Reflecţie: Doi fraţi - Maximilian Kolbe şi Ioan Duma

E în firea celor puri să se înalţe la izvoarele timpului - şi să măsoare curgerea lui prin ceea ce durează. Iar singurul lucru care durează în cer şi pe pământ e iubirea. Cât de aproape e mama faţă de copiii ei? Cât de aproape e Maica Domnului de Fiul ei ceresc şi de toţi fraţii şi surorile lui - de noi înşine, adică? Fireşte, la o singură bătaie de inimă.

"Ce-o să se aleagă oare de capul tău?" - care părinte nu-şi pune întrebarea, mai cu mirare, mai cu năduf şi rareori cu admiraţie. Copilul de 12 ani îşi amintea bine cuvintele mamei sale, care, când îl căuta, îl surprindea ori acasă rugându-se fierbinte sfintei Fecioare, ori la biserică, în adoraţie, la preasfântul sacrament. Şi iată că răspunsul i-a fost dat de Mama cerească: în ziua primei sfinte Comuniuni, i-a apărut, oferindu-i două cununi: una albă, cealaltă roşie - harul castităţii perpetue şi harul martiriului. Plin de iubire faţă de preasfânta Fecioară, băiatul le-a ales pe amândouă. Era în 1906, iar copilul se numea Raymond Kolbe. Un an mai târziu, împreună cu fratele său mai mare, a intrat la seminarul Franciscan din Lwow şi în 1910 a fost admis ca novice, luându-şi numele de Maximilian. Între 1912 şi 1915 a studiat filosofia la Roma, la Colegiul Gregorian, iar între 1915 şi 1919, teologia la Collegio Serafico. A fost hirotonit preot la 28 aprilie 1918 şi a doua zi a celebrat prima sfântă Liturghie la Roma, la bazilica "S. Andrea delle Fratte", la Altarul Miracolului, unde se produsese convertirea dramatică a lui Alphonse Ratisbonne.

Aici, la Roma, cei doi s-au întâlnit: Maximilian Kolbe, preot franciscan polonez, şi Ioan Duma, preot franciscan român, născut în Valea Mare, jud. Bacău. Maximilian Kolbe avea 24 ani, Ioan Duma era cu doi ani mai tânăr. Pe cerul nicicând senin al Europei, norii păreau să se risipească doar ca să se adune din nou. Mama cerească, Neprihănita, călăuzitoarea sigură la tronul euharistic, era dintotdeauna speranţa şi iubirea. Cu speranţă şi iubire şi din dorinţa fierbinte de a o sluji până la capăt, cei doi şi-au luat numele de Maria, aşa cum vor fi cunoscuţi în istorie: Maximilian Maria Kolbe şi Ioan Maria Duma.

Apoi, pe pământul prigoanei şi suferinţei, drumurile lor s-au despărţit.

După ce a înfiinţat la Roma (în anul 1917) "Miliţia Imaculatei" (Cavalerii Neprihănitei), Maximilian Maria Kolbe s-a întors în Polonia, constituind la Niepokalanow, lângă Varşovia, "Oraşul Mariei", în anul 1927, centru al mişcării de evanghelizare, iar trei ani mai târziu, împreună cu alţi patru fraţi franciscani, pleacă în Japonia, fără resurse materiale şi fără să cunoască limba japoneză; o lună mai târziu apărea deja foaia Cavalerilor Neprihănitei, al cărei tiraj avea să ajungă până în 1936 la 65.000 exemplare; înfiinţează o mănăstire la Nagasaki, care a supravieţuit miraculos bombardamentului atomic, iar astăzi este centrul Misiunii Franciscane din Japonia, apoi pleacă în India (Malabar) unde edifică al treilea aşezământ după modelul celui de la Niepokalanow. Întors în 1936 în Polonia, dezvoltă centrul Niepokalanow, care dispunea acum de propria staţie de radio. Anul 1939 aduce invazia Poloniei, distrugerea centrului şi întemniţarea lui Maximilian Maria Kolbe la Amtitz, de unde este pentru scurt timp eliberat, apoi întemniţat la Auschwitz la 17 februarie 1941. Era prizonierul cu numărul 16670. Când, în iulie 1941, în urma lipsei la apel a unui deţinut, au fost condamnaţi un număr de prizonieri la moarte prin înfometare, Maximilian Maria Kolbe s-a oferit să ia locul unui condamnat care plângea implorând mila pentru că avea familie. Monstrul cu chip de om care conducea lagărul a rămas mut de uimire, apoi a aprobat, iar secretarul lagărului a fost atât de impresionat, încât a notat în amănunt, mult mai minuţios decât i-o cereau îndatoririle, şi curajul preotului, şi felul în care îi susţinea prin rugăciuni pe ceilalţi condamnaţi, şi felul în care a fost ucis două săptămâni mai târziu, la 14 august 1941, în preziua Înălţării cu Trupul la Cer a Sfintei Fecioare.

A fost beatificat la 17 octombrie 1971, iar la 10 octombrie 1982 a fost canonizat de fericitul papă Ioan Paul al II-lea, care l-a numit martir al carităţii, patronul timpului nostru.

*

Pe alt pământ de suferinţe, dar aşezat ca şi Polonia, în vârtejul tuturor furtunilor barbare, şi-a săvârşit destinul de slujire şi iubire, dedicat Neprihănitei, preotul Ioan Maria Duma. După preluarea puterii de către regimul comunist (1948), prigoana, asasinatele, întemniţările pentru delictul libertăţii de conştiinţă, condamnările la moarte în urma unei judecăţi sumare cu verdict dinainte dat, crimele la lumina zilei sau în bezna temniţei au devenit legea celor fără de lege. De aceea, unii episcopi au propus ca o parte dintre tinerii preoţi să fie consacraţi în clandestinitate ca episcopi, beneficiind de favoruri speciale din partea papei Pius al XII-lea şi prin mijlocirea nunţiului apostolic.

Monseniorul Ioan Duma a fost numit de către papa Pius al XII-lea episcop titular de Iuliopolis (Giuliopoli), pentru Dieceza de Iaşi, la 16 noiembrie 1948. A fost consacrat ca episcop la 8 decembrie 1948, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, de către Patrick Gerald O`Hara, pronunţiul apostolic. Consacrarea a fost secretă şi fără asentimentul guvernului român.

Autorităţile comuniste au intrat însă în posesia listei cu episcopii consacraţi în secret de către Nunţiatura Apostolică. Episcopul Ioan Duma, OFMConv., arestat în anul 1949 şi condamnat la trei ani de închisoare, eliberat pentru scurt timp (ca şi Maximilian Maria Kolbe sub regimul nazist), este arestat din nou în 1951 şi condamnat la 25 de ani de închisoare, dar pedeapsa a fost ulterior comutată la patru ani, după care i s-a impus domiciliu obligatoriu iniţial în jud. Constanţa, apoi în jud. Gorj, fiind supravegheat permanent de către autorităţi până la moartea sa, în 1981.

Astăzi, în satul său natal - Valea Mare, jud. Bacău, se înalţă Altarul Recunoştinţei (crucea răsărind din paginile cărţii tuturor cărţilor), monument dedicat celor 106 eroi ai satelor Valea-Mare şi Faraoani. Numele şi efigia în bronz a episcopului Ioan Maria Duma se afla pe fila albă de marmură, alături de eroii celor două sate.

De când eram copil, mi-am dorit să fiu sfânt - spunea cineva. Apoi m-am întrebat de ce sunt atât de puţini sfinţi români, când avem atâţia martiri. Cred că am găsit singur răspunsul: poţi martiriza un neam întreg, în istorie şi în vremea de azi, făcându-l cu bună ştiinţă neştiut, poţi distruge dovezile dăinuirii noastre pe pământul nostru cel dintotdeauna, putem fi ucişi chiar şi noi - iar dacă noi uităm, dacă şi sfinţii pot să uite, atunci Mama noastră cerească nu uită.

Memoria aparţine trupului, iar ea a fost înălţată cu trupul la cer - tocmai ca să nu uite.

Să NU ne uite.

Şi să ne ţină partea, în cer şi pe pământ. Fiindcă, în grădina ei şi în sufletele noastre, ea e mereu aici, la o singură bătaie de inimă - adică, la distanţa iubirii cereşti.

 Autor: Dr. Ecaterina Hanganu
Sursa: www.ercis.ro