3. Apare întrebarea
Există ceva care să fie esențial
unei autentice vieți interioare, unui itinerar spiritual care să fie cu
adevărat capabil de umanizare și să fie posibil fiecărui om, religios sau nu,
creștin sau necreștin, ateu sau agnostic? Da, răspundem noi: este înainte de
toate necesar – așa cum am amintit deja – să
ne punem întrebări, să știm să ne interogăm. Cu toții avem întrebări care
sălășluiesc în noi, voci care apar în profunzimile noastre, dar este necesar să
le ascultăm, să lăsăm să iasă la suprafață și să le examinăm și să le asumăm.
Cum să nu amintim aici cuvintele cu care Rainer Maria Rilke invita pe un tânăr
poet să „aibă dragi întrebările în sine înseși”?
Există întrebări fără răspunsuri
facile, există întrebări care rămân astfel și trebuie să primească enigma, dar
care trebuie oricum făcute și ascultate; uneori acestea sunt pentru noi mai
decisive decât eventualele răspunsuri, răspunsuri care uneori nu sunt posibile
de dat.
În această privință să ne punem
numai întrebarea: „De ce răul, suferința, moartea?” Cine nu pune întrebări
trăiește în mod constant la suprafața persoanei proprii: eforturi, emoții,
reacții, bucurii și suferințe, toate se întâmplă, dar toate îneacă eul profund,
toate apar având puțin sens. Întrebările esențiale ale vieții sunt bine
rezumate de Teodot (secolul al II-lea d.C). Din păcate este vorba de întrebări insuficient
transmise și amintite, probabil pentru că provin din lumea gnostică: „Cine sunt
eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparțin? De ce anume pot fi salvat?”.
Atitudinea interogativă spune că sensul nu este presupus nici imediat
disponibil: iată de ce întrebarea este terenul vieții spirituale, deschide spre
căutare, are nevoie de libertate.
va urma
Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial