Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/5

O căutare a sensului... niciodată fără celălalt 

Așa cum s-a spus, în viața spirituală există o căutare a sensului, și acest lucru rămâne un dat de fapt, chiar dacă astăzi există din aceia care afirmă că în societatea tehnologică se poate face abstracție de o asemenea căutare. Desigur, căutarea sensului este amenințată într-o societate semnată de un comportament social și de o cultură individualistă, pentru că sensul nu este un dat în sine, dar este un dat în intersectarea relațiilor dintre subiect și ceilalți, dintre subiect și scopul întrezărit. Pentru ca să iasă la suprafață sensul, este necesar să există legături, relații, afecțiuni, scopuri și ținte, pentru că numai așa pot să există orientări, numai astfel omul poate să se situeze. Sensul se naște din relații, se naște – aș îndrăzni să spun – din comuniune, din comunicare, în vreme ce individualismul semnifică lipsa legăturilor, a lipsei locurilor, a dezorientărilor, a autoreferențialității: individualismul compromite căutarea sensului.

Din acest motiv, viața spirituală se află în slujba persoanei, nu a unui individualism centrat pe sine. Fiecare bărbat și fiecare femeie este un subiect singular, unic, dar totdeauna un subiect de relație în mijlocul altora și cu alții. Fiecare dintre noi este persoană, adică un subiect care răsună – după sugestiva etimologie care face ca acest termen să provină din verbul per-sonare – pentru celălalt, și fiecare dintre noi poate să ajungă la propria dezvoltare și la propria realizare în relația cu ceilalți: părinții, frații și surorile, prietenii, educatorii, colegii, copiii... de aceea, nu există spiritualitate autentică fondată numai pe preocuparea de sine, pe grija de sine, pentru că celălalt, ceilalți, trebuie să găsească spațiu, loc și relația în viața mea.  Toți au nevoie de ceilalți și celălalt este totdeauna cel care-mi lipsește: niciodată fără celălalt, pentru că de celălalt am nevoie pentru a fi eu însumi. „Este reciprocitatea instaurată”, spune Paul Ricoeur, „care-l instituie pe celălalt ca cel asemenea mie și mă instituie pe mine ca asemănător cu celălalt”.

Deci, căutarea sensului, căutarea binelui, căutarea fericirii totdeauna prezente în fiecare itinerar spiritual nu pot consta numai în grija și în realizarea de noi înșine: o viață spirituală trăită îndividual, în mod intimist nu poate ajuta umanizarea! Numai cel care se simte în relație cu alții, numai cel care caută comuniunea cu ceilalți, cine nu se rușinează de a-i numi pe toți frați este capabil să parcurgă cu fecunditate itinerariul spiritual, care este totdeauna un itinerar uman, adică un om aparținător umanității, un om care este totdeauna fratele altui om. Dacă cineva ar vrea să parcurgă un itinerar spiritual fugind de alții, sau chiar disprețuindu-i pe ceilalți, ar fi condamnat la un autism psihologic în care nu există spațiu nici pentru creativitate, nici pentru o adevărată maturizare umană...

„Nici un om nu este o insulă”: această afirmație lapidară a lui John Donne a putut să fie folosită în mod semnificativ de un călugăr solitar ca Thomas Merton ca titlu pentru reflecțiile sale autobiografice.  

va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/4

4. Cunoaște-te pe tine însuți

În secolul al V-lea î.Cr., Socrate le cerea discipolilor săi ceea ce era sculptat pe fațada templului lui Apolo din Delfi: „Omule, cunoaște-te pe tine însuți” ((gnôthi sautón). Cunoașterea de sine este indispensabilă pentru a parcurge itinerariul vieții interioare. Este adevărat, această cunoaștere nu va fi niciodată deplină: fiecare rămâne un mister și pentru sine și uneori poate apărea chiar o enigmă cu umbre și lumini obscure pe care nu ar vrea să le vadă, și pe care poate le stigmatizează în alții. Și totuși, este absolut necesar să ne cunoaștem pe noi înșine, pentru a știi de ce suntem capabili, care sunt propriile limite și propriile puteri, pentru a fi responsabili. A ne cunoaște ca proces al unei lecturi psihologice a eului nostru; a ne cunoaște în apartenența unei porțiuni precise a umanității; a ne cunoaște pentru a avea o judecată sănătoasă de noi înșine.

În această muncă spirituală de cunoaștere de sine nu totdeauna este posibil să facem distincție între eul spiritual și cel psihologic. Unii au tendința de a confunda aceste două dimensiuni, reducând una în dauna celeilalte; dar, într-adevăr, viața spirituală și viața psihologică într-atât se intersectează încât în manifestările exterioare a primei rămâne imposibilă să se opereze o distincție. Știm din experiență că erori de spiritualitate pot să devină patologii psihice (uneori și cu efecte somatice) și că, viceversa, patologii psihice pot influența spiritualitatea. Ființa umană este mult mau unită decât putem noi crede: trupul, sufletul și duhul au o profundă relație reciprocă, iar granițele dintre ele sunt foarte fluide. Și totuși, nu trebuie să se uite că psihologia lucrează în registrul analizei și al interpretării fenomenelor psihologice, că se află în spațiul științelor umane, în vreme ce spiritualitatea trăiește într-un alt nivel de sens: orientarea ultimă a vieții umane și semnificația ei.

Fiecare dintre noi există pentru că a fost zămislit, deci există părinții cei care ne precedă; fiecare dintre noi trăiețte într-un timp și într-un loc particulare, deci a venit și vine în fiecare zi în lume aici și acum; fiecare dintre noi stă împreună cu alții, deci cu alții se află în relație. De aceea, a ne cunoaște pe noi înșine înseamnă înainte de toate a adera la realitate, a cunoaște propria relație cu istoria, lumea, pentru că numai astfel fiecare dintre noi există și este implicat. Multe itinerarii spirituale par uneori sterile, când nu sunt chiar negative sau dezumanizante, pentru că nu aderă la realitate. Este extrem de periculos să începem itinerariul spiritual fără a ne simți în legătură cu alții, în mijlocul altora și niciodată fără alții! Câte derapaje în viața interioară și spirituală din partea personoanelor care ne izolează, care nu ne mai ascultă, care trăiesc numai din propriile certitudini și din propriile descoperiri...

Deci, a ne cunoaște pe noi înșine este o angajare, un efort, un exercițiu zilnic și cere să se privească, să se observe, să se examineze propria simțire, vorbire și acțiune. Astăzi noi avem grația științelor umane care dau experienței spirituale un mare ajutor și serviciu: pot să ghideze persoana spre o bună cunoaștere de sine și pot fi vehicule de înțelepciune și intrumente de eliberare. Fără o anumită cunoaștere de sine este aproape imposibilă dezvoltarea vieții interioare, pentru că eu sunt ceea ce sunt, adică și tot ceea ce am făcut eu din mine însumi, care a contribuit la formarea eului meu. Da, exercitându-ne în cunoașterea de noi înșine parcurgem deja călătoria interioară!

va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian   

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/3

3. Apare întrebarea

Există ceva care să fie esențial unei autentice vieți interioare, unui itinerar spiritual care să fie cu adevărat capabil de umanizare și să fie posibil fiecărui om, religios sau nu, creștin sau necreștin, ateu sau agnostic? Da, răspundem noi: este înainte de toate necesar – așa cum am amintit deja – să ne punem întrebări, să știm să ne interogăm. Cu toții avem întrebări care sălășluiesc în noi, voci care apar în profunzimile noastre, dar este necesar să le ascultăm, să lăsăm să iasă la suprafață și să le examinăm și să le asumăm. Cum să nu amintim aici cuvintele cu care Rainer Maria Rilke invita pe un tânăr poet să „aibă dragi întrebările în sine înseși”?

Există întrebări fără răspunsuri facile, există întrebări care rămân astfel și trebuie să primească enigma, dar care trebuie oricum făcute și ascultate; uneori acestea sunt pentru noi mai decisive decât eventualele răspunsuri, răspunsuri care uneori nu sunt posibile de dat.

În această privință să ne punem numai întrebarea: „De ce răul, suferința, moartea?” Cine nu pune întrebări trăiește în mod constant la suprafața persoanei proprii: eforturi, emoții, reacții, bucurii și suferințe, toate se întâmplă, dar toate îneacă eul profund, toate apar având puțin sens. Întrebările esențiale ale vieții sunt bine rezumate de Teodot (secolul al II-lea d.C). Din păcate este vorba de întrebări insuficient transmise și amintite, probabil pentru că provin din lumea gnostică: „Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparțin? De ce anume pot fi salvat?”. Atitudinea interogativă spune că sensul nu este presupus nici imediat disponibil: iată de ce întrebarea este terenul vieții spirituale, deschide spre căutare, are nevoie de libertate.

va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian   

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/2

1. O călătorie, un itinerar

Toți cei care au trăit o experiență spirituală serioasă, profundă și durabilă, și de aceea toți maeștrii de spiritualitate, descriu viața interioară ca un itinerar, o călătorie, un drum, un pelerinaj. Această simbolistică se potrivește bine vieții interioare și spirituale, pentru că în ea există începuturi, sunt prezente exoduri, există o abandonare a anumitor situații trăite și cunoscute pentru a ne îndrepta spre noi ținte, spre noi experiențe. S-a vorbit uneori de o tindere spre înălțimi, o scară de urcat; alteori, chiar dacă mai rar, de o coborâre sau de o traversare a unor deșerturi în care se întâlnesc diferite dificultăți, care descurajează și ne invită să ne reîntoarcem. A afirmat Heraclit cu o lapidară inteligență: „Scara care coboară și care urcă este aceeași întotdeauna” (frag. 60 DK).

Omul simte în interiorul său, în propria inimă o invitație, o voce ascunsă care îl cheamă să lase, să abandoneze ceea ce trăiește în acel moment, pentru a întreprinde un noi drum: există un nou drum de străbătut! „Lekh lekha! Îndreaptă-te spre tine însuți! (Gen 12, 1), este vocea auzită de Abraham atunci când a întreprind drumul său de credincios: călătoria geografică care îl va conduce spre Urul Caldeii până în țara făgăduită s-a împlinit în primul rând în viața lui interioară, cu ajutorul unei coborâri în profunzimile inimii sale. În acest sens este semnificativ că Părinții Orientali, în special Grigore de Nyssa, interpretează drumul vieții interioare, simbolizat în experiența lui Abraham, ca un ekstasis, o ieșire din sine.

Dar să nu ne facem iluzii: călătoria, drumul nu este niciodată asigurat, nici nu se prezintă ca o înaintare directă spre țintă, nu este „o urcare de neoprit” (Ps 49, 19); mai degrabă este un drum în care se trăiesc multe contradicții, în care sunt posibile înaintări nesperate, dar și regresiii de negândit, așa cum se poate vedea și în experiența vieții psihologice și afective... este un itinerar uman, caracterizat de puncte de forță și de slăbiciunile ce contrasemnează fiecare om, chemat la libertate, dar tentat să rămână sclavul idolilor falși care, la rădăcină sunt totdeauna – să nu uităm acest lucru – „o eroare antropologică” (Adolphe Gesché), o contradicție pe drumul umanizării, care este sarcina fiecăruia dintre noi. Călătorie, deci, pentru a reintra în noi înșine, pentru a merge spre inima lucrurilor și a le înțelege din interior.

  va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/1

1. Viața interioară, o experiență umană

Viața interioară este o experiență ce aparține tuturor oamenilor. Nu este monopol al celor ce cred sau al creștinilor: fiecare om trăiește o dimensiune interioară, trăiește – putem spune – „din punct de vedere spiritual”, adică trăiește cu o conștiență, o conștiință, o gândire, o căutare care este proprie ființei umane și care transcende natura animală. Viața interioară sau spirituală este o dimensiune a experienței umane ca atare, în care se decide și se caută sensul vieții.

Fiecare dintre noi știe că a venit în lume, a crescut, s-a umanizat interogându-se, punând celor care se aflau deja în lumea interogațiilor „întrebări”, și apoi punându-și aceleași întrebări sieși, în decusrul propriei creșteri. Fiecare dintre noi, ca și cum ar poseda o încredere originală în viață, a crescut căutând, s-a constituit și punând întrebări. Tocmai punând altora și punându-și și sieși întrebări încă din copilărie, o ființă umană vine în lume, se situează în lume și află referințe pentru a știi ceea ce el este și vrea să fie. Iată, așa s-a născut în fiecare din noi viața interioară, pe care am putut s-o dezvoltăm în mod conștient sau să o lăsăm într-i dimensiune minimă, fără apărare, strivită de „acea omologare a intimului spre care tind societățile conformiste” (Umberto Galimberti), fenomen social care inmoaie atmosfera în care trăim.

Există viață interioară atunci când nu ne lăsăm tărâți de viață, atunci când nu permitem altora să decidă și să gândească pentru noi, atunci când nu ne mulțumim cu certitudini deja preconfecționate, dar atunci când suntem capabili să ne deschidem întrebărilor puse de viață, întrebării sensului și dacă suntem dispuși, chiar cu efort, să încercăm să dăm un răspund personal. Cu siguranță, o adevărată viață umană trebuie să se desfășoare în comunicarea cu ceilalți, dar nu trebuie să fie datoare cu soluții pe care alții le găsesc pentru noi: nu, fiecare este chemat să găsească pentru sine, cu ajutorul unui itinerar de viață interioară, izvorul sensului.

În sfârșit, trebuie să afirmăm cu claritate că viața interioară nu este o viață contrapusă vieții noastre materiale, existenței noastre de fiecare zi; ba mai mult, este o viață trăită în trup, în istorie, în umanitate, fără posibile evadări sau scutiri: este o modalitate de gândire, de simțire și de acțiune concretă, cu alții și în mijlocul altora. În fond, fără o viață interioară nu poate exista un drum de umanizare: numai proporțional cu dezvoltarea vieții interioare se dă posibilitatea de a construi propria personalitate, de a găsi sensul și semnificația vieții, de a ajunge la o subiectivitate responsabilă și autonomă.

va urma...

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian