului 1990, Papa își exprimă preocuparea și suferințele lui pentru participarea atâtor națiuni creștine la „concentrarea masivă de oameni și arme” în Golful Persic. Iar în Mesajul pentru Crăciun adresat lumii se exprimă astfel: „Lumina lui Cristos este cu națiunile chinuite din Orientul Mijlociu. Pentru aria Golfului, cu neliniște, așteptăm încetarea amenințării armelor. Să se convingă responsabilii că războiul este o aventură fără drum de întoarcere”. Ioan Paul al II-lea nu a fost ascultat, dar istoria îi dă dreptate: astăzi mai mult decât ieri!

        Și cine nu-și amintește, cu emoție și admirație, strigătul din ziua de 16 martie 2003, la încheierea exercițiilor spirituale, cu care el de obicei începea Postul Mare? De la fereastra apartamentului lui, fără frică exclamă: „Eu știu, eu știu ce este războiul! Eu am datoria să le spun acelora [celor care cred în război] că războiul multiplică ura și nu rezolvă problemele”.

        Ce curaj! În acel moment, acest limbaj era absolut contracurent, dar Ioan Paul al II-lea a sfidat de mai multe ori impopularitatea pentru a rămâne cu tenacitate fidel sarcinii lui de slujitor al adevărului: acel adevăr pe care Isus l-a predat Bisericii și, în special, l-a dat celui pe care El l-a numit „piatră”.

        De mai multe ori, ascultând cuvintele lui Ioan Paul al II-lea, mi-a venit în minte această foarte lucidă afirmație a apostolului Paul: „Nu avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2Cor 13, 8). Și la fel am aplicat pontificatului lui Ioan Paul al II-lea ceea ce Apostolul neamurilor mărturisește privitor la eforturile ministerului lui: „Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii mincinoşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine este scandalizat şi eu să nu mă aprind?” (2Cor 11, 26-29).

Familia și viața umană

         Ioan Paul al II-lea a fost un om curajos în a apăra familia într-o epocă în care s-a pierdut conștiința ineliminabilei dualități soț-soție și tată-mamă. Papa Wojtyla, cu ochi profetic, percepuse foarte clar că astăzi, în pericol este umanitatea omului, adică proiectul constitutiv al umanității ca familie, ca bărbat și femeie care, prin iubirea fidelă, devin leagăn al vieții și loc de neînlocuit de creștere și de educare a vieții umane.

În noaptea dintre 28 și 29 aprilie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a suferit acea cădere prin care și-a fracturat femurul. Ziua următoare trebuia să meargă în Sicilia, la Sanctuarul Maicii Domnului a Lacrimilor: călătoria a săltat, cu mare tristețe a Papei. Celui care l-a asistat în timpul acelei nopți, Ioan Paul al II-lea i-a spus: „Probabil că era necesară această suferință pentru Anul Familiei: era necesară această contribuție de durere din partea Papei în apărarea familiei”.

Învățătura lui în apărarea familiei a fost insistentă și pasională. În Scrisoarea către familii, a scris cu convingere lucidă: „Prin familia umană trece istoria omului, istoria mântuirii umanității”. Iar în exortația apostolică Familiaris consortio a declarat: „într-un moment istoric în care familia este obiectul a numeroase forțe care caută să o distrugă și oricum să o deformeze, Biserica, conștientă că binele societății și a ei este profund legată de familie, simte tot mai vie și mai urgentă misiunea ei de a le proclama tuturor planul lui Dumnezeu asupra căsătoriei și a familiei” (FC 3).

Cred că Ioan Paul al II-lea a trăit o foarte grea rană la inimă, atunci când s-a răspândit informația că Parlamentul European nu reușise să se pună de acord în a da o definiție a familiei: faptul era foarte grav și era un indice al rătăcirii conștiinței europene. Probabil, împins de această informație alarmantă, Papa s-a aruncat, ca un atlet, în apărarea familiei. Zilele mondiale ale familiei, Jubileul familiilor, continuele mesaje date soților și familiilor sunt rodul unei iubiri tenace și, în același timp, sunt o acțiune inteligentă pentru a reeduca popoarele și parlamentele națiunilor la valorile care formează o autentică civilizație. Dacă cade familia, ce mai rămâne din societate? Dacă se rătăcește sensul familiei, ce semnalizare va ghida fii în drumul vieții?

Ioan Paul al II-lea înțelegea toate acestea și, în consecință, din inima lui a plecat un insistent și calificat magisteriu asupra valorii și semnificației familiei. Probabil, peste câțiva ani, sau peste câteva decenii, vom putea aprecia mai bine opera de el pusă în aplicare pentru a reconstrui sensul familiei, în încețoșarea inteligenței contemporanilor noștri. Cu trecerea timpului vom înțelege tot mai mult adevărul acestei afirmații a lui: „Cu cât familia este mai sănătoasă și mai unită, cu atât mai mult va fi și societatea. Contrar, destrămarea societății începe cu destrămarea familiei. Este o convingere exprimată de unul din cei mai mari scriitori spanioli ai secolului al XIX-lea, Miguel de Unamuno, care spuse: «Agonia familiei este agonia creștinismului». Și este și agonia umanității”.

El a fost un om curajos în a apăra demnitatea vieții umane, a fiecărei vieți umane: albă sau galbenă sau neagră, sănătoasă sau bolnavă, săracă sau bogată; din momentul zămislirii până la moarte. Enciclica Evangelium vitae este un document extraordinar care vorbește inteligenței și inimii: „Pe recunoașterea acestui drept [dreptul la viață] se bazează conviețuirea umană și înseși comunitatea politică” (2). Și cu preocupare adaugă: „Mari straturi ale opiniei publice justifică unele delicte împotriva vieții în numele drepturilor libertăților individuale și, pe această supoziție, aceștia pretind nu numai impunitatea, dar chiar și autorizarea din partea Statului, cu scopul de a le practica cu absolută libertate, ba chiar prin intervenția gratuită din partea structurilor sanitare” (EV 4).

Ioan Paul al II-lea, în toate felurile a încercat să facă să se înțeleagă că apărarea vieții umane nu este un act confesional, nu este o ingerință a religiei în sfera politicii, dar este un discurs de pură și coerentă inteligență pentru a fonda posibilitatea unei conviețuiri civile între oameni. În fond, dacă nu este garantat dreptul la viață, care alt drept mai este garantabil? Asupra acestei teme el era foarte atent, și marele lui suflet avea antene foarte sensibile de fiecare dată când se afla în joc tutela vieții umane.

Cine nu-și amintește freamătul care a traversat întreaga persoană a Pontifului în Valea Templelor, din apropierea orașului Agrigento? Cu un curaj demn de Amos și de Osia și cu un limbaj puternic ca cel al lui Isaia, el a strigat, spre stupoarea tuturor: „Oameni din mafie, convertiți-vă! Pentru ceea ce faceți astăzi, va trebui într-o zi să răspundeți în fața lui Dumnezeu!”. În acel moment cu toții și-au dat seama că Papa se expunea riscului răzbunării și, probabil, și pericolului unui nou atentat. Dar Ioan Paul al II-lea era gata să-și dea viața: în lungul său pontificat el a umblat deseori pe aspide și vipere, încrezându-se numai în ajutorul și protecția lui Dumnezeu.

 

Tinerii, o iubire corespunsă

        El a fost un om curajos în a-i căuta pe tineri și în a vorbi cu tinerii. La începutul pontificatului său părea că Biserica nu reușea să mai intercepteze limbajul tinerilor și nu mai avea credibilitate față de noile generații. Ioan Paul al II-lea nu a acceptat fuga sau politica struțului. El știa că tinerii, fără Cristos, nu ar mai fi găsit niciodată sensul vieții și nu ar mai fi putut gusta niciodată adevărul fascinant al iubirii, care este dăruire de sine și nu capriciu, care îi atrage pe toți pe toate numai la sine. Papa i-a căutat pe tineri și tinerii l-au simțit ca pe un prieten: prieten sincer, prieten adevărat, prieten care nu coboară la compromisuri pentru a avea audiență, prieten care nu lungește cu apă propunerea evanghelică pentru a deveni popular, prieten care nu folosește demagogia pentru a fura aplauzele lor.

        Iar tinerii… l-au aplaudat cu căldură, spontaneitate, cu manifestări de simpatie, care îi luau pe picior greșit pe toți cei care prevăzuseră deja înmormântarea Bisericii și dispariția numelui de creștin.

O etapă decisivă a fost întâlnirea cu tinerii în Parcul Prinților din Paris, în data de 01 iunie 1980: privegherea a durat trei ore, a fost o mare sărbătoare și un dialog strâns cu băieții și fetele care puneau întrebări Papei, iar el răspundea. Dar erau texte pregătite dinainte, așa cum se întâmpla de obicei.

Printre alții, merse la microfon un tânăr și, cu totală spontaneitate, vorbi astfel: „Eu sunt ateu. Refuz orice credință și orice dogmatism. Mai vreau să spun că nu combat credința nimănui, însă nu înțeleg credința. Sanctitate, în ce credeți? De ce credeți? Ce valorează darul vieții noastre și cum este acel Dumnezeu pe care-L adorați?”. Va spune Papa lui Frossard că și-a dat seama imediat că întrebarea acelui tânăr „nu figura în lista” care-i fusese dată în precedență. Memoră întrebarea  și își propuse să răspundă așa cum putea, improvizând. Dar apoi dialogul cu cincizeci de mii de voci din acea seară l-a distras și el nu a mai răspuns acelui tânăr, care spusese lucruri serioase.

Odată reîntors la Roma, Ioan Paul al II-lea, „dezolat pentru acea omisiune”, îi scrise Cardinalului Marty „pentru a-i cere să-l caute pe acel tânăr și să-i prezinte scuzele lui”. Tânărul a fost găsit și scuzele au fost acceptate. Dar Papa nu uită acea sfidare și, practic, face din orice întâlnire cu tinerii o încercare de a răspunde acelor întrebări fundamentale, pentru că „astăzi nu mai este posibil să se vorbească despre credință fără a ține cont de necredință” (L. Accattoli, Giovanni Paolo – La prima biografia completa, San Paolo 2006, p. 180).

Tinerii l-au iubit foarte mult pe Papa și l-au căutat așa cum se caută un tată care, dacă este nevoie, știe și să corecteze, pentru că știe să iubească cu adevărat și cu lealitate. Mă cuprind fiorii când mă gândesc cum i-a primit pe tineri în Piața Sf. Petru la începutul Zilei Mondiale a tineretului în augustul cald al anului 2000! I-a apostrofat cu vocea lui încă robustă și a spus: „Pe cine căutați?”. Îmi amintesc că și noi, episcopii am rămas surprinși și capturați de forța acestei întrebări. Și Papa, imediat, a clarificat că nu voia să coboare ștacheta pentru a-i cuceri pe tineri, dar cu mult curaj îi invita să se ridice pentru a da demnitate și semnificație vieții lor. Iar tinerii au înțeles că acel „bătrân” cunoștea secretul vieții tinerești și au devenit atenți și gânditori.

Iar în seara lungului priveghi de rugăciune, în valea imensă de la Tor Vergata, s-a petrecut un alt fapt care nu trebuie uitat, pentru că este un semn al singularului raport care se stabilise între Papa și tineri. În timp ce adunarea celor cinci continente umplea de cântece cerul senin al Romei, pe neașteptate, ca o gazelă, un tânăr a trecut peste toate gărzile, scăpă de un polițai robust și reuși să se apropie de Papa: Bătrânul și Tânărul s-au privit un moment și apoi s-au îmbrățișat cu o intensitate cu care un tată îmbrățișează propriul copil. Emoția s-a răspândit ca o undă în inimile tuturor! Eu am plâns!

Martor al bolii

         În sfârșit, a fost un om curajos, în anotimpul dificil al bolii și al momentului morții. În timpul bolii, care în mod lent și progresiv îl priva de caracteristicile lui cele mai geniale și mai apreciate, Ioan Paul al II-lea nu a vrut să se ascundă. A trebuit să-l coste foarte mult, dar nu a acceptat ca un văl să-l protejeze în fața ochilor indiscreți ai lumii: a trăit public boala și a transformat-o într-un pupitru care a emoționat lumea întreagă.

        Din multe părți se ridicau voci insistente și neplăcute care cereau demisia Papei, și acest lucru cred că i-a provocat mari răni inimii. Dar a decis să nu coboare de pe cruce și să se jertfească pe sine până la ultimele puteri: și așa apostolatul lui a fost mai puțin eficient, dar mai eficace. Îl mai revăd atunci când, în ultima miercuri a vieții lui, s-a prezentat în fața ferestrei apartamentului lui. A încercat de mai multe ori să vorbească, și-a concentrat puterile pentru a da voce sentimentelor pe care le purta în inimă: dar vocea nu a mai ieșit din acele buze tremurânde.

Și totuși acea zi de miercuri a fost unul din momentele cele mai intense, mai profunde și mai emoționante ale lungului său magisteriu: cu elocvența tăcerii, Papa le spuse tuturor că, pentru a ne asemăna cu Isus, trebuie să iubim până la extrem, până la a ne da viața pentru Cel ce și-a dat viața pentru noi. Unde găsea acest curaj?

Îl găsea în credința hrănită cu rugăciunea continuă. Mi-au povestit că, în timpul repetatelor și lungilor călătorii în lumea întreagă, dimineața, se trezea înaintea altora și se prosterna în rugăciune în fața tabernacolului: și, ca Moise, chipul lui se umplea de lumină.

Cardinalul Andrea Deskur, prieten al Papei încă din anii tinereții, mi-a povestit că, trebuind să-l aibă oaspete pe Cardinalul Wojtyla în timpul frecventelor lui permanențe romane, s-a văzut constrâns să înlocuiască pardoseala capelei. Viitorul papă, de mai multe ori a fost surprins de prietenul său în rugăciune, întins pe pardoseala rece a capelei. Cardinalul Deskur, pentru a evita o posibilă și irevocabilă daună sănătății neobositului „rugător”, înlocui pardoseala de gresie cu una de lemn.

În sfârșit, este emoționant, edificator, să amintim ultimele zile ale vieții lui: au fost zile de rugăciune continuă. Și ultima a fost coerenta concluzie a unei întregi vieți de rugăciune. Lăsăm cuvântul Doctorului Renato Buzzonetti, care a fost martorul uimit a ceea ce s-a întâmplat în după amiaza zilei de 02 aprilie 2005: „În jurul orelor 15:30, cu voce foarte slabă și aproape murmurând, în limba poloneză, Sfântul Părinte cerea «să fie lăsat să plece»”. Din partea lor, medicii își dădeau seama că, de acum, sfârșitul era iminent și că orice nou agresiv tratament terapeutic ar fi fost inutil. Cu puțin înainte de orele 19:00, Sf. Părinte intra în comă. Computerul arăta progresiva epuizare a funcțiunilor vitale. După o tradiție poloneză, o mică lumânare aprinsă ilumina penumbra camerei, acolo unde Papa se stingea.

„La orele 20:00 începea celebrarea Sf. Liturghii în sărbătoarea Divinei Îndurări, la picioarele Sf. Părinte în agonie. Sf. Liturghie era prezidată de ES, monseniorul Stanislaw Dziwisz cu participarea cardinalului Jaworski, a ES monseniorul Stanislaw Rylko și a monseniorului Mieczyslaw Mokrzycki. Surorile casei, câțiva preoți și prieteni, medicii și infirmierii înconjurau altarul. Cântece religioase în limba poloneză însoțeau  celebrarea și se uneau celor ale tinerilor și ale mulțimilor de credincioși adunați în rugăciune în Piața Sf. Petru. La orele 21:37 Sf. Părinte murea. În fața trupului său, de acum fără suflet, cei prezenți intonau Te Deum. Imnul de laudă și de mulțumire se amesteca cu rugăciunea unanimă pe care poporul creștin adunat în piață o înălța și care se ridica spre fereastra camerei Papei, pe neașteptate iluminată. Decesul, de mine constatat, era stabilit și cu ajutorul unei electrocardiotanatograme timp de douăzeci de minute, ținând cont de normele vaticane. Pentru Ioan Paul al II-lea se împlinise fericita speranță”.

Autor: Card. Angelo Comastri

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian