10 REGULI PENTRU A CITI ȘI A NE RUGA CU BIBBIA

1. INTRĂ ÎN CAMERA TA… (Mt 6,6)

Tu, atunci când te rogi, intră în camera ta…: este invitația lui Isus să ne reculegem în rugăciune, cu o inimă eliberată de gălăgii și distrageri... A citi Biblia înseamnă a-L întâlni pe Dumnezeu care vrea să ne vorbească față în față, așa cum fac două persoane care se iubesc.

2. ROAGĂ-TE ÎN ASCUNS... (Mt 6, 6)

și, închizând ușa, roagă-l pe Tatăl tău în ascuns; iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va recompensa: Înainte de a deschide Biblia, invocă-L pe Duhul Sfânt pentru ca să îndepărteze orice piedică în înțelegerea Cuvântului, și să-L poți întâlni pe Domnul care-ți vorbește. Să fie o invocare tăcută, să dureze câteva clipe, acest lucru ajutându-te să te pui în fața Domnului.

3. DESCHIDE CARTEA... (Apoc 5, 7)

Și Mielul a ajuns și a luat cartea... Atunci când luăm Biblia în mâini, să o tratăm cu reverență: Cuvântul este „Trupul lui Cristos, Carnea lui Cristos”. Biserica tămâiază Biblia, face să fie sărutată de cel care o citește la Sf. Liturghie. Să învățăm și noi să sărutăm Biblia înainte și după citirea ei.

4. CAUTĂ ÎN CARTE ȘI CITEȘTE... (Is 34, 16)

Căutați în cartea Domnului și citiți...: Deschidem Biblia și citim textul. Nu citim la întâmplare, ciugulind de ici și de colo. Să urmărim Lecționarul liturgic și să citim lecturile zilei, sau să citim o carte a Bibliei în mod continuu. Să nu citim numai cu ochii: dacă este posibil, să pronunțăm cuvintele cu buzele, fără grabă.

5. ÎNȚELEGE CEEA CE CITEȘTI... (Fap 8, 30)

Filip alergă în față și, auzind că citea din profetul Isaia, spuse: „Înțelegi ceea ce citești?”. Biblia hrănește inima noastră în măsura în care înțelegem ceea ce citim. Pentru aceasta să căutăm să citim totdeauna și notele care comentează textul și fragmentele paralele care sunt puse la marginea foii, sau la subsolul paginii.

6. MEDITEAZĂ ÎN INIMA TA (Lc 2, 19)

Maria, din partea ei, păstra toate aceste lucruri, meditându-le în inima ei. Atunci când citim Biblia să ne oprim în fața cuvintelor mai importante și să reflectăm asupra semnificației lor. Să confruntăm viața noastră cu Cuvântul lui Dumnezeu: Duhul care este în noi ne va ajuta să înțelegem textul și ne va arăta ce trebuie să facem pentru a ne asemăna cu Cristos.

7. VORBEȘTE-I LUI DUMNEZEU, FĂRĂ FRICĂ (Iob 9, 35)

Atunci eu voi putea vorbi fără a mă teme de El, pentru că astfel nu mă aflu în mine însumi. După ce l-ai ascultat pe Domnul, să-i vorbești tu lui Dumnezeu, să răspundem mesajelor Lui, propunerilor Lui... Să-i mulțumim pentru cuvintele pe care n-i le-a spus, pentru toată iubirea pe care o are față de noi. Să-L interogăm pe Domnul: „Ce vrei de la mine?”.

8. CREZI ÎN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (Tob 14, 4)

Pentru că eu cred Cuvântului Domnului... În timp ce citim și ne rugăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu toată credința noastră să-i spunem Domnului că îne încredem în El și credem că „astfel va fi cu cuvântul ieșit din gura mea: nu se va întoarce la mine fără efect, fără a fi produs ceea ce doresc și fără a fi împlinit lucrul pentru care l-am trimis” (Is 55, 11).

9. PUNE CUVÂNTUL ÎN PRACTICĂ... (Mt 7, 24)

De aceea, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele și le pune în practică se aseamănă cu un om care și-a construit casa pe stâncă. Biblia nu este o carte de „citit”: este manualul vieții noastre. Cuvântul care nu este trăit este un cuvânt pierdut, trădat. Atunci când închidem Biblia, să ducem în inima noastră Cuvântul pe care l-am citit și l-am rugat, și să-l trăim cu bicurie în mijlocul oamenilor.

10. PREDICĂ CUVÂNTUL... (Mt 10, 27)

Ceea ce vă spun în întuneric spuneți-o la lumină, și ceea ce ascultați în surdină, predicați-o de pe acoperișuri. Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să o ținem pentru noi: este o veste bucuroasă de transmis altora, pentru că trebuie să fim „martori în fața tuturor oamenilor despre lucrurile pe care le-ai văzut și le-ai auzit” (Fap 22, 15).

Sf. Scriptură irigă rugăciunea

Un punct important al învățăturii Sf. Isaac Sirul ((Beit' Katraja,

~640; Rabban Sabor, ~700), cunoscut uneori şi sub numele de Isaac din Ninive privitor la Sf. Scriptură este raportul acesteia cu rugăciunea, de înțeles într-un dublu sens. Înainte de toate, rugăciunea este alveola necesară în care lectura spirituală a Bibliei trebuie să se înscrie: „Nu te apropia de cuvintele misterioase ale Scripturii fără a te fi rugat mai întâi și fără a fi implorat ajutorul lui Dumnezeu, spunând: Doamne, fă ca eu să experimentez puterea care se află în ele. Consideră că rugăciunea este cheia pentru a discerne adevărul în Scripturi”.

Dar, în mod reciproc, Scriptura este pentru Isaac și ceea ce alimentează rugăciunea sihastrului; este materie pentru rugăciune care, de aceea, este fundamental o exercitare în ascultare: „Lectura Scripturilor întărește intelectul și, mai ales, irigă rugăciunea; este ajutor în priveghere și este însoțitoare; este lumină pentru inteligență, ghid pentru drum, semănătoare de abundente contemplări în rugăciune; împiedică vagabondarea și umblarea spre pășuni de lucruri inutile; seamănă în suflet amintirea continuă a lui Dumnezeu și al vieții sfinților care i-au plăcut Lui, și obține intelectului înțelepciune și finețe.

În alt loc, Isaac afirmă că lectura Scripturii este cea care pregătește și predispune sufletul la rugăciune; o iluminează, pentru ca aceasta să nu devină o experiență numai fizică și exterioară: „Ceea ce puterea rugăciunii este pentru conduitele ascetice, același lucru este lectura pentru rugăciune. Într-adevăr, orice rugăciune care nu este hrănită cu lumina Scripturii, este făcută numai după o cunoaștere corporală. Și, chiar dacă ar implora lucruri bune, și din ea ar izvora sentimente nobile, rămâne adevărat că o astfel de rugăciune este mai slabă decât cunoașterea care ne vine din lectura Scripturii. Acest lucru pentru că, în vreme ce meditează realități mărețe și pare a se întreține în realități minunate, un astfel de rugător se află în realitate departe de Dumnezeu. Și astfel nici măcar nu reușește să obțină acele realități frumoase în care speră, dar umblă în fața propriului chip și reflectează asupra propriei voințe: într-adevăr, atenționarea care vine din dreapta cunoaștere a Scripturilor nici măcar nu o atinge”.

Atunci când rugăciunea este hrănită din Scriptură, atunci ea devine și experiență de maturizare în cunoaștere și, de aceea, ceea ce cere nu mai ascultă de o înțelegere corporală, așa cum este cea a celui care, contorsionat asupra propriei persoane, nu-și urmează decât propria voință. Rugăciunea creștină, fiind înainte de toate ascultare a Cuvântului conținut în Scripturi, este exercitare spre convertire, în măsura în care, cunoscând tot mai în profunzime care este voința lui Dumnezeu, caută să o facă proprie.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Autor: Sabino Chialà, La perla dai molti riflessi

Sursa: www.monasterodibose.it

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/10

10. Un drum de urmat

Mai mult decât o etapă, urmarea este o angajare de reînnoit zilnic. Un creștin lucid știe că viața lui spirituală este cea a celui care începe să fie discipol și la sfârșitul vieții lui, și în fața darului suprem al vieții pentru Cristos în martiriu, așa cum bine se exprima Sf. Ignațiu din Antiohia: „Acum încep să fiu discipol” (Scrisoarea către Romani, V, 3).

Astăzi suntem foarte sensibili la tematica urmării, cuvânt care până acum câțiva ani era absent din vocabularul nostru: se vorbea de imitarea lui Isus Cristos, de conformarea cu El, sau de asceză ca disciplină necesară pentru a deveni asemenea lui Cristos. A-l urma pe Isus este un limbaj simbolic care vrea să spună că totdeauna suntem discipolii lui, că vrem să aderăm totdeauna la El și să mergem cu El oriunde se duce (cf. Ap 14, 4), că mergem pe urmele pașilor lui (cf. Pt 2, 21), că alergăm pentru a-l avea pe Cristos, fiind de El adunați (cf. Fil 3, 12). Este un drum complex care apare simplu, chiar dacă obositor, atunci când ținem privirea fixată pe Isus (cf. Ev 12, 2) și cu atenție și vigilență îl urmăm, deplin implicați în istoria lui. Urmarea este și un drum care reclamă credință în realitățile invizibile, cele care sunt veșnice și nu trec, fără a ne mulțumi cu cele vizibile (cf. 2Cor 4, 18): creștinul, ca și Moise, reușește să stea în picioare dacă discerne realitățile invizibile care-i stau în față ca o promisiune (cf. Ev 11, 27).

Dar în această schițare a vieții spirituale, mi se pare lucru buncel puțin să înșir patru concretizări ale urmării lui Isus, sau mai degrabă patru atitudini ale lui Isus Cristos, care trebuie să fie absolut trăite de creștin în propria viață:

- Isus trăia din credință, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu;

- Isus a trăit angajându-se în lupta împotriva ispitelor, deci împotriva Satanei, a diavolului;

-Isus a trăit printre noi „făcând binele” (Fap 10, 38) ca slujitor al Domnului și rob al fraților săi;

- Isus a intrat în pătimire și moarte din cauza iubirii față de Dumnezeu și față de frați.

Concluzie: viața spirituală, arta de a trăi, artă a iubirii

În încheierea acestei invitații la viața spirituală, rămâne întrebarea: este un itinerar de urcare sau de coborâre? Urcare spre înălțimi sau coborâre în profunzimile omului? Eu cred că este împreună o urcare și o coborâre: a urca spre ceea ce se află dincolo de noi înșine, apropiindu-ne totdeauna mai mult spre Dumnezeu, care este atât de Altul, Sfântul, încât noi spunem că se află „în ceruri”, ba chiar „în înaltul cerului”; a coborî scări din ce în ce mai profunde, care se cufundă în profunzimile noastre umane. Nu întâmplător, atunci când Sf. Benedict în Regula lui propune diferitele „trepte” ale vieții spirituale, pune în ultimul loc, ca ultimă etapă, identificarea cu publicanus ille  „acel păcătos” despre care vorbește evanghelia care în spatele templului spune: „Dumnezeule, ai milă de mine” (Lc 18, 13; cf. RB VII, 62-66).

În orice caz, acest itinerar este autentic și, deci fecund, dacă face ca să crească iubirea în inimă: numai dacă ordonează, face să crească, purifică iubirea, este un drum de viață interioară și spirituală. Pentru că iubirea se află în inima fiecărui om ca o forță care trebuie eliberată: ființa umană este creată după imaginea lui Dumnezeu și a restabili în noi imaginea înseamnă a practica arta iubirii. Iubirea ajunge iubirii, iubire care este télos-ul (ținta) oricărui gând și a oricărei acțiuni umane, iubire care nu se termină niciodată pentru că, din natura ei este îndreptată spre veșnicie, spre „totdeauna”... eu rămân convins și mă inspir din experiența mea că fiecare om, credincios sau nu, creștin sau nu, dacă răspunde dorinței profunde care sălășluiește în el, simte dorința de a trebui să practice arta iubirii: apoi chiar dacă nu reușește, dacă găsește contradicții în sine însuși, în ceilalți și în evenimentele vieții, dar știe că fericirea, reușita, „a salva viața” depinde de iubirea dată și primită.

Obositoare este pentru toți arta iubirii: creștinul, care cunoaște că ”Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8.16), după ultima definiție și de netrecut din Noul Testament, știe că această căutare a lui Dumnezeu este o căutare a iubirii și că o iubire totdeauna prevenitoare îl caută și îl definețte „iubit”, da, iubit, totdeauna iubit, chiar înainte de a se fi născut. Și atunci când unul, în credință, trăiește această experiență a iubirii pasive asupra persoanei proprii, atunci când se simte iubit de Dumnezeu - și poate nu a fost iubit bine și îndeajuns de proprii părinți – atunci se simte abilitat să devină o persoană care iubește și, deci, îi iubește pe ceilalți. Cine iubește a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în persoana proprie, a cunoscut cu Dumnezeu este iubire și, de aceea, după cuvintele apostolului Ioan „crede iubirii” (cf. 1In 4, 16). A cultiva viața interioară înseamnă a ne înrădăcina tot mai mult în iubire, a învăța să iubim, a cunoaște iubirea.

Credincioșii apoi, îl cunosc pe Dumnezeu ca un Dumnezeu „milostiv și plin de îndurare” (Ex 34, 6), un Dumnezeu care are com-pasiune, care con-suferă cu oamenii, care în marea lui milostivire iartă. Există oameni care au parcurs itinerariul vieții spirituale până la a putea spune că și în iad ar fi cântat milostivirile Domnului: „Misericordias Domini in aeternum cantabo” (Ps 88, 2), etiam in inferis... Iubire, respirație a lui Dumnezeu, suflu al lui Dumnezeu și, deci, respirație și suflu al omului...

Trebuie amintită pentru toți declarația apostolului Ioan: „Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată” (In 1, 18; 1In 4, 12): pentru creștini există Isus, Fiul, care a făcut o narațiune din viața lui (exeghésato: In 1, 18); pentru necreștini, dacă se iubesc reciproc, dacă trăiesc iubirea autentică, atunci Dumnezeu sălășluiește în ei, iar iubirea lui Dumnezeu se împlinește în ei (cf. 1In 4, 12).

  sfârșit

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

Kierkegaard: „Credinţa este o alegere, nu o receptare directă“

Kierkegaard a fost poate omul cel mai complicat care a scris vreodată despre lucruri religioase. Neîncetat treaz; stând tot timpul alături de sine; observator de o agerime care te face să te întrebi cum a mai fost posibilă viaţa sa în aceste condiţii.“ Astfel îl caracteriza Romano Guardini pe cel mai important filosof creştin al veacului al XIX-lea. Sřren Kierkegaard se definea drept „scriitor şi poet al religiosului“, dorind să ne responsabilizeze, să ne facă să reflectăm asupra necesităţii şi obligativităţii de a conştientiza chemarea lui Hristos ca angajare existenţială şi parcurs formativ.

Sřren Aaby Kierkegaard (1813-1885) s-a născut la Copenhaga într-o familie înstărită. După o copilărie nefericită şi trăită în izolare, ajunge student la Universitatea din Copenhaga cu intenţia de a deveni în cele din urmă preot. A absolvit teologia în 1840 şi s-a logodit un an mai târziu, fără a trece vreodată pragul căsătoriei şi cu atât mai puţin pe cel al preoţiei. În 1835, el scrisese în Jurnalul său: „Problema este de a mă înţelege pe mine, de a vedea ce vrea Dumnezeu să fac; trebuie să găsesc un adevăr care să fie adevăr pentru mine, să găsesc ideea pentru care să pot trăi şi să pot muri“. Astfel, pentru gânditorul danez, adevărul ca atare nu ţinea de o speculaţie abstractă şi dezinteresată, ci de sfera unei dureroase căutări de sine.

Ne este imposibil să prezentăm în câteva rânduri atât de numeroasele teme şi raţionamente dialectice ale lui Kierkegaard, concepte de o fineţe psihologică şi de o frumuseţe a expresiei rar întâlnite în lucrările filosofice. De aceea, ne vom axa mai mult pe cadrele principale ale gândirii sale.

„Cine nu are Dumnezeu, nu are nici sine“

Într-una dintre operele capitale, intitulată „Boala de moarte. Un expozeu de psihologie creştină în vederea edificării şi a deşteptării“ (1849), Kierkegaard tratează problema disperării ca fenomen de patologie spirituală. Titlul face aluzie la episodul învierii lui Lazăr, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească“ (In. 11, 4). Pentru creştin, nu sunt „de moarte“ boala, asuprirea, mizeria şi grijile, ci „de moarte“ este tocmai maladia care nu recunoaşte sensul Întrupării. Această maladie are şi un nume: disperarea. Filosoful danez spune: „Disperarea este aşadar boala de moarte, această contradicţie chinuitoare, această boală aflată în sine (în sinele omului n.n.), de a muri veşnic, de a muri fără să mori... Disperarea înseamnă tocmai să te macini în interior, dar este o măcinare neputincioasă a unui sine care nu este în stare de ceea ce vrea... Definiţia ar putea include orice formă imaginabilă şi reală a păcatului; ea va evidenţia corect trăsătura decisivă a păcatului, de a fi disperare (căci păcatul nu înseamnă neastâmpărul cărnii şi al sângelui, ci adeziunea spiritului întru acestea) şi de a se afla înaintea lui Dumnezeu“. Păcatul disperării se naşte într-un suflet care nu-şi poartă de grija cea bună şi mântuitoare, care trăieşte în necunoştinţă faţă de Biserică, faţă de poruncile lui Hristos. O astfel de viaţă este, din punct de vedere duhovnicesc, ratată, şi „ratată ar fi doar viaţa acelui om care, lăsându-se înşelat de bucuriile sau de grijile vieţii, ar trăi astfel încât nu ar ajunge niciodată în mod veşnic şi decisiv să fie conştient de spiritul şi de sinele său; sau - ceea ce este acelaşi lucru - el n-ar acorda niciodată atenţie şi n-ar fi mişcat în sensul cel mai profund de faptul că există un Dumnezeu şi că el însuşi stă în faţa acestui Dumnezeu“. Un astfel de om L-a pierdut pe Dumnezeu şi, prin aceasta, şi-a pierdut sinele, „căci cine nu are Dumnezeu, nu are nici sine“.

Termenul de referinţă al personalităţii este Dumnezeu Însuşi

Într-o altă lucrare celebră a lui S. Kierkegaard, „Frică şi cutremur“, este dezbătută şi problema iubirii: „acela care-L iubeşte pe Dumnezeu fără credinţă se reflectă pe sine în el însuşi, dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu credinţă se răsfrânge pe sine în Dumnezeu“. Filosoful observă că în societatea contemporană creştinii nu se preocupă de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, atrăgând atenţia, cu glas profetic (dacă privim cursul omenirii şi situaţia din vremurile noastre), în privinţa germinaţiei latente, dar certe a unei subtile capcane, cea a ispitei progresului tehnologic: „dacă omul timpurilor noastre nu se va opri la iubire, încotro se îndreaptă el? Către iscusinţa lumească, socoteala meschină, către infamie şi nenorocire, către tot ceea ce poate pune la îndoială originea divină a omului“.

Viaţa, ca ucenicie este una din temele majore ale cărţii „Şcoala creştinismului“; Kierkegaard concepe existenţa ca „devenire continuă“, astfel încât a exista în mod autentic înseamnă a-ţi trăi propria viaţă ca pe un proces autoeducativ. Această dimensiune perfectivă a vieţii creştinului se datorează faptului că termenul de referinţă al personalităţii este Dumnezeu Însuşi, care îi apare omului ca „model“. Fiecare creştin care a apucat calea mântuirii trece prin suferinţă. Trăsăturile suferinţei creştine sunt voluntaritatea şi responsabilitatea. Şcoala suferinţei este autentica şcoală în interior, şcoala unde se învaţă totul, deoarece „materia de învăţământ este una singură: ascultarea, iar cel ce învaţă ascultarea învaţă totul“. Filosoful danez conchide: „suferinţa formează pentru eternitate, fiindcă eternitatea este în credinţă, iar credinţa este în ascultare, iar ascultarea este în suferinţă. Ascultarea nu există în afara suferinţei, credinţa în afara ascultării, eternitatea în afara credinţei“.

Dimensiunea credinţei

Dimensiunea credinţei este atent definită în opera lui Kierkegaard. Astfel, credinţa este „certitudine interioară anticipatoare a infinitului“, care permite înălţarea deasupra planului contingenţei, constituit din aşteptări legate de cele trecătoare. Omul cuprins de angoasă îşi va găsi liniştea doar în credinţă. Să ai credinţă înseamnă să nu disperi din cauza păcatului, să nu te scandalizezi în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dimensiunea credinţei apare din decizia existenţială ca adeziune înflăcărată la mesajul mântuitor al Evangheliei. Ne putem apropia de credinţă numai prin „certitudine interioară“, nu prin argumentaţii şi date estimative. La credinţă se ajunge nu prin motivaţii sau prin verificări: „nu este vorba de comunicare, nici de receptare directă, ci de alegere. Aici se cere un tip de receptare foarte precis: cel al credinţei. Credinţa este o alegere, nu o receptare directă; o primeşte doar cel care ştie dacă vrea să creadă sau să se smintească“.

Credinciosul, în viziunea lui Kierkegaard, este extrem de interesat de realitatea celuilalt. Obiectul credinţei este realitatea celuilalt. Centrul şi inima credinţei nu este o doctrină, deoarece, într-un astfel de caz, raportul ar fi intelectual şi „obiectul credinţei nu este un maestru cu doctrină, deoarece atunci când un maestru are o doctrină, eo ipso doctrina este mai importantă decât maestrul, iar raportul este intelectual... Obiectul credinţei este, în schimb, realitatea Maestrului. De aceea, răspunsul credinţei este un «da» sau un «nu» absolut“. Credinţa oferă un răspuns la întrebarea fundamentală: „admiţi tu că El a existat în mod real?“. Credinţa reprezintă posibilitatea de a trece dincolo de domeniul posibilităţilor, deoarece „la Dumnezeu, însă, toate sunt cu putinţă“ (Mt. 19, 26). Dobândirea credinţei face parte dintr-un proces de autoeducaţie, fiindcă, aşa cum se afirmă în lucrarea „Conceptul de angoasă“: „adevăratul autodidact este în aceeaşi măsură un teodidact“.

Întreaga sa operă poate fi socotită drept o pedagogie teologică

Sřren Kierkegaard se definea drept „scriitor şi poet al religiosului“, dorind să ne responsabilizeze, să ne facă să reflectăm asupra necesităţii şi obligativităţii de a conştientiza chemarea lui Hristos, ca angajare existenţială şi parcurs formativ. Întreaga operă scrisă de gânditorul danez poate fi socotită drept o pedagogie teologică în sensul că, autentificarea individualităţii se realizează atunci când suntem puşi „în faţa lui Dumnezeu“, atunci când, prin credinţă, raportul este de la persoană la Persoană, atunci când conştientizarea păcatului şi pocăinţa îi permit omului să se pună în relaţie cu Dumnezeu-Iubire, prin intermediul Dumnezeului-Om. În acelaşi timp, se poate vorbi şi de o pedagogie kierkegaardiană antropologică, deoarece descoperirea şi dobândirea individualităţii umane este încredinţată dezvăluirii autenticităţii existenţei, astfel încât, numai prin intermediul relaţiei cu Dumnezeul-Om, cu Hristos, poate fi cunoscut Dumnezeul Cel în Treime închinat şi slăvit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Autor: Dragoș Dâscă

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/9

9. Un drum de convertire 

Se spune deseori că la începutul vieții spirituale creștine se află un eveniment, o experiență fondatoare, dar în realitate această afirmație nu totdeauna este adevărată. Multe femei și mulți bărbați care au crescut ca și creștini în același timp cu creșterea lor umană nu cunosc această schimbare interioară bruscă , ci mai degrabă un proces de transformare. În orice caz, trebuie să existe conștiința unei decentrări de la sine și o deschidere spre altundeva, spre un dincolo... Deci, nu pentru toți creștinii există un înainte și un după față de convertire: totdeauna însă instanța convertirii trebuie nu numai să fie prezentă, dar și simțită în mod puternic. Și ceea ce este cu adevărat decisiv este conștiința că la originea vieții spirituale se află prezența Duhului Sfânt, condiție necesară pentru toate convertirile și toate itinerariile spirituale.

Căderea, păcatul, convertirea, ridicarea, coexistă în viața creștină și nimic nu este obținut odată pentru totdeauna: Isus spune că omul credincios are totdeauna nevoie de convertire (cf. Lc 15, 7), poate totdeauna să asculte vocea Domnului care-l atenționează și mereu să se încreadă într-un Tată milostiv, care este gata să-l îmbrățișeze pe cel care se întoarce la El (cf. Lc 15, 20); Deci, viața de convertire înseamnă a alege „singurul lucru necesar” (cf. Lc 10, 42); a căuta înainte de toate ca asupra noastră să domnească Dumnezeu și nimeni altul (cf. Mt 6, 33); a renunța la rău și a alege binele (cf. Ps 37, 27). Viața de convertire înseamnă a repudia idolii alienanți și a accepta libera ofertă a unui Dumnezeu care se arată a fi eliberator; înseamnă conștiința unei lipse de asemănare cu imaginea lui Dumnezeu depusă în fiecare om, conștiință a posibilității de a fi desfigurat această imagine și dorință de a o restabili, pentru că aceasta în noi este o imagine vie: tocmai pentru că orice ființă umană este creată după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26-27), el este capabil de a recunoaște binele și răul și poate să se confrunte cu Isus Cristos, „imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15).

Viață de convertire este viața creștină de la început până la sfârșit, este îndemnul lui Isus: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1, 15), este un cuvânt pe care trebuie să-l auzim în fiecare zi ca fiind adresat nouă. Convertirea noastră i-a încet încent chip în sânul unei comunități de credincioși, Biserica, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care răsună cu eficacitate în celebrarea sfintelor semne ale misterului pascal al lui Isus Cristos. A ne converti, a reînnoi convertirea este condiția fără de care nu există viață spirituală, viață sub conducerea Duhului lui Dumnezeu.

  va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian