În timpul persecuţiei lui Septimiu Sever, apare în Alexandria, într-o familie de oameni cu viaţă aleasă,
un prunc care avea să pecetluiască pentru multe veacuri teologia noastră ortodoxă. Acesta este Origen, fiul evlaviosului Leonida şi al unei femei pioase căreia istoria nu i-a descoperit numele.
Origen făcea parte dintr-o familie numeroasă, fiind primul născut între cei şapte fraţi. Cu toate acestea, a avut parte de o educaţie cu totul aleasă, fundamentată îndeosebi pe învăţarea Sfintei Scripturi, lucru întărit şi susţinut de autoritatea tatălui. De la el, tânărul alexandrin a învăţat să-L iubească pe Hristos până la sacrificiu. Aşa se face că, în timpul unei persecuţii, Leonida a fost prins de autorităţi şi aruncat în temniţă pentru mărturisirea credinţei creştine. Deşi era numai un copil, Origen a dorit din tot sufletul să-şi însoţească părintele pe drumul martirajului său. El s-a hotărât să meargă la închisoarea unde era ţinut părintele său şi, dacă era nevoie, să moară împreună cu el. Pentru a-l opri, spune Eusebiu de Cezareea, mama sa i-a ascuns veşmintele, constrângându-l să rămână acasă. Tot Eusebiu mai spune că zelosul fiu i-ar fi scris tatălui înainte de execuţie îndemnându-l: „Ai grijă să nu-ţi schimbi gândul din cauza noastră!“ (Henri Crouzel, „Origen - personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul“, Sibiu 1999, p. 47).
Din tinereţe - părinte şi învăţător
După moartea tatălui, Origen rămâne stâlpul familiei. Este nevoit să o sprijine pe mama sa şi să aibă grijă de cei şase fraţi mai mici. Cu toate că averea tatălui fusese confiscată de agenţii fiscului imperial, Origen intră în graţiile unei femei foarte bogate din Alexandria care-l susţine financiar pentru continuarea studiilor. În acest context, apare ereticul Paul care a încercat să-l ademenească cu vicleşugurile sale, însă nu reuşeşte să-l convingă să-şi părăsească credinţa în care se născuse.
La numai optsprezece ani, tânărul alexandrin preda gramatica în şcolile vremii, câştigând destul cât să-şi poată întreţine mama şi fraţii. Paralel cu educaţia laică, el se iniţiază şi în studiul Scripturii. Zilnic învăţa pe dinafară pasaje întregi pe care mai apoi le recita. Această deprindere o avea de la tatăl său, care socotea mai de folos Scriptura decât orice altă ştiinţă omenească. Eusebiu spune că „adeseori se apropia de copil când dormea şi-i descoperea cu respect pieptul ca şi cum un duh ar fi sălăşluit întrânsul şi-l săruta socotindu-se fericit că are un asemenea odor“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“ - partea I, Bucureşti, 1987, p 226). Datorită acestei pasiuni evidente pentru cercetarea celor sfinte şi pentru propovăduirea adevărurilor bisericeşti, Origen a fost criticat vehement de un fost coleg de studii, pe nume Porfiriu, un anti-creştin convins, filosof neoplatonic, ucenic, biograf şi comentator a lui Plotin. Scrisese o lucrare imensă, de cincisprezece volume, împotriva credinţei celei drepte. El îi reproşa lui Origen că, în loc să-şi pună calităţile intelectuale în slujba filosofiei şi raţiunii eline, „îndată a trecut la felul de viaţă potrivit legilor... trăind după stilul vieţii creştine şi împotriva legilor, dar având concepţie grecească, cu privire la lucruri şi divinităţi; el dădea ca suport unor mituri străine elemente de cultură grecească. El era în contact continuu cu Platon, cu operele lui Numeniu, ale lui Cornin, ale lui Apolofan, ale lui Moderat, ale lui Nicomah. El se întreţinea cu oameni iscusiţi în operele pitagoricienilor; se folosea şi de cărţile lui Chairemon stoicul şi ale lui Cornutus. De la aceştia a cunoscut el metoda alegorică a misterelor greceşti pe care a adoptat-o scrierilor iudaice“ (Ibidem, p. 228).
A transformat filosofia în asceză
Pe când avea numai 18 ani, Origen a primit din partea episcopului Demetriu autoritatea de a conducere Şcoala din Alexandria. Din această postură trebuia să se achite de trei mari obligaţii: comportarea în timpul persecuţiei, împletirea învăţăturii de la catedră şi de la amvon cu viaţa personală şi variatele exigenţe ale auditorilor de la cursurile sale (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1985, p. 300).
Eusebiu spune că, în timpul persecuţiilor lui Aquila, guvernatorul Alexandriei, tânărul exeget a căpătat o faimă imensă, datorită dragostei arătate vădit celor care mergeau la martiriu. El îi vizita pe martiri în temniţă, la judecată şi chiar la moarte, de multe ori riscând să fie omorât cu pietre de mulţimile păgânilor. Datorită devotamentului celorlalţi, în jurul său s-au strâns numeroşi ucenici care aşteptau cuvânt de învăţătură şi povaţă de folos spre întărire şi credinţă. Din viaţa lui morală se desprindeau roadele celei mai curate filosofii, o filosofie trăită şi înţeleasă în sens ascetico-moal, un ethos înălţător spre viaţa veşnică mai ales prin martiraj (cf. Eusebiu de Cezareea, p. 227, nota 17). „Era de părere că creştinul trebuie să respecte tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului care spun că nu este îngăduit să avem două haine şi nici încălţăminte şi că nu se cade să ne arătăm îngrijoraţi de ziua de mâine“ (Ibidem, p. 228). Motivat de aceste convingeri, ducea o viaţă extem de sobră „stând departe de orice pofte alimentare ale unui trai înbelşugat. Ziua întreagă ducea viaţă de aspră asceză iar cea mai mare parte din noapte o închina studierii Sfintei Scripturi, ducând viaţa cea mai filosofică cu putinţă, pe de o parte prin deprinderea posturilor, iar pe de altă parte prin scurtarea timpului de somn, nefolosindu-se din capul locului de nici un pat şi de nici o pernă, ci dormind numai pe pământul gol“ (Ibidem).
Printr-o astfel de viaţă, Origen îşi provoca ucenicii la întrecere. Era o adevărată lecţie practică la care veneau nu numai creştini, ci şi păgâni, atraşi de filosofia „noului avvă“. Învăţătura lui era pe cât se poate de simplă şi tot pe atât de practică.
Moştenirea lui Origen pentru Biserică
Datorită persecuţiilor lui Caracala, Origen a fost nevoit să părăsească Alexandria şi să se stabilească în Palestina, unde şi-a reluat activitatea învăţătorească. Aici, episcopii locului i-au dat cinstea să predice în biserică, deşi nu era hirotonit. În 231, a fost trimis cu anumite treburi în Grecia unde primeşte hirotonia întru preot, lucru contestat mai târziu de episcopul Demetriu.
Cu toate acestea, dincolo de contestaţiile apărute ulterior, aportul marelui alexandrin la teologia patristică a fost şi rămâne inestimabil. Este primul care a expus într-un sistem închegat învăţătura Bisericii noastre. Prin patosul vieţii sale, de-a dreptul ascetice, a pus bazele literaturii duhovniceşti din care s-au împărtăşit Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul, atunci când au selectat din opera sa cele mai frumoase pasaje, dând naştere Filocaliei. Considerat pe bună dreptate „cel mai prolific scriitor al Antichităţii“ (H. Crouzel, p. 85), Origen a marcat decisiv teologia biblică, sistematică şi moral-duhovnicească a Bisericii primelor secole. Despre opera sa, marele patrolog grec Stylianos Papadopoulos spunea: „Numărul lucrărilor sale a fost atât de mare încât a devenit repede un mit. Sfântul Epifanie de Salamina vorbeşte de 6000. Fericitul Ieronim, care a văzut catalogul lucrărilor întocmit de Eusebiu de Cezareea, vorbeşte de 2000 de lucrări, dintre care aminteşte 800. Desigur sunt numărate separat omiliile şi titlurile de capitol ale lucrărilor exegetice, însă şi dincolo de această situaţie se justifică întru totul supranumele de neobosit în producţia literară care i s-a dat lui Origen. Din păcate cea mai mare parte din lucrările sale s-au pierdut sau nu s-au păstrat în originalul grecesc. Cauză a acestei pierderi au constituit-o disputele origeniste, condamnarea sa, climatul său original şi progresul teologiei“.
(Prof. dr. Stylianos G. Papadopoulos, „Patrologie“, vol. I, Bucureşti, 2006, p. 390). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 septembrie 2013, semnat de diac. Ioniță Apostolache)
Origen făcea parte dintr-o familie numeroasă, fiind primul născut între cei şapte fraţi. Cu toate acestea, a avut parte de o educaţie cu totul aleasă, fundamentată îndeosebi pe învăţarea Sfintei Scripturi, lucru întărit şi susţinut de autoritatea tatălui. De la el, tânărul alexandrin a învăţat să-L iubească pe Hristos până la sacrificiu. Aşa se face că, în timpul unei persecuţii, Leonida a fost prins de autorităţi şi aruncat în temniţă pentru mărturisirea credinţei creştine. Deşi era numai un copil, Origen a dorit din tot sufletul să-şi însoţească părintele pe drumul martirajului său. El s-a hotărât să meargă la închisoarea unde era ţinut părintele său şi, dacă era nevoie, să moară împreună cu el. Pentru a-l opri, spune Eusebiu de Cezareea, mama sa i-a ascuns veşmintele, constrângându-l să rămână acasă. Tot Eusebiu mai spune că zelosul fiu i-ar fi scris tatălui înainte de execuţie îndemnându-l: „Ai grijă să nu-ţi schimbi gândul din cauza noastră!“ (Henri Crouzel, „Origen - personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul“, Sibiu 1999, p. 47).
Din tinereţe - părinte şi învăţător
După moartea tatălui, Origen rămâne stâlpul familiei. Este nevoit să o sprijine pe mama sa şi să aibă grijă de cei şase fraţi mai mici. Cu toate că averea tatălui fusese confiscată de agenţii fiscului imperial, Origen intră în graţiile unei femei foarte bogate din Alexandria care-l susţine financiar pentru continuarea studiilor. În acest context, apare ereticul Paul care a încercat să-l ademenească cu vicleşugurile sale, însă nu reuşeşte să-l convingă să-şi părăsească credinţa în care se născuse.
La numai optsprezece ani, tânărul alexandrin preda gramatica în şcolile vremii, câştigând destul cât să-şi poată întreţine mama şi fraţii. Paralel cu educaţia laică, el se iniţiază şi în studiul Scripturii. Zilnic învăţa pe dinafară pasaje întregi pe care mai apoi le recita. Această deprindere o avea de la tatăl său, care socotea mai de folos Scriptura decât orice altă ştiinţă omenească. Eusebiu spune că „adeseori se apropia de copil când dormea şi-i descoperea cu respect pieptul ca şi cum un duh ar fi sălăşluit întrânsul şi-l săruta socotindu-se fericit că are un asemenea odor“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“ - partea I, Bucureşti, 1987, p 226). Datorită acestei pasiuni evidente pentru cercetarea celor sfinte şi pentru propovăduirea adevărurilor bisericeşti, Origen a fost criticat vehement de un fost coleg de studii, pe nume Porfiriu, un anti-creştin convins, filosof neoplatonic, ucenic, biograf şi comentator a lui Plotin. Scrisese o lucrare imensă, de cincisprezece volume, împotriva credinţei celei drepte. El îi reproşa lui Origen că, în loc să-şi pună calităţile intelectuale în slujba filosofiei şi raţiunii eline, „îndată a trecut la felul de viaţă potrivit legilor... trăind după stilul vieţii creştine şi împotriva legilor, dar având concepţie grecească, cu privire la lucruri şi divinităţi; el dădea ca suport unor mituri străine elemente de cultură grecească. El era în contact continuu cu Platon, cu operele lui Numeniu, ale lui Cornin, ale lui Apolofan, ale lui Moderat, ale lui Nicomah. El se întreţinea cu oameni iscusiţi în operele pitagoricienilor; se folosea şi de cărţile lui Chairemon stoicul şi ale lui Cornutus. De la aceştia a cunoscut el metoda alegorică a misterelor greceşti pe care a adoptat-o scrierilor iudaice“ (Ibidem, p. 228).
A transformat filosofia în asceză
Pe când avea numai 18 ani, Origen a primit din partea episcopului Demetriu autoritatea de a conducere Şcoala din Alexandria. Din această postură trebuia să se achite de trei mari obligaţii: comportarea în timpul persecuţiei, împletirea învăţăturii de la catedră şi de la amvon cu viaţa personală şi variatele exigenţe ale auditorilor de la cursurile sale (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1985, p. 300).
Eusebiu spune că, în timpul persecuţiilor lui Aquila, guvernatorul Alexandriei, tânărul exeget a căpătat o faimă imensă, datorită dragostei arătate vădit celor care mergeau la martiriu. El îi vizita pe martiri în temniţă, la judecată şi chiar la moarte, de multe ori riscând să fie omorât cu pietre de mulţimile păgânilor. Datorită devotamentului celorlalţi, în jurul său s-au strâns numeroşi ucenici care aşteptau cuvânt de învăţătură şi povaţă de folos spre întărire şi credinţă. Din viaţa lui morală se desprindeau roadele celei mai curate filosofii, o filosofie trăită şi înţeleasă în sens ascetico-moal, un ethos înălţător spre viaţa veşnică mai ales prin martiraj (cf. Eusebiu de Cezareea, p. 227, nota 17). „Era de părere că creştinul trebuie să respecte tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului care spun că nu este îngăduit să avem două haine şi nici încălţăminte şi că nu se cade să ne arătăm îngrijoraţi de ziua de mâine“ (Ibidem, p. 228). Motivat de aceste convingeri, ducea o viaţă extem de sobră „stând departe de orice pofte alimentare ale unui trai înbelşugat. Ziua întreagă ducea viaţă de aspră asceză iar cea mai mare parte din noapte o închina studierii Sfintei Scripturi, ducând viaţa cea mai filosofică cu putinţă, pe de o parte prin deprinderea posturilor, iar pe de altă parte prin scurtarea timpului de somn, nefolosindu-se din capul locului de nici un pat şi de nici o pernă, ci dormind numai pe pământul gol“ (Ibidem).
Printr-o astfel de viaţă, Origen îşi provoca ucenicii la întrecere. Era o adevărată lecţie practică la care veneau nu numai creştini, ci şi păgâni, atraşi de filosofia „noului avvă“. Învăţătura lui era pe cât se poate de simplă şi tot pe atât de practică.
Moştenirea lui Origen pentru Biserică
Datorită persecuţiilor lui Caracala, Origen a fost nevoit să părăsească Alexandria şi să se stabilească în Palestina, unde şi-a reluat activitatea învăţătorească. Aici, episcopii locului i-au dat cinstea să predice în biserică, deşi nu era hirotonit. În 231, a fost trimis cu anumite treburi în Grecia unde primeşte hirotonia întru preot, lucru contestat mai târziu de episcopul Demetriu.
Cu toate acestea, dincolo de contestaţiile apărute ulterior, aportul marelui alexandrin la teologia patristică a fost şi rămâne inestimabil. Este primul care a expus într-un sistem închegat învăţătura Bisericii noastre. Prin patosul vieţii sale, de-a dreptul ascetice, a pus bazele literaturii duhovniceşti din care s-au împărtăşit Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul, atunci când au selectat din opera sa cele mai frumoase pasaje, dând naştere Filocaliei. Considerat pe bună dreptate „cel mai prolific scriitor al Antichităţii“ (H. Crouzel, p. 85), Origen a marcat decisiv teologia biblică, sistematică şi moral-duhovnicească a Bisericii primelor secole. Despre opera sa, marele patrolog grec Stylianos Papadopoulos spunea: „Numărul lucrărilor sale a fost atât de mare încât a devenit repede un mit. Sfântul Epifanie de Salamina vorbeşte de 6000. Fericitul Ieronim, care a văzut catalogul lucrărilor întocmit de Eusebiu de Cezareea, vorbeşte de 2000 de lucrări, dintre care aminteşte 800. Desigur sunt numărate separat omiliile şi titlurile de capitol ale lucrărilor exegetice, însă şi dincolo de această situaţie se justifică întru totul supranumele de neobosit în producţia literară care i s-a dat lui Origen. Din păcate cea mai mare parte din lucrările sale s-au pierdut sau nu s-au păstrat în originalul grecesc. Cauză a acestei pierderi au constituit-o disputele origeniste, condamnarea sa, climatul său original şi progresul teologiei“.
(Prof. dr. Stylianos G. Papadopoulos, „Patrologie“, vol. I, Bucureşti, 2006, p. 390). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 septembrie 2013, semnat de diac. Ioniță Apostolache)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial