Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/1

1. Viața interioară, o experiență umană

Viața interioară este o experiență ce aparține tuturor oamenilor. Nu este monopol al celor ce cred sau al creștinilor: fiecare om trăiește o dimensiune interioară, trăiește – putem spune – „din punct de vedere spiritual”, adică trăiește cu o conștiență, o conștiință, o gândire, o căutare care este proprie ființei umane și care transcende natura animală. Viața interioară sau spirituală este o dimensiune a experienței umane ca atare, în care se decide și se caută sensul vieții.

Fiecare dintre noi știe că a venit în lume, a crescut, s-a umanizat interogându-se, punând celor care se aflau deja în lumea interogațiilor „întrebări”, și apoi punându-și aceleași întrebări sieși, în decusrul propriei creșteri. Fiecare dintre noi, ca și cum ar poseda o încredere originală în viață, a crescut căutând, s-a constituit și punând întrebări. Tocmai punând altora și punându-și și sieși întrebări încă din copilărie, o ființă umană vine în lume, se situează în lume și află referințe pentru a știi ceea ce el este și vrea să fie. Iată, așa s-a născut în fiecare din noi viața interioară, pe care am putut s-o dezvoltăm în mod conștient sau să o lăsăm într-i dimensiune minimă, fără apărare, strivită de „acea omologare a intimului spre care tind societățile conformiste” (Umberto Galimberti), fenomen social care inmoaie atmosfera în care trăim.

Există viață interioară atunci când nu ne lăsăm tărâți de viață, atunci când nu permitem altora să decidă și să gândească pentru noi, atunci când nu ne mulțumim cu certitudini deja preconfecționate, dar atunci când suntem capabili să ne deschidem întrebărilor puse de viață, întrebării sensului și dacă suntem dispuși, chiar cu efort, să încercăm să dăm un răspund personal. Cu siguranță, o adevărată viață umană trebuie să se desfășoare în comunicarea cu ceilalți, dar nu trebuie să fie datoare cu soluții pe care alții le găsesc pentru noi: nu, fiecare este chemat să găsească pentru sine, cu ajutorul unui itinerar de viață interioară, izvorul sensului.

În sfârșit, trebuie să afirmăm cu claritate că viața interioară nu este o viață contrapusă vieții noastre materiale, existenței noastre de fiecare zi; ba mai mult, este o viață trăită în trup, în istorie, în umanitate, fără posibile evadări sau scutiri: este o modalitate de gândire, de simțire și de acțiune concretă, cu alții și în mijlocul altora. În fond, fără o viață interioară nu poate exista un drum de umanizare: numai proporțional cu dezvoltarea vieții interioare se dă posibilitatea de a construi propria personalitate, de a găsi sensul și semnificația vieții, de a ajunge la o subiectivitate responsabilă și autonomă.

va urma...

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian