Să vorbim cu Dumnezeu

O femeie credincioasă încerca să-şi convingă soţul s-o apuce şi el pe calea credinţei. Nu numai că nu reuşea, dar îşi atrăgea din partea bărbatului batjocura pentru evlavia sa.

Femeia veni să-l întrebe pe preot: „Părinte, îi vorbesc frumos de Dumnezeu şi el mă ocărăşte. Ce să fac?”

Părintele o sfătui aşa: „Vorbeşte cu soţul tău mai puţin despre Dumnezeu, dar vorbeşte cu Dumnezeu mai mult despre soţul tău! ”

Cum vorbim?

Într-un sat trăia odată un om care înjura şi drăcuia la orice vorbă. Iată însă, că într-o zi, mergând el la pescuit se întâlneşte cu vecinul lui, un om cu frică de Dumnezeu.

- Bună ziua vecine! Ce faci aici?

- Ce dracu să fac, prind peşte.

- Şi ce ai în vasul de lângă tine?

- Râme pentru pescuit, că peştele nu-i prost să sară la cârligul gol. Trebuie să-l înşel cu ceva momeală.

- Vezi dragul meu - i-a  zis omul cel cu frică de Dumnezeu - peştele este mai cu minte decât tine. El nu sare la cârligul gol, tu însă, faci lucrul acesta.

- Cum aşa?

- Ori de câte ori drăcui şi înjuri, te arunci singur în cârligul diavolului, fără ca el să îţi dea ceva. Cu drăcuielile şi înjurăturile tale nu obţii nimic, ba din contră, diavolul te prinde fără nicio momeală. În numele Domnului, te rog, dragul meu, nu mai drăcui, nu mai înjura, nu-ţi mai da sufletul în mâinile celui rău!

Să ne păstrăm haina

Trăia într-o livadă o ciocârlie cu pene frumoase, mari şi colorate, care zbura până în înaltul cerului, şi de acolo cânta aşa de frumos de încânta urechile oamenilor. Era însă tare leneşă, şi văzând într-o zi un pescar, care avea strânşi într-un coş mulţi viermişori pe care îi punea în undiţă la pescuit, merse la el şi îi zise: "Măi pescarule, nu îmi dai nişte viermişori să mănânc, că îmi este tare foame şi nu am chef să merg eu să îi caut".  Iar pescarul îi spuse: "Îţi dau, dacă îmi dai o pană din aripile tale să o pun la pălărie". Şi ciocârlia i-a dat.

De acum în colo, în fiecare zi, în loc să mai meargă să îşi caute hrană, dădea pescarului câte o pană şi primea în schimb viermişori. Îşi spunea că mai are destule pene, şi încă o să-i mai crească. Şi aşa încet, încet, până în toamnă a rămas fără pene, cu aripile goale. A venit frigul şi celelalte surori ale ei au plecat în ţările calde. Ea însă, nemaiavând pene în aripi nu a putut pleca, rămânând acolo şi murind de foame şi de frig, căindu-se că îşi dăduse singură penele - haina cu care o înzestrase Dumnezeu.

Aşa şi noi, cu fiecare păcat pe care îl facem, îi încredinţăm satanei o parte din haina de nuntă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Toţi suntem chemaţi!

Bogatul sărac

Era odată un om sărac. S-a culcat să doarmă, dar nu se lipea somnul de el, ci se tot gândea: "De ce oare le este atât de greu oamenilor săraci să trăiască pe faţa pământului? Şi de ce bogatul adună banii? Unul are lăzi pline cu bani, iar el, încă strânge şi moare de foame. Dacă eu aş fi bogat n-aş trăi aşa. Aş trăi bine şi le-aş mai da şi altora!".

Deodată însă, a auzit un glas:

- Ia acest portofel, dacă vrei să fii bogat; în el este numai un bănuţ, dar cum îl vei scoate, acolo va apărea altul; ia câţi bănuţi vrei, apoi aruncă portofelul în râu.  Până nu vei arunca portofelul, nu ai voie să cheltuieşti nici un ban, altfel se vor transforma în cioburi toţi banii.

Săracul a rămas buimac de bucurie. După ce şi-a venit în fire, s-a apucat să scoată bani din portofel. Scotea unul, iar înăuntru apărea altul.

"Of, se gândea el, ce fericire a dat peste mine! În noaptea aceasta voi strânge o grămadă mare de bani şi mâine voi fi bogat, dimineaţă voi arunca portofelul în apă şi voi trăi bine".

Însă dimineaţa a început să gândească altfel: "Oare nu ar fi mai bine să mai adun încă o grămadă la fel de mare? Doar o zi îmi mai trebuie să stau lângă portofel". A mai scos o grămadă, apoi a mai vrut una şi aşa nu a mai putut să lase portofelul din mână.

Săracul a vrut să mănânce, dar în afară de pâine nu avea nimic în casă. Să meargă să cumpere ceva mai bun şi mai gustos nu putea, fiindcă se temea că banii se vor transforma în cioburi, dacă nu va arunca mai înainte portofelul în apă. Şi să mănânce voia, dar nici să se despartă de portofel nu putea. A mâncat el o bucată uscată de pâine şi a început din nou să scoată bani. A venit noaptea şi el tot nu înceta să scoată bani din portofel. Dimineaţa s-a dus la un vecin şi a cerut o bucată de pâine, s-a întors acasă şi a început din nou să scoată bani. Au trecut apoi o săptămână, o lună, un an întreg şi el nu se mai desprindea deloc de portofel.

- Cine nu s-ar bucura de atâţia bani? - zicea el, tot omul vrea mai mult.

Săracul a trăit în sărăcie, ca mai înainte, a uitat că voia să trăiască bine şi să îi mai ajute şi pe alţii. Câteodată se gândea să arunce portofelul în râu, dar din nou se răzgândea. A îmbătrânit de tot, s-a îngălbenit ca şi aurul, dar nu înceta să adune saci de bani… Aşa a şi murit, sărac pe laviţa sa, cu portofelul în mână.

Să nu uităm... "copilul" !

Într-o legendă se spune că o femeie săracă, cu un copil în braţe, trecând pe lângă o peşteră, a auzit un glas care i-a spus: “Intră şi ia tot ceea ce îţi doreşti, dar să nu uiţi ceea ce este mai important. Aminteşte-ţi că, după ce vei ieşi, poarta se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de această oportunitate, dar nu uita ce-i mai important”. Femeia a intrat în peşteră şi a găsit multe bogăţii. Fascinată de aur şi bijuterii, a aşezat copilul pe un bolovan şi a început să strângă de zor tot ce putea duce. Vocea misterioasă i-a vorbit din nou: “Ai doar 8 minute!” Când au trecut cele 8 minute, femeia, încărcată cu aur şi pietre preţioase, a fugit afară din peşteră şi poarta s-a închis. Atunci şi-a amintit că a uitat copilul înăuntru, iar poarta s-a închis pentru totdeauna. Bogăţia a durat puţin, iar disperarea pentru totdeauna. La fel se întâmplă de multe ori şi cu noi. Avem 70 - 80 de ani pentru a trăi în această lume şi o voce ne aminteşte mereu: ”Nu uita ce e cel mai important!” Şi cel mai important este sufletul, după care sunt celelalte valori: familia şi copii, viaţa, serviciul, educaţia, bunul simţ, bunul nume, adevărul şi demnitatea de om. În schimb câştigurile, bogăţia, plăcerile materiale ne fascinează într-atât încât uităm de ceea ce e mai important. Aşa ne risipim timpul şi dăm la o parte esenţialul: Bogăţia din noi - sufletul. Să nu uităm niciodată că viaţa în această lume trece repede şi că moartea vine când ne aşteptam mai puţin. Iar când poarta vieţii se închide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele. Trăim într-o lume de probleme, neliniştiţi, şi toate numai pentru că am uitat ce e cel mai important: COPILUL din noi – SUFLETUL şi pe Cel ce ni l-a dat: DUMNEZEU, singurul Care ne poate da odihna.

Ubuntu

În cultura africană există un curent etico filosofic ce se cheamă "ubuntu". Este echivalentul omeniei din cultura creştină.

Acest principiu spune aşa: "Eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toţi." Cu alte cuvinte, un om nu se poate dezvolta armonios în mod individualist, ci doar în legătură strânsă cu comunitatea din care face parte.

Un antropolog le-a propus un joc unor copii dintr-un trib african, pentru a le observa comportamentul atunci când se află în competiţie. A pus un coş plin cu fructe lângă un copac şi le-a spus că acela care va ajunge primul va câştiga toate fructele.

Copiii s-au aliniat la start şi au pornit spre coşul cu fructe într-un mod cu totul surprinzător pentru antropologul european. S-au luat cu toţii de mână şi au alergat împreună.

Au ajuns toţi în acelaşi timp şi s-au aşezat să se înfrupte din premiu. Cercetătorul i-a întrebat : "De ce aţi procedat aşa ? Pe niciunul nu l-a tentat să fie singur câştigător al coşului cu fructe?"

Copiii au răspuns în cor : "Ubuntu. Noi ştim că nu putem fi fericiţi câtă vreme cei din jur sunt trişti".

Cel mai bogat, cel mai sărac...

Deseori era văzut avva Ioan că citea din Vieţile Sfinţilor şi apoi cugeta la cele citite cu multă luare-aminte.

Odată i-a zis un frate:

- Avva, să-mi spui un cuvânt din Vieţile Sfinţilor.

Atunci avva Ioan i-a răspuns:

- Mă gândesc la cel mai sărac şi la cel mai bogat.

- Cum adică, avva?, a spus fratele.

Avva i-a zis:

- Cel mai sărac este diavolul, deoarece nu poate iubi, iar cel mai bogat este Dumnezeu, Care este un ocean de iubire. Noi, oamenii, ne putem asemăna sau cu unul sau cu altul. Depinde, în libertatea noastră stă, ce cale alegem.

Trebuie sau te rog

Există cuvinte care pot altera relaţiile între oameni. Şi

nu mă refer la acele vorbe tari  aruncate de cele mai multe ori ca jigniri. Mă gândesc la cuvinte mult mai nevinovate. Unul dintre ele este verbul "trebuie". Când cineva îi spune unei persoane: „trebuie să faci cutare lucru”, e clar că sună ca o poruncă. Acest cuvânt are darul de a crea o relaţie de subordonare. Şi n-ai cum să n-o recunoşti, când şeful îţi spune „trebuie să faci”, execuţi, dar fără prea mare tragere de inimă. Dacă îţi spune, în schimb, „te rog să faci”, situaţia se schimbă. Execuţi cu alt entuziasm. Şi lucrurile se întâmplă aşa nu numai în relaţiile profesionale ci şi în familie. Cuvântul "trebuie" poate crea mari probleme.

Doi soţi vin să ceară sfat la duhovnic: „Părinte ne certăm tot timpul. Nu suntem făcuţi unul pentru altul. Credem că ar fi mai bine dacă ne-am despărţi.”

Preotul le spuse: „ Nu vă grăbiţi! Mai aşteptaţi. Şi încercaţi să evitaţi următorul lucru, anume să cereţi celuilalt ceva ca pe un drept. Cereţi-i-o ca pe o favoare.”

Soţii au pus sfatul în practică, "trebuie" a fost înlocuit cu "te rog" şi certurile s-au împuţinat.

Exemplul vulpii

Era odată un părinte ce se trăgea dintr-o ţară străină

şi care a povestit parabola următoare:

În ţara mea se fac gropi speciale pentru a atrage în cursă leii. Într-una din ele s-a întâmplat odată să nimerească o vulpe care, deşi a făcut eforturi disperate, nu a putut ieşi de acolo, neputând cu niciun chip să se apropie de marginile gropii. Mai târziu a sosit acolo şi cel ce făcuse groapa aceea să vadă dacă nu cumva a căzut ceva înăuntru şi a găsit vulpea. Aceasta, recurgând la un şiretlic, s-a prefăcut că este moartă. Atunci omul, apucând-o de coadă, a azvârlit-o cât colo. Iar vulpea fugind, astfel s-a salvat.

După câteva zile, trecând prin acel loc iarăşi, vulpea păţită o vede pe o surată de-a sa căzută în acea groapă. Şi văzând-o cum tot încerca să se salveze, sărind încoace şi încolo, prin groapă i-a apus: ,,Şi eu am încercat mult sărind încoace şi încolo, dar dacă nu mă făceam ca sunt moartă, nu aş fi scăpat.”

Şi noi, fraţilor, dacă vrem să scăpăm din cursele diavolului, [să murim lumii păcatului], să lepădăm voinţele noastre, să le considerăm moarte şi ne vom salva cu harul lui Dumnezeu.

Smerenia în faptă, nu doar în cuvinte

E uşor să te învinovăţeşti singur, dar e greu să accepţi învinuirile altora. Poţi spune de unul singur: "Sunt vrednic de plâns, sunt cel mai păcătos, cel mai rău dintre toţi", dar să nu poţi suporta un cuvânt de la altul.

Vezi, şi când cineva cade singur şi se loveşte, poate că îl doare, dar nu dă multă importanţă. Sau când îl loveşte unul pe care-l iubeşte spune: "Ei, nu contează", dar dacă îl împinge puţin unul pe care nu-l agreează, atunci să vezi!...

Va începe să ţipe, să se prefacă că-l doare, că nu poate păşi...