Lampa miraculoasă

Într-una din povestirile lui Johann Wolfgang Goethe (1749-

1832) se spune că un pescar sărac avea un bordei din bârne; dar, într-o zi, găsind o lampă miraculoasă, cu lumină ca de argint, a dus-o înlăuntrul bordeiului său. În acelaşi moment totul a căpătat frumuseţea şi strălucirea argintului; acum bârnele erau ca de argint, uşa era ca de argint, tavanul era de argint şi chiar vatra sobei devenise ca de argint.

Predica Papei la Liturghia din piaţa “Sf. Francisc”

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc

la Liturghia prezidată în piaţa “Sfântul Francisc”
Assisi, vineri, 4 octombrie 2013

“Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici” (Mt11,25)

Pace şi bine tuturor! Cu acest salut franciscan vă mulţumesc pentru că aţi venit aici, în această piaţă, încărcată de istorie şi de credinţă, ca să ne rugăm împreună.

Astăzi şi eu, ca atâţia pelerini, am venit pentru a aduce laudă Tatălui pentru tot ceea ce a voit să reveleze unuia dintre aceştia “mici” despre care ne vorbeşte Evanghelia: Francisc, fiu al unui bogat negustor din Assisi. Întâlnirea cu Isus l-a făcut să se despoaie de o viaţă bogată şi fără griji, pentru a se căsători cu “Doamna Sărăcie” şi să trăiască precum un adevărat fiu al Tatălui care este în ceruri. Această alegere, din partea sfântului Francisc, reprezenta un mod radical de a-l imita pe Cristos, de a se îmbrăca în cel care, bogat cum era, s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi prin intermediul sărăciei sale (cf. 2Cor 8,9). În toată viaţa lui Francisc iubirea faţă de săraci şi imitarea lui Cristos săracsunt două elemente unite în mod indisolubil, cele două feţe ale uneia şi aceleiaşi medalii.

Ce anume ne mărturiseşte nouă astăzi sfântul Francisc? Ce anume ne spune, cu prin cuvinte – acest lucru este uşor – ci cu viaţa?

1. Primul lucru pe care ni-l spune, realitatea fundamentală pe care ne-o mărturiseşte este aceasta: a fi creştini este un raport vital cu persoana lui Isus, înseamnă îmbrăcarea cu el, înseamnă asemănare cu el.

De unde porneşte drumul lui Francisc spre Cristos? Porneşte de la privirea lui Isus de pe cruce. A ne lăsa priviţi de el în momentul în care îşi dăruieşte viaţa pentru noi şi ne atrage la el. Francisc a avut această experienţă în mod deosebit în bisericuţa sfântului Damian, rugându-se în faţa crucifixului, pe care şi eu astăzi îl voi putea venera. În acel crucifix Isus nu apare mort, ci viu! Sângele coboară din rănile de la mâini, de la picioare şi de la coastă, dar acel sânge exprimă viaţă. Isus nu are ochii închişi, ci deschişi, deschişi larg: o privire care vorbeşte inimii. Şi Răstignitul nu ne vorbeşte de înfrângere, de eşec; în mod paradoxal ne vorbeşte despre o moarte care este viaţă, care generează viaţă, pentru că ne vorbeşte despre iubire, pentru că este iubirea întrupată a lui Dumnezeu şi iubirea nu moare, dimpotrivă, înfrânge răul şi moartea. Cine se lasă privit de Isus răstignit este re-creat, devine o “creatură nouă”. De aici porneşte totul: este experienţa harului care transformă, faptul de a fi iubiţi fără merit, deşi suntem păcătoşi. Pentru aceasta Francisc poate să spună ca sfântul Paul: “În ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos” (Gal 6,14).

Ne adresăm ţie, Francisc, şi îţi cerem: învaţă-ne să rămânem în faţa Răstignitului, să ne lăsăm priviţi de el, să ne lăsăm iertaţi, recreaţi de iubirea sa!

2. În Evanghelie am ascultat aceste cuvinte: “Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt11,28-29).

Acesta este al doilea lucru pe care ni-l mărturiseşte Francisc: cine-l urmează pe Cristos, primeşte adevărata pace, aceea pe care numai el, şi nu lumea, ne-o poate da. Sfântul Francisc este asociat de mulţi cu pacea, şi este corect, dar puţini merg în profunzime. Care este pacea pe care Francisc a primit-o şi a trăit-o şi ne-o transmite? Aceea a lui Cristos, trecută prin iubirea cea mai mare, aceea a crucii. Este pacea pe care Cristos Înviat a dăruit-o discipolilor când a apărut în mijlocul lor (cf. In20,19-20).

Pacea franciscană nu este un sentiment linguşitor. Vă rog: acest sfânt Francisc nu există! Şi nici un soi de armonie panteistă cu energiile cosmosului… Nici acesta nu este franciscan! Nici acesta nu este franciscan, ci o idee pe care unii au construit-o! Pacea sfântului Francisc este aceea a lui Cristos şi o găseşte cel care “ia asupra sa jugul” său, adică porunca sa: Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit (cf. In 13,34; 15,12). Şi acest jug nu se poate purta cu aroganţă, cu îngâmfare, cu mândrie, ci se poate purta numai cu blândeţe şi umilinţă a inimii.

Ne adresăm ţie, Francisc, şi îţi cerem: învaţă-ne să fim “instrumente ale păcii”, ale păcii care îşi are izvorul în Dumnezeu, pacea pe care ne-a adus-o Domnul Isus!

3. Francisc începe Cântarea astfel: “Preaînaltule, atotputernicule, bunule Doamne… Lăudat să fii… cu toate creaturile tale” (FF, 1820). Iubirea faţă de toată creaţia, faţă de armonia sa! Sfântul din Assisi mărturiseşte respectul faţă de tot ceea ce Dumnezeu a creat şi aşa cum el a creat, fără a experimenta asupra creaţiei pentru a o distruge; a o ajuta să crească, să fie mai frumoasă şi mai asemenea cu ceea ce Dumnezeu a creat. Şi mai ales sfântul Francisc mărturiseşte respectul faţă de tot, mărturiseşte că omul este chemat să-l păzească pe om, că omul este în centrul creaţiei, în locul în care Dumnezeu – Creatorul – l-a voit. Nu instrument al idolilor pe care noi îi creăm! Armonia şi pacea! Francisc a fost un om de armonie, om de pace. Din acest oraş al păcii, repet cu forţa şi blândeţea iubirii: să respectăm creaţia, să nu fim instrumente de distrugere! Să respectăm fiecare fiinţă umană: să înceteze conflictele armate care însângerează pământul, să tacă armele şi pretutindeni ura să cedeze locul iubirii, ofensa iertării şi discordia unirii! Să auzim strigătul celor care plâng, suferă şi mor din cauza violenţei, a terorismului sau a războiului, în Ţara Sfântă, atât de iubită de sfântul Francisc, în Siria, în întregul Orient Mijlociu, în toată lumea.

Ne adresăm ţie, Francisc, şi îţi cerem: dobândeşte-ne de la Dumnezeu darul ca în această lume a noastră să fie armonie, pace şi respect faţă de creaţia!

În sfârşit, nu pot să uit că astăzi Italia îl celebrează pe sfântul Francisc ca patron al său. Şi adresez felicitări tuturor italienilor, în persoana şefului guvernului, prezent aici. Exprimă asta şi gestul tradiţional al oferirii uleiului pentru candela votivă, care în acest an îi revine chiar Regiunii Umbria. Să ne rugăm pentru naţiunea italiană, pentru ca fiecare să lucreze mereu pentru binele comun, privind mai mult la ceea ce uneşte decât la ceea ce dezbină.

Îmi însuşesc rugăciunea sfântului Francisc pentru Assisi, pentru Italia, pentru lume: “Te rog, aşadar, Doamne Isuse Cristoase, părinte al milostivirilor, să nu priveşti la nerecunoştinţa noastră, ci să-ţi aminteşti mereu de mila preaîmbelşugată pe care ai arătat-o [în acest oraş], pentru ca să fie mereu locul şi sălaşul celor care într-adevăr te cunosc şi preamăresc numele tău binecuvântat şi preaglorios în vecii vecilor. Amin” (Oglindă de perfecţiune, 124: FF, 1824).

De ce la tine, Francisc?

de Giacomo Bini OFM

Nimeni nu se îndoiește de actualitatea și capacitatea de atracție a mesajului evanghelic întrupat de Sf. Francisc acum opt veacuri. Într-adevăr, mărturia Sărăcuțului din Assisi depășește granițele epocii și ale culturii sale; apare imposibil să fie închisă în interiorul unei confesiuni religioase, și cu atât mai puțin a o interpreta ca fiind o „proprietate privată” a discipolilor săi. Este vorba de o experiență spirituală având o dinamică particulară, cu o fascinație ce nu poate fi circumscrisă nici unui anotimp istoric sau grup deosebit. Tocmai atunci când se încearcă să se închidă mesajul său în definiții, când se crede că a fost formulată și înțeleasă odată pentru totdeauna, bogăția lui explodează cu conținuturi și modalități surprinzător de noi. Apariția de-a lungul veacurilor a noi și noi familii religioase și grupuri diferite care se inspiră din această carismă, cât și diferitele încercări de a „reforma” ordinele franciscane, sunt un semn evident al acestei bogății și neliniști. Este vorba de un mesaj, de o spiritualitate, care-și revendică libertatea ei, bucuria ei de a trăi. Pare că-și găsește casa tocmai atunci când nu are o casă. De când, în piața din Assisi, în fața episcopului și concetățenilor săi mirați, Francisc s-a dezbrăcat, restituind totul părintelui său și spunând: „De acum îniante voi putea spune liber: Tatăl nostru care ești în ceruri...” și nu „tatăl meu Petru Bernardone”, el și mesajul său nu mai suportă nici o sclavie. Nici o haină lumească nu i se va mai potrivi. „Francisc, de ce la tine toată lumea aleargă, și fiecare persoană pare că dorește să te vadă și să te audă și să asculte de tine? Francisc, de ce la tine?” (Fioretti, 10). Întrebarea fratelui Masseo ar primi răspunsuri dintre cele mai diferite: datorită spiritului poetic, datorită iubirii față de natură și față de creaturi, datorită împărtășirii viscerale cu cei mai săraci, datorită capacității de reconciliere și de pacificare... Lista ar putea continua, iar fiecare epocă își are lista cu propriile ei răspunsuri. Fiecare familie sau institut franciscan, printre sutele apărute în decursul istoriei, poate să revendice și să definească simbolul lui, „haina” lui, structura lui, angajarea lui socială; dar vai dacă aceste opere, sau alte forme exterioare vor fi privite ca fiind realizarea definitivă a spiritulității franciscane! Francisc repetă fiecăruia: „Vreau ca să nu mi se vorbească de nici o regulă, nici de cea a Sf. Benedict, nici de cea a Sf. Augustin, nici de cea a Sf. Bernard, de nici un alt ideal sau fel de viață diferită de cea revelată și dăruită de marea milostivire a Domnului. Domnul mi-a spus ca să fiu ca El, un nebun în această lume...” (Spec. 68, cfr. 1Cor 4,10). „Miracolul evanghelic”, numit Francisc s-a născut atunci când, eficienței unei vieți bazate pe comerț și pe acumulare de bunuri, idealului cavaleresc care definea în fața altora imaginea lui, a fost înlocuit cu imaginea lui Cristos cel sărac, imaginea unui Dumnezeu care se face cunoscut în sărăcie, în fragilitate, în expropiere, în dăruirea de sine cea mai radicală: „Fiul Omului nu are unde să-și sprijine capul”. În această „nesiguranță” trăită de Fiul lui Dumnezeu pe acest pământ, Sfântul din Assisi și-a găsit siguranța, punctul de referință, orizontul clar, atât de afascinant, atât de înțeles încât totul în jurul lui și-a schimbat înfățișarea și semnificația. Se nasc relații noi, profunde, libere și eliberatoare. Totul este potențiat de el: intuițiile totdeauna noi, afectivitatea lui care nu cunoaște limite, fantezia lui simbolică care, an după an devine tot mai audace și încrezătoare. Totul este trăit în simplitate și unitate, recondus spre orizontul determinant: „Acum pot spune cu libertate: Tatăl nostru care ești în ceruri”. Sărăcia lui face spațiu Duhului în el, care multplică capacitățile creative ce vin de la Dumnezeu și numai de la El. De ce Francisc fascinează încă și nu ne lasă să „dormim” în pace? Pentru că trimite direct la Vestea cea Bună, trimite la întâlnirea directă cu mesajul evanghelic și invită pe fiecare: „Acum îți revine ție, trupului tău, inimii tale să dai carne Evangheliei, astăzi, cu mult curaj și fără ezitări. Ești în brațele lui Dumnezeu Tatăl: nu-ți fie teamă!”. Francisc fascinează pentru că revelează și exprimă toate posibilitățile existente în noi, dar pe care deseori nu reușim să le eliberăm din cauza închiderii în noi înșine care ne sufocă și ne neliniștește. Abandonarea în Dumnezeu a trezit în Francisc încrederea în sine ca obiectul al nesfârșitelor ale lui Dumnezeu și de infinite posibilități de expresie; i-a revelat bucuria exproprierii radicale și libertatea pentru Împărăția lui Dumnezeu; l-a deschis spre fecunditatea nesfârșită a relațiilor cu persoanele și cu întreaga creație, transformându-l în omul dialogului, al comuniunii și al păcii. Dar această abandonare totală, asemănătoare cu cea a unui copil care așteaptă totul de la părinți, trebuie cucerită zi de zi, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, aproape apărându-L pe Dumnezeu de noi înșine, reparcurgând cu mult curaj diferitele căi de spoliere. „Francisc – spune primul biograf – părea un om venit din altă lume” (1Cel 36): dintr-o lume mai umană, mai fraternă, mai respectuoasă și mai solidară; lumea pe care cu toții o dorim și i visăm. Ar putea fi lumea celui de-al treilea mileniu, dacă nu vom accepta pasiv impunerea infinitelor forme idolatrice și egocentrice ce ne sunt propuse, dar vom primi cu inimă reînnoită proiectul originar al lui Dumnezeu în noi. Este esențial să ne reapropiem cu entuziasm de noutatea mesajului evanghelic transmis de fascinația originală a lui Francisc; a da acestui conținut noi forme mai transparente, mai elocvente, mai semnificative; a găsi „burdufuri noi pentru vinul nou”, astfel ca viața noastră să devină o vestire coerentă a Celui în care ne-am pus speranța. Fiecăruia dintre noi, bărbați și femei, este adresată marea invitație pe care Sărăcuțul din Assisi o pronunță în momentul morții: „Eu mi-am făcut partea, Cristos să vă învețe care este partea voastră” (2Cel 214). Francisc ne-a lăsat un conținut „nud”, așa cum era el în piața din Assisi; ne-a transmis un mesaj clar de întrupat și de mărturisit. „De ce la tine, Francisc?”. Atunci când Francisc trecea pe străzi, toți alergau în urma lui, pentru că simțeau că în el exista mult mai mult decât el însuși. Nouă ne revine să redăm prospețime, concretețe și actualitate acestui mesaj: nu putem dezamăgi așteptările lumii în care trăim.

În inima Bisericii, eu voi fi iubire

De vreme ce aspirațiile mele imense erau pentru mine un

martiriu, m-am îndreptat spre scrisorile sfân­tului Paul pentru a găsi în ele, în sfârșit, un răspuns. Ochii mi-au căzut din întâmplare pe capitolele 12 și 13 din Scrisoarea întâi către Corinteni și am citit, în primul capitol, că nu toți pot fi, în același timp, apostoli, profeți și învățători și că Biserica se compune din diferite mădulare și că ochiul nu poate să fie, în același timp, mână. Desigur, un răspuns clar însă încă nu potolea dorințele mele și încă nu aveam pace.

Am continuat citirea și nu mi-am pierdut cumpătul. Astfel, am găsit o frază care mi-a dat ușurare: Voi însă căutați darurile cele mai bune. Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată (1Cor 12,31). De fapt, Apostolul declară că și carismele cele mai bune sunt nimic fără dragoste și că însăși dragostea este calea cea mai perfectă ce conduce cu siguranță la Dumnezeu. În sfârșit,găsisem pacea.

Luând în considerare trupul mistic al Bisericii, nu mă regăseam în nici unul dintre mădularele pe care sfântul Paul le-a descris, sau, mai bine zis, voiam să mă văd în toate. Dragostea mi-a oferit punctul principal de sprijin al vocației mele. Am înțeles că Biserica are un trup compus din diferite mădulare, dar că din acest trup nu poate să lipsească mădularul necesar și cel mai nobil. Am înțeles că Biserica are o inimă, o inimă aprinsă de iubire. Am înțeles că numai iubirea stimulează la acțiune mădularele Bisericii și că, o dată stinsă această iubire, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii nu și-ar mai fi vărsat sângele. Am înțeles și am cunos­cut că iubirea cuprinde în sine toate vocațiile, că iubirea este totul, că se extinde la toate timpurile și la toate locurile, într-un cuvânt, că iubirea este veșnică.

Atunci, cu bucurie foarte mare și cu sufletul în extaz, am strigat: Isuse, iubirea mea, am găsit în sfârșit vocația mea! Vocația mea este iubirea. Da, am găsit locul meu în Biserică și acest loc mi l-ai dat tu, Dumnezeul meu. În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea și, în felul acesta, voi fi totul și dorința mea se va traduce în realitate.

Din Istoria unui suflet, a sfintei Tereza a Pruncului Isus, fecioară.

Serbia, le celebrazioni costantiniane e le difficoltà nel dialogo

Patriarchi e vescovi delle Chiese ortodosse si

incontreranno dopo decenni e le premesse non sono delle migliori

RAFFAELE GUERRA

ROMA

Dal 4 al 9 ottobre la Serbia ospiterà a Belgrado, Nis e Podgorica il grande meeting costantiniano per commemorare i 1700 anni dal cosiddetto Editto di Milano del 313, con il quale, secondo la vulgata, l’imperatore Costantino donò ai cristiani la libertà di culto. L’evento si configura come una grande kermesse alla quale parteciperanno la maggior parte dei primati delle chiese ortodosse: Bartolomeo di Costantinopoli, Cirillo di Mosca, Teofilo di Gerusalemme, Crisostomo di Cipro e Sava di Varsavia, insieme, ovviamente, al patriarca serbo Irinej. A questi, si aggiungeranno vari arcivescovi, vescovi e delegati di altre Chiese ortodosse, insieme ai rappresentanti delle Chiese orientali non-calcedoniane (come, ad esempio, il Patriarcato copto-ortodosso di Alessandria d’Egitto), delle Chiese riformate e del Vaticano.

Proprio un anno fa, durante la preparazione del meeting, il Santo Sinodo della Chiesa serba oppose un netto rifiuto alla presenza del pontefice romano, mettendo in difficoltà il patriarca Irinej che si era pubblicamente dichiarato a favore. Il nodo ufficiale irrisolto rimaneva quello della preghiera sulla tomba del cardinale Alojzije Stepinac, che Benedetto XVI aveva annunciato proprio per la sua andata in Serbia. Ad ogni modo, una delegazione ambrosiana guidata dall’arcivescovo di Milano Angelo Scola ha visitato la Serbia per celebrare l’editto costantiniano dal 20 al 22 settembre scorsi, incontrando anche Irinej nella sede del Patriarcato.

Il meeting di ottobre, però, avrà come protagonisti i primati ortodossi. L’influenza del patriarca russo Cirillo sulla Chiesa serba è forte; circa un anno fa, proprio Irinej aveva ammesso il niet opposto dal suo omologo russo sulla presenza del pontefice romano in Serbia. Comunque, in questo caso saranno rispettati i ruoli storici: il momento clou del meeting costantiniano sarà guidato dal patriarca ecumenico Bartolomeo, con la Divina Liturgia che presiederà domenica 6 ottobre davanti alla nuova chiesa dei Santi Costantino ed Elena di Nis, città natale dell’imperatore romano.

Le distanze e i conflitti tra i primati ortodossi, però, rimangono; tanto che il meeting rischia di essere una semplice convention di alti dignitari ecclesiastici. Il grande fallimento, infatti, consiste nell’aver mancato di organizzare anche solo un momento di dibattito formale tra i soli rappresentanti ortodossi.

A destare curiosità è soprattutto l’incontro, se avverrà, fra i due primati “maggiori”: il patriarca di Costantinopoli e quello di Mosca, dopo che Bartolomeo si è rifiutato di partecipare ai festeggiamenti in Russia, Ucraina e Bielorussia per i 1025 anni del Battesimo della Rus’, all’inizio di agosto. A questo si è aggiunto un forte incidente diplomatico: la delegazione costantinopolitana è stata ritirata prima della fine dei festeggiamenti a causa di una brutta sorpresa: i diplomatici, dell’esarcato di Costantinopoli per le chiese russe in Europa occidentale, si sono incrociati con il metropolita Tichon, a capo della Orthodox Church of America, chiesa che il Patriarcato di Costantinopoli non ha mai riconosciuto ufficialmente, al contrario delle altre chiese ortodosse. Nonostante i rappresentanti di Costantinopoli siano rimasti alla concelebrazione nella Chiesa del Salvatore di Mosca, hanno poi ritirato la loro presenza, rifiutandosi di concelebrare anche a Kiev e Minsk, dove i festeggiamenti si sono conclusi.

Il conflitto tra Mosca e Costantinopoli, però, ha avuto anche un risvolto pressoché personale tra i due patriarchi, e neanche di alto livello. Cirillo, infatti, dopo le celebrazioni nella cattedrale moscovita ha fatto distribuire un testo in solidarietà ai cristiani perseguitati nel mondo, chiedendo ai primati presenti di firmare. L’azione ha irritato non poco Bartolomeo, il quale non era stato neanche informato di tale intenzione: così, tanto i rappresentanti del trono ecumenico che quelli della chiesa d’Albania, facente capo a Costantinopoli, si sono rifiutati di firmare. È evidente che Cirillo di Mosca, a capo di una chiesa potente e oltremodo ricca, tenta da anni di ritagliarsi un ruolo egemone sia nella galassia ortodossa quanto sulla scena globale dei leader religiosi. Questo richiede freddezza e affronti tanto verso la Santa Sede romana che verso quella costantinopolitana, da dove il patriarca Bartolomeo evidentemente non sta al gioco. A questo punto, alcuni si aspettano una prossima “mossa” di Bartolomeo, e la scacchiera potrebbe essere proprio la festa serba.

Bisogna tenere da conto anche le recenti prese di distanza dal movimento ecumenico del Patriarca di Costantinopoli. L’evento costantiniano, infatti, è anche un momento  di incontro fra diverse confessioni cristiane. Lo scorso 21 settembre, in occasione di una visita a Istanbul del patriarca bulgaro Neofito, Bartolomeo ha dichiarato pubblicamente: “Noi non stiamo tradendo l’Ortodossia, come qualcuno ci accusa di fare. Né appoggiamo concezioni ecumenistiche, ma proclamiamo agli eterodossi e a tutti la verità dell’Ortodossia”.

Ad un pubblico occidentale dichiarazioni del genere possono apparire strane, data la frequente presenza di Bartolomeo in Vaticano, ma rappresentano bene la “doppia retorica” di Costantinopoli in merito all’ecumenismo. Il Patriarca, infatti, deve comunque fare i conti con un popolo di laici, chierici e monaci ortodossi, soprattutto in Grecia, che, tanto nelle giurisdizioni “in resistenza” e vecchio-calendariste quanto nelle Chiese storiche, sono contrari al movimento ecumenico. Proprio sul monte Athos, Bartolomeo  ha il fronte aperto dal monastero di Esphigmenou, contrario all’ecumenismo, che dal 2009 resiste anche con molotov e lanci di pietre ai tentativi patriarcalidi sfrattare manu militari i monaci che rifiutano di commemorare Bartolomeo. La protesta, iniziata nel 1967 per una visita a Istanbul di Paolo VI, va ancora avanti e conta anche un morto: un monaco venticinquenne ucciso dalla polizia nel 2009 mentre tentava di procurare i viveri ai confratelli barricati nell’edificio.

C’è, inoltre, la questione romena. Il Patriarcato di Bucarest non è stato invitato alle celebrazioni costantiniane: a pesare è l’annosa questione delle minoranze valacca e romena in Serbia, per la maggior parte addossate al confine con la Romania. Sembra un assurdo, ma valacchi e romeni possono considerarsi due differenti minoranze etniche in Serbia: gli uni considerano come la propria madrepatria Belgrado, gli altri Bucarest. Anche da un punto di vista statistico sono tenuti separati: i romeni sono 31 mila, i valacchi 41 mila. La questione è uno degli spettri ingombranti della nostra Europa: solo il 28 marzo 2012 la Romania ha tolto il suo veto sull’ingresso nell’Unione Europea della Serbia, accusata in passato di violare i diritti civili delle due minoranze. Se da un punto di vista politico la questione sembrerebbe risolta, non lo è dal punto di vista ecclesiastico. Sebbene, infatti, valacchi e romeni di Serbia appartengano rispettivamente alla diocesi serba e a quella romena, Belgrado accusa Bucarest di aver sconfinato anche in territori dove vivono cittadini di etnia serba.

E’ dunque un’Ortodossia divisa, conflittuale, ambigua quella che si presenterà a festeggiare in Serbia i 1700 anni dell’Editto di Milano.

Un’Ortodossia “ufficiale” che, dopo le violenze subite nel Novecento, non ha ancora fatto i conti né con il Secolo Breve, né con la modernità, né tantomeno con se stessa. L’evento si prospetta, nel migliore dei casi, come una kermesse di alti dignitari ecclesiastici con mezzi sorrisi e strette di mano. Quegli stessi primati che non riescono a venire a capo delle mille lotte personalistiche e interessate che li dividono. Il panorama attuale dell’Ortodossia tutta, infatti, sembra davvero quello che si prospetterebbe dopo una grande esplosione, in cui è estremamente difficile, se non quasi impossibile, ricomporre tutti i pezzi in un unico corpo.

Sursa:http://vaticaninsider.lastampa.it/ 

Despre detaşare, avva Agathon

Avva Agathon a fost un călugăr itinerant. A fost un monah

care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a evita ataşamentul faţă de un loc anume. S-a mutat de fiecare dată când a simţit pericolul de a se lega în vreun fel de cele trecătoare. Apoftegma 6 ni-l prezintă într-o astfel de situaţie. A construit o chilie împreună cu ucenicii săi, dar, după prima săptămână, când a văzut că nu sporesc duhovniceşte, a cerut fraţilor să plece cu toţii în alt loc. Cei care depuseseră efort pentru a ridica acea chilie s-au tulburat. Au adus două argumente împotriva iniţiativei bătrânului: pe de o parte, ce rost are atâta muncă, dacă oricum nu se folosesc de roadele muncii, iar pe de altă parte, sminteala pe care o pot provoca oamenilor prin nestatornicia lor. Bătrânul nu răspunde la prima interogaţie (o consideră poate prea slabă), dar îl atenţionează pe frate că pe lângă cei care se vor sminti vor fi şi unii care vor zice: „Fericiţi aceştia, căci pentru Dumnezeu s-au mutat şi au dispreţuit tot ce-i lumesc“. Apoi a conchis: „Cine vrea să vină, să vină, eu plec de îndată“. Atunci fraţii au înţeles şi şi-au cerut iertare de la bătrân, rugându-l să călătorească împreună cu dânsul.

Am putea numi apoftegma aceasta „despre detaşare“, deoarece avva Agathon, aşa cum este el portretizat în Pateric, este imaginea cuiva care nu s-a lipit de vreun loc sau de vreo posesiune. Toată încrederea lui a fost în ajutorul şi susţinerea lui Dumnezeu. Să trăieşti astfel înseamnă să iei cât se poate de în serios cuvintele Mântuitorului „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?… Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei“ (Matei 6, 25-26; 33-34).

Aşa trăiau avva Agathon şi pustnicii din pustia egipteană. Lăsau în seama lui Dumnezeu tot ce poate fi socotit grijă lumească. Începând chiar cu una dintre nevoile umane primare: nevoia de adăpost. De fapt, el face un pas mai departe faţă de ceilalţi asceţi ai deşertului. Cu toţii au venit în pustie mânaţi de dragostea lui Dumnezeu, căruia s-au dedicat şi de care au ajuns să depindă. Dar şi acolo, în condiţiile cele mai aspre, poţi ceda unui anumit confort care să se pună în calea sporirii tale duhovniceşti. Iar dacă Duhul este pe primul loc, celelalte renunţări nu sunt imposibile.

Trăind astfel, ajungi de neînţeles chiar pentru cei apropiaţi. La fel se întâmplă şi cu avva Agathon, căruia ucenicii nu-i înţeleg decizia şi se tulbură. Nu pricep nici rostul efortului depus şi se tem de judecata comunităţii. Bătrânul nu-i contrazice, într-adevăr unii se vor scandaliza văzându-le nestatornicia, dar se vor găsi mereu oameni care vor avea folos duhovnicesc văzând că inima pustnicilor e alipită de Dumnezeu, şi nu de cele vremelnice. Altfel spus, orice medalie are şi revers. Orice acţiune are susţinători, dar şi detractori. În jocul de aplauze şi huiduieli trebuie să fii cu inima curată. De aceea bătrânul nu se tulbură când se vede neînţeles chiar de ucenicii săi, ci le spune: „Cine vrea să vină, să vină, eu plec de îndată!“ Dumnezeu a lucrat însă la inimile ucenicilor, care, văzându-l pe bătrân neschimbat în decizia de a pleca, îi cer să îl însoţească.

Două sunt lucrurile majore pe care le putem învăţa din această a şasea apoftegmă despre avva Agathon. Pe de o parte, bătrânul este model desăvârşit de detaşare faţă de cele trecătoare. Pe de altă parte, tot el ne învaţă că trebuie să răbdăm judecăţile celorlalţi: fără împotriviri şi fără să încercăm cu orice preţ să le fim pe plac. 

(Articol publicat în "Ziarul Lumina" din data de 25 septembrie 2013)

Un tânăr fără speranţă nu este tânăr, a îmbătrânit prea repede!

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc

la întâlnirea papei cu tinerii

Largo Carlo Felice, Cagliari,

duminică, 22 septembrie 2013

Dragi tineri din Sardinia!

Se pare că sunt câţiva tineri aici, nu-i aşa? Câţiva! Câţiva sau mulţi? Sunt mulţi!

Mulţumesc că aţi venit mulţi la această întâlnire! Şi mulţumesc “purtătorilor de cuvânt”. Văzându-vă, mă face să mă gândesc la Ziua Mondială a Tineretului de la Rio de Janeiro: unii dintre voi eraţi acolo, dar mulţi cu siguranţă aţi urmărit la televizor sau pe internet. A fost o experienţă foarte frumoasă, o sărbătoare a credinţei şi a fraternităţii, care umple de bucurie. Aceeaşi bucurie pe care o simţim astăzi. Îi mulţumim Domnului şi Fecioarei Maria, Stăpâna Noastră de Bonaria: ea este cea care ne-a făcut să ne întâlnim aici. Rugaţi-vă des ei, este o mamă bună, vă asigur de asta! Unele din “întrebările” [it. pregunte] voastre, din întrebări… dar, şi eu vorbesc un dialect aici! Unele din întrebările voastre sunt pe aceeaşi direcţie. Eu mă gândesc la Evanghelia de pe malul lacului Galileii, unde trăiau şi lucrau Simon – pe care Isus îl va numi după aceea Petru – şi fratele său Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan, şi ei fraţi, cu toţii pescari. Isus este înconjurat de mulţimea care voia să asculte cuvântul său; îi vede pe acei pescari lângă bărci în timp ce-şi curăţau năvoadele. Urcă în barca lui Simon şi îi cere să se îndepărteze un pic de ţărm şi astfel, stând aşezat în barcă, vorbeşte oamenilor; Isus, în barcă, vorbeşte oamenilor. Când a terminat, îi spune lui Simon să înainteze în larg şi să arunce năvoadele. Această cerere este o încercare pentru Simon – auziţi bine cuvântul: o “încercare” – pentru că el şi ceilalţi tocmai se întorseseră după o noapte de pescuit care a mers rău. Simon este un om practic şi sincer şi îi spune imediat lui Isus: “Învăţătorule, ne-am trudit toată noaptea şi nu am prins nimic”.

1. Acesta este primul punct: experienţa eşecului. În întrebările voastre era această experienţă: sacramentul Mirului – cum se cheamă acest sacrament? Mirul… nu-i aşa! S-a schimbat numele: “Sacramentul lui adio”. Primesc acesta şi pleacă din Biserică: e adevărat sau nu? Aceasta este o experienţă de eşec. Cealaltă experienţă de eşec: tinerii care nu sunt în parohie: aţi vorbit despre asta, voi. Această experienţă a eşecului, ceva care merge rău, o dezamăgire. În tinereţe sunteţi proiectaţi înainte, dar uneori se întâmplă să trăiţi un eşec, o frustrare: este o încercare, şi este importantă! Şi acum eu vreau să vă pun o întrebare vouă, dar nu răspundeţi cu glas tare, ci în tăcere. Fiecare în inima sa să se gândească, gândiţi-vă la experienţele de eşec pe care voi le-aţi experimentat, gândiţi-vă. Este sigur: cu toţii avem astfel de experienţe, cu toţii avem.

În Biserică avem de atâtea ori această experienţă: preoţii, cateheţii, animatorii se străduiesc mult, dedică atâtea energii, se implică total, şi la sfârşit nu văd rezultate mereu corespunzătoare eforturilor lor. Au spus asta şi “purtătorii voştri de cuvânt”, în primele două întrebări. Făceau referinţă la comunităţile în care credinţa apare un pic stinsă, nu mulţi credincioşi participă activ la viaţa Bisericii, se văd creştini uneori obosiţi şi trişti şi mulţi tineri, după ce au primit Mirul, pleacă. Sacramentul de rămas bun, de adio, aşa cum am spus eu. Este o experienţă de eşec, o experienţă care ne lasă goi, ne descurajează. Este adevărat sau nu? [Da, răspund tinerii] Este adevărat sau nu? [Da, răspund iarăşi].

2. În faţa acestei realităţi, pe bună dreptate voi vă întrebaţi: ce anume putem face? Desigur un lucru care nu trebuie făcut este acela de a vă lăsa învinşi de pesimism şi de neîncredere. Creştini pesimişti: este urât acest lucru! Voi tinerii nu puteţi şi nu trebuie să fiţi fără speranţă, speranţa face parte din fiinţa voastră. Un tânăr fără speranţă nu este tânăr, a îmbătrânit prea repede! Speranţa face parte din tinereţea voastră! Dacă voi nu aveţi speranţă, gândiţi-vă serios, gândiţi-vă serios… Un tânăr fără bucurie şi fără speranţă este îngrijorător: nu este un tânăr. Şi atunci când un tânăr nu are bucurie, când un tânăr simte neîncrederea vieţii, când un tânăr pierde speranţa, unde merge să găsească un pic de linişte, un pic de pace? Fără încredere, fără speranţă, fără bucurie? Voi ştiţi, aceşti vânzători de moarte, cei care vând moarte îţi oferă un drum pentru momentul când voi sunteţi trişti, fără speranţă, fără încredere, fără curaj! Te rog, nu vinde tinereţea ta acestora care vând moarte! Voi mă înţelegeţi ce vorbesc! Voi toţi înţelegeţi asta: nu vindeţi!

Să ne întoarcem la scena din Evanghelie: Petru, în acel moment critic, se joacă pe sine însuşi. Ce anume ar fi putut să facă? Ar fi putut să cedeze oboselii şi neîncrederii, gândind că este inutil şi că este mai bine să se retragă şi să meargă acasă. În schimb ce face? Cu curaj, iese din el însuşi şi alege să se încreadă în Isus. Spune: “Bine: la cuvântul tău voi arunca năvoadele”. Atenţie! Nu spune: după forţele mele, după calculele mele, după experienţa mea de pescar expert, ci “La cuvântul tău”, la cuvântul lui Isus! Şi rezultatul este o pescuire incredibilă, năvoadele se umplu, aşa încât aproape că se rupeau.

Acesta este al doilea punct: încrederea în Isus, încrederea în Isus. Şi când spun acest lucru, eu vreau să fiu sincer şi să vă spun: eu nu vin aici să vă vând o iluzie. Eu vin aici să spun: există o Persoană care poate să te ducă înainte: încrede-te în el! Este Isus! Încrede-te în Isus! Şi Isus nu este o iluzie! Încredere în Isus. Domnul este mereu cu noi. Vine pe malul mării vieţii noastre, se apropie de eşecurile noastre, de fragilitatea noastră, de păcatele noastre, pentru a le transforma. Nu încetaţi niciodată să vă repuneţi în joc, ca nişte buni sportivi – unii dintre voi ştiu bine asta din experienţă – care ştiu să înfrunte truda antrenamentului pentru a obţine rezultate! Dificultăţile nu trebuie să vă înspăimânte, ci să vă determine să mergeţi mai departe. Să simţiţi adresate vouă cuvintele lui Isus: Înaintaţi în larg şi aruncaţi năvoadele, tineri din Sardinia! Înaintaţi în larg! Fiţi tot mai docili faţă de cuvântul Domnului: el, cuvântul său, urmarea lui face rodnică angajarea voastră de mărturie. Când eforturile pentru a trezi credinţa printre prietenii voştri par inutile, ca truda nocturnă a pescarilor, amintiţi-vă că se schimbă totul cu Isus. Cuvântul Domnului a umplut năvoadele şi cuvântul Domnului face eficace munca misionară a discipolilor. A-l urma pe Isus este angajant, înseamnă a nu vă mulţumi cu ţinte mici, de importanţă modestă, ci a ţinti sus cu curaj!

Nu este bine – nu este bine – a ne opri la acel “n-am prins nimic”, ci a merge mai departe, a merge la acel “înaintează în larg şi aruncă năvoadele” din nou, fără a înceta! Isus repetă asta fiecăruia dintre voi. Şi el e cel care va da forţa! Există ameninţarea plângerii, a resemnării. Astea le lăsăm celor care o urmează pe “zeiţa plângere”! Voi, o urmaţi pe “zeiţa plângere”? Vă plângeţi încontinuu, ca la un priveghi funebru? Nu, tinerii nu pot să facă asta! “Zeiţa plângere” este o înşelăciune: te face s-o iei pe drumul greşit. Când totul pare oprit şi stătut, când problemele personale ne neliniştesc, greutăţile sociale nu găsesc răspunsurile corespunzătoare, nu este bine să ne lăsăm învinşi. Drumul este Isus: a-l face să urce în “barca” noastră şi să înaintăm în larg cu El! El este Domnul! El schimbă perspectiva vieţii. Credinţa în Isus conduce la o speranţă care merge dincolo, la o certitudine întemeiată nu numai pe calităţile şi abilităţile noastre, ci pe cuvântul lui Dumnezeu, pe invitaţia care vine de la el. Fără a face prea multe calcule umane şi a nu vă preocupa să verificaţi dacă realitatea care vă înconjoară coincide cu siguranţele voastre. Înaintaţi în larg, ieşiţi din voi înşivă; a ieşi din mica noastră lume şi a ne deschide lui Dumnezeu, a ne deschide tot mai mult şi fraţilor. A ne deschide lui Dumnezeu ne deschide la alţii! A ne deschide lui Dumnezeu şi a ne deschide la alţii. A face paşi dincolo de noi înşine, mici paşi, dar faceţi-i. Mici paşi, ieşind din voi înşivă spre Dumnezeu şi spre ceilalţi, deschizând inima la fraternitate, la prietenie, la solidaritate.

3. Al treilea – şi termin: este un pic lung! -: “Aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit” (v. 4). Dragi tineri din Sardinia, al treilea lucru pe care vreau să vi-l spun, şi astfel răspund la celelalte două întrebări, este că şi voi sunteţi chemaţi să deveniţi “pescari de oameni”. Nu ezitaţi să vă dedicaţi viaţa voastră pentru a mărturisi cu bucurie Evanghelia, în special celor de vârsta voastră. Eu vreau să vă povestesc o experienţă personală. Ieri am avut a 60-a aniversare a zilei în care am auzit glasul lui Isus în inima mea. Dar acest lucru îl spun nu pentru ca să faceţi un tort, aici, nu, nu o spun pentru asta. Ci este o amintire: 60 de ani de la acea zi. Nu o uit niciodată. Domnul m-a făcut să simt cu putere că trebuia să merg pe drumul acela. Aveam 17 ani. Au trecut câţiva ani înainte ca această decizie, această invitaţie, să fie concretă şi definitivă. După ce au trecut atâţia ani cu câteva succese, de bucurie, dar atâţia ani de eşecuri, de fragilităţi, de păcat… 60 de ani pe drumul Domnului, în urma lui, alături de el, mereu cu el. Vă spun numai asta: nu mi-a părut rău! Nu mi-a părut rău! Dar de ce? Pentru că eu mă simt Tarzan şi sunt puternic pentru a merge înainte? Nu, nu mi-a părut rău pentru că mereu, chiar şi în momentele cele mai întunecate, în momentele de păcat, în momentele de fragilitate, în momentele de eşec, l-am privit pe Isus şi am avut încredere în el şi el nu m-a lăsat singur. Încredeţi-vă în Isus: el mereu merge înainte, el merge cu noi! Dar, auziţi, el nu dezamăgeşte niciodată. El este fidel, este un însoţitor fidel. Gândiţi-vă, aceasta este mărturia mea: sunt fericit de aceşti 60 de ani cu Domnul. Dar un lucru în plus: mergeţi înainte.

Am vorbit prea lung? [Nu, răspund tinerii] Să rămânem uniţi în rugăciune. Şi să mergem în această viaţă cu Isus: asta au făcut sfinţii.

Sfinţii sunt aşa: nu se nasc deja perfecţi, deja sfinţi! Devin sfinţi pentru că, asemenea lui Simon Petru, se încred în cuvântul Domnului şi “înaintează în larg”. Ţinutul vostru a dat atâtea mărturii, chiar recente: fericitele Antonia Mesia, Gabriela Sagheddu, Iozefina Nicoli; slujitorii lui Dumnezeu Edvige Carboni, Simonetta Tronci şi părintele Antonio Loi. Sunt persoane obişnuite, care în loc să se plângă, au “aruncat năvoadele pentru pescuit”. Imitaţi exemplul lor, încredinţaţi-vă mijlocirii lor şi fiţi mereu bărbaţi şi femei de speranţă! Fără plângeri! Fără descurajare! Fără a vă trânti la pământ, fără a merge să cumpăraţi mângâiere de moarte: fără! Mergeţi înainte cu Isus! El nu eşuează niciodată, el nu dezamăgeşte, el este leal!

Rugaţi-vă pentru mine! Şi sfânta Fecioară Maria să vă însoţească.

Înainte de binecuvântare, papa Francisc a adăugat aceste cuvinte:

Dragi tineri,

Înainte de a da binecuvântarea eu voiam să vă spun un alt lucru. Când eu spuneam să mergeţi înainte cu Isus, este pentru a construi, pentru a face lucruri bune, pentru a duce înainte viaţa, a-i ajuta pe alţii, pentru a construi o lume mai bună şi de pace. Dar există alegeri greşite, alegeri greşite, pentru că există alegeri de distrugere. Astăzi, în Pakistan, datorită unei alegeri greşite, de ură, de război, a fost făcut un atentat şi au murit 70 de persoane. Acest drum nu e bun, nu foloseşte. Numai calea păcii, care construieşte o lume mai bună! Dar dacă n-o faceţi voi, dacă n-o faceţi voi, n-o va face altul! Asta este problema, şi aceasta este întrebarea pe care v-o las: “Sunt dispus, sunt dispusă să iau un drum pentru a construi o lume mai bună?”. Numai asta. Şi să ne rugăm un Tatăl Nostru pentru toate aceste persoane care au murit în acest atentat din Pakistan. Tatăl Nostru…

Fie ca sfânta Fecioară Maria să ne ajute mereu să lucrăm pentru o lume mai bună, să luăm calea construirii, calea păcii, şi niciodată calea distrugerii şi calea războiului.

Să vă binecuvânteze Atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Şi la revedere!

Origen, primul mare exeget al Orientului

În timpul persecuţiei lui Septimiu Sever, apare în Alexandria, într-o familie de oameni cu viaţă aleasă,

un prunc care avea să pecetluiască pentru multe veacuri teologia noastră ortodoxă. Acesta este Origen, fiul evlaviosului Leonida şi al unei femei pioase căreia istoria nu i-a descoperit numele.

Origen făcea parte dintr-o familie numeroasă, fiind primul născut între cei şapte fraţi. Cu toate acestea, a avut parte de o educaţie cu totul aleasă, fundamentată îndeosebi pe învăţarea Sfintei Scripturi, lucru întărit şi susţinut de autoritatea tatălui. De la el, tânărul alexandrin a învăţat să-L iubească pe Hristos până la sacrificiu. Aşa se face că, în timpul unei persecuţii, Leonida a fost prins de autorităţi şi aruncat în temniţă pentru mărturisirea credinţei creştine. Deşi era numai un copil, Origen a dorit din tot sufletul să-şi însoţească părintele pe drumul martirajului său. El s-a hotărât să meargă la închisoarea unde era ţinut părintele său şi, dacă era nevoie, să moară împreună cu el. Pentru a-l opri, spune Eusebiu de Cezareea, mama sa i-a ascuns veşmintele, constrângându-l să rămână acasă. Tot Eusebiu mai spune că zelosul fiu i-ar fi scris tatălui înainte de execuţie îndemnându-l: „Ai grijă să nu-ţi schimbi gândul din cauza noastră!“ (Henri Crouzel, „Origen - personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul“, Sibiu 1999, p. 47).
Din tinereţe - părinte şi învăţător

După moartea tatălui, Origen rămâne stâlpul familiei. Este nevoit să o sprijine pe mama sa şi să aibă grijă de cei şase fraţi mai mici. Cu toate că averea tatălui fusese confiscată de agenţii fiscului imperial, Origen intră în graţiile unei femei foarte bogate din Alexandria care-l susţine financiar pentru continuarea studiilor. În acest context, apare ereticul Paul care a încercat să-l ademenească cu vicleşugurile sale, însă nu reuşeşte să-l convingă să-şi părăsească credinţa în care se născuse.

La numai optsprezece ani, tânărul alexandrin preda gramatica în şcolile vremii, câştigând destul cât să-şi poată întreţine mama şi fraţii. Paralel cu educaţia laică, el se iniţiază şi în studiul Scripturii. Zilnic învăţa pe dinafară pasaje întregi pe care mai apoi le recita. Această deprindere o avea de la tatăl său, care socotea mai de folos Scriptura decât orice altă ştiinţă omenească. Eusebiu spune că „adeseori se apropia de copil când dormea şi-i descoperea cu respect pieptul ca şi cum un duh ar fi sălăşluit întrânsul şi-l săruta socotindu-se fericit că are un asemenea odor“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“ - partea I, Bucureşti, 1987, p 226). Datorită acestei pasiuni evidente pentru cercetarea celor sfinte şi pentru propovăduirea adevărurilor bisericeşti, Origen a fost criticat vehement de un fost coleg de studii, pe nume Porfiriu, un anti-creştin convins, filosof neoplatonic, ucenic, biograf şi comentator a lui Plotin. Scrisese o lucrare imensă, de cincisprezece volume, împotriva credinţei celei drepte. El îi reproşa lui Origen că, în loc să-şi pună calităţile intelectuale în slujba filosofiei şi raţiunii eline, „îndată a trecut la felul de viaţă potrivit legilor... trăind după stilul vieţii creştine şi împotriva legilor, dar având concepţie grecească, cu privire la lucruri şi divinităţi; el dădea ca suport unor mituri străine elemente de cultură grecească. El era în contact continuu cu Platon, cu operele lui Numeniu, ale lui Cornin, ale lui Apolofan, ale lui Moderat, ale lui Nicomah. El se întreţinea cu oameni iscusiţi în operele pitagoricienilor; se folosea şi de cărţile lui Chairemon stoicul şi ale lui Cornutus. De la aceştia a cunoscut el metoda alegorică a misterelor greceşti pe care a adoptat-o scrierilor iudaice“ (Ibidem, p. 228).
A transformat filosofia în asceză

Pe când avea numai 18 ani, Origen a primit din partea episcopului Demetriu autoritatea de a conducere Şcoala din Alexandria. Din această postură trebuia să se achite de trei mari obligaţii: comportarea în timpul persecuţiei, împletirea învăţăturii de la catedră şi de la amvon cu viaţa personală şi variatele exigenţe ale auditorilor de la cursurile sale (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1985, p. 300).

Eusebiu spune că, în timpul persecuţiilor lui Aquila, guvernatorul Alexandriei, tânărul exeget a căpătat o faimă imensă, datorită dragostei arătate vădit celor care mergeau la martiriu. El îi vizita pe martiri în temniţă, la judecată şi chiar la moarte, de multe ori riscând să fie omorât cu pietre de mulţimile păgânilor. Datorită devotamentului celorlalţi, în jurul său s-au strâns numeroşi ucenici care aşteptau cuvânt de învăţătură şi povaţă de folos spre întărire şi credinţă. Din viaţa lui morală se desprindeau roadele celei mai curate filosofii, o filosofie trăită şi înţeleasă în sens ascetico-moal, un ethos înălţător spre viaţa veşnică mai ales prin martiraj (cf. Eusebiu de Cezareea, p. 227, nota 17). „Era de părere că creştinul trebuie să respecte tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului care spun că nu este îngăduit să avem două haine şi nici încălţăminte şi că nu se cade să ne arătăm îngrijoraţi de ziua de mâine“ (Ibidem, p. 228). Motivat de aceste convingeri, ducea o viaţă extem de sobră „stând departe de orice pofte alimentare ale unui trai înbelşugat. Ziua întreagă ducea viaţă de aspră asceză iar cea mai mare parte din noapte o închina studierii Sfintei Scripturi, ducând viaţa cea mai filosofică cu putinţă, pe de o parte prin deprinderea posturilor, iar pe de altă parte prin scurtarea timpului de somn, nefolosindu-se din capul locului de nici un pat şi de nici o pernă, ci dormind numai pe pământul gol“ (Ibidem).

Printr-o astfel de viaţă, Origen îşi provoca ucenicii la întrecere. Era o adevărată lecţie practică la care veneau nu numai creştini, ci şi păgâni, atraşi de filosofia „noului avvă“. Învăţătura lui era pe cât se poate de simplă şi tot pe atât de practică.
Moştenirea lui Origen pentru Biserică

Datorită persecuţiilor lui Caracala, Origen a fost nevoit să părăsească Alexandria şi să se stabilească în Palestina, unde şi-a reluat activitatea învăţătorească. Aici, episcopii locului i-au dat cinstea să predice în biserică, deşi nu era hirotonit. În 231, a fost trimis cu anumite treburi în Grecia unde primeşte hirotonia întru preot, lucru contestat mai târziu de episcopul Demetriu.

Cu toate acestea, dincolo de contestaţiile apărute ulterior, aportul marelui alexandrin la teologia patristică a fost şi rămâne inestimabil. Este primul care a expus într-un sistem închegat învăţătura Bisericii noastre. Prin patosul vieţii sale, de-a dreptul ascetice, a pus bazele literaturii duhovniceşti din care s-au împărtăşit Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul, atunci când au selectat din opera sa cele mai frumoase pasaje, dând naştere Filocaliei. Considerat pe bună dreptate „cel mai prolific scriitor al Antichităţii“ (H. Crouzel, p. 85), Origen a marcat decisiv teologia biblică, sistematică şi moral-duhovnicească a Bisericii primelor secole. Despre opera sa, marele patrolog grec Stylianos Papadopoulos spunea: „Numărul lucrărilor sale a fost atât de mare încât a devenit repede un mit. Sfântul Epifanie de Salamina vorbeşte de 6000. Fericitul Ieronim, care a văzut catalogul lucrărilor întocmit de Eusebiu de Cezareea, vorbeşte de 2000 de lucrări, dintre care aminteşte 800. Desigur sunt numărate separat omiliile şi titlurile de capitol ale lucrărilor exegetice, însă şi dincolo de această situaţie se justifică întru totul supranumele de neobosit în producţia literară care i s-a dat lui Origen. Din păcate cea mai mare parte din lucrările sale s-au pierdut sau nu s-au păstrat în originalul grecesc. Cauză a acestei pierderi au constituit-o disputele origeniste, condamnarea sa, climatul său original şi progresul teologiei“.

 (Prof. dr. Stylianos G. Papadopoulos, „Patrologie“, vol. I, Bucureşti, 2006, p. 390). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 septembrie 2013, semnat de diac. Ioniță Apostolache)

Pe cruce

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava

Palea curata-i frunte ce-o sangerase spinii Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii Parea ca varsa lava. Si chiar in clipa mortii hulira carturarii Cu fierea otelita il adapau strajerii... Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii Si-l ocarau talharii. Zdrobita, la picioare-i zacea plangand Maria Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama Alaturi Magdalena, in lunga ei marama, Tipa vazand urgia. Departe ucenicii priveau fara putere... N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga Cu el se naruise nadejdea lor intreaga Si fara mangaiere. Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite Trecura fariseii cu fetele smerite Si barbile-argintate. Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste In vale,ca-ntr-o pacla, dormea Ierusalimul, Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul Iisus, vegheat de oaste.

Autor: Vasile Voiculescu

Cruce si înviere

De n-ar fi fost un deal al Capatânii

Si crucea în hotarul nevazut,
Cu ziua-ntâi în capul saptamânii,
Strain mi-ar fi cuvântul “La-nceput”.

De n-ar fi stat în Vinerea cea mare
Pe crucea dintre cruci, Pascalul Miel,
Egiptul cu verdeturile amare,
M-ar fi robit pe veci de veci în el.

De n-ar fi fost Emausu-nserarii
Si pâinea frânta-taina de Strain,
N-as fi vazut lumina învierii,
Nici drumul meu înspre Ierusalim.

Autor: Nichita Stănescu