Cine este omul? Chestiunea antropologică după Maurizio Moscone [IV/IV]

ADEVĂRUL ESTE TOTDEAUNA RELATIV?

de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 13 octombrie 2012 (zenit.org).- Omul, făcându-se total autonom față de Dumnezeu, nu mai are un fundament stabil pe care să sprijine în mod absolut valorile morale universale; valorile nu se mai sprijină pe o stâncă solidă, ci, așa cum scrie acut Nietzsche, se sprijină pe apă. În această privință, Zarathrusta afirmă: „O, fraților! Nu curge acum totul? Toate pasarelele și toate podurile nu au căzut oare în apă? Cine încă s-ar sprijini pe „bine” și pe „rău”? Vai vouă! Să trăim noi! Vântul dezghețului s-a ridicat! Predicați așa, o fraților, pe toate căile! Există o veche iluzie ce se cheamă bine și rău[1].

        Binele și răul, înțelese în mod absolut, sunt o „veche iluzie”, căreia cultura actuală i-a substituit unele cataloage morale care privesc diferitele societăți. nimeni, după actualul „relativism etic” nu poate să afirme că o valoare este absolută, deoarece ființei unei îi este exclusă posibilitatea de a cunoaște normele morale care să fie înscrise în natura omului.

Următorul text anonim al unui sofist grec, intitulat Raționamente duble, este foarte actual, deoarece exprimă modalitatea de gândire relativistă, care este specifică culturii de astăzi: „Massageții despică părinții și îi mănâncă, pentru că gândesc că a fi îngropați în proprii fii este cea mai frumoasă îngropăciune; dacă cineva ar face acest lucru în Grecia, alungat departe, ar muri infam, ca fiind autorul unor lucruri urâte și teribile. […]. Pe lângă locuitorii din Lidi, faptul ca copilele să se căsătorească după ce s-au prostituat pentru bani, pare frumos; pe lângă greci nimeni nu s-ar căsători cu ele”[2].

        Dacă valorile nu sunt înscrise în natura omului, în sufletul uman pe care Dumnezeu l-a creat și în care se reflectă, dar sunt relative diferitelor culturi sau, mai specific, felului de a gândi al fiecărui om în parte aparținând acestor culturi, cum este posibil să se excludă ca un mâine incestul sau eliminarea handicapaților să fie considerate practici legitime? Nu este oare adevărat că uniunile homosexuale, considerate repugnante pentru ethos­ul public până acum douăzeci de ani, astăzi sunt legitimate de/în câteva state? Cine ar fi aprobat acum douăzeci de ani ca o bunică, cu ajutorul însămânțării artificiale, să poată da naștere propriului nepot?

Alte întrebări analoge ar putea fi formulate, cu scopul de a solicita reflecția asupra consecințelor la care conduc anumite premise culturale astăzi larg acceptate. Aceste premise sunt justificate cu ajutorul unei tematizări „teoretice” din partea unei mari mulțimi de filosofi care, inspirându-se, în diferite feluri, din hermeneutica lui Heidegger, și radicalizând-o, susțin, așa cum afirmă Marquard, că „Adevărul nu există” și „scepticismul nu constă în a nu susține nici o teză, cât a susține, de fiecare dată, mai multe teze”[3]. Absența Adevărului din panoramica filosofică actuală comportă asumarea unei multiplicități de teze care, în mod democratic, trebuie să fie puse pe același plan, pentru că nici una din ele nu poate să pretindă o supremație teoretică asupra celorlalte. Într-adevăr, nu există o realitate în sine, a cărei cunoaștere adecvată să consimtă formularea unor teze filosofice adevărate de contrapus unor teze false, pentru că, așa cum susține Vattimo, citând din Fragmente postume al lui Nietzsche, „nu există fapte, ci numai interpretări”; și înseși această teză nu poate, după părerea lui Vattimo, să fie considerată adevărată, deoarece și ea este una din multe interpretări posibile[4].

Hermeneutica, în accepțiunea pe care o asumă aceasta în filosofia actuală, este înțeleasă ca fiind dialogul infinit dintre o multiplicitate de indivizi care exprimă viziuni despre lume relative particularelor punctelor lor de vedere, iar acest dialog este făcut imposibil, din motive intrinsece, să ajungă la Adevăr. Astăzi, afirmă în această privință Morra, „hermeneutica nu mai este instrumentul pentru a citi adevărul, ci pentru a dizolva monoliticitatea Adevărului și a ajunge la înțelegerea politeismului adevărului”[5].

Adevărul, fiind relativ fiecărui subiect interpretant, poate fi, de aceea, decisă în mod democratic de către oameni, pentru că sunt ei cei care, în ultimă instanță, decid dacă să-l adore pe Dumnezeu sau pe oameni, dacă să respecte normele morale transmise de către tradiție sau să inventeze altele noi, dacă să respecte natura sau să o aservească propriilor interese, etc.

Epoca „post-modernă”, afirmă Lyotard, a șters „narațiunea-Dumnezeu” și celebrează moartea Creștinismului și al filosofiei, în vreme ce încă recunoaște valoare științei, al cărei scop este „căutarea instabilității”[6]. În această epocă, în care toate certitudinile au căzut, revine fiecărui om în parte să stabilească, tot mai provizoriu și revizuibil, sensul existenței; de aceea, se realizează astăzi profeția lui Nietzsche care, cu cuvintele lui Zarathustra, proclama: „Da, acest Eu, și contradicția și confuzia acestui eu, este încă cel care în mod leal afirmă Ființa lui, acest eu care creează, care vrea, care evaluează, și care este măsura și valoarea tuturor lucrurilor. […]. Un nou orgoliu a învățat Eul meu, iar eu îl învăț oamenilor: să nu se mai ascundă capul în nisipul cereștilor lucruri, dar să fie purtat cu mândrie, cap pământesc ce creează sensul pământului!”[7].    

Omul occidental, „măsura și valoarea tuturor lucrurilor” și creator al sensului pământului, s-a emancipat definitiv de Dumnezeu și de orice valoare morală transcendentă, și acum este, în sfârșit, liber să-și proiecteze propria existență după propriile dorințe și să-și realizeze propria voință, dominând natura cu ajutorul științei și al tehnicii, care oferă umanității actuale posibilități de negândit generațiilor trecute.

Omul de astăzi, care este liber să decidă și câte și care sunt genurile sexuale (după unii membri ale ONG-urilor prezente la a IV-a conferință a ONU asupra femeii, ființele umane se disting în masculine, feminine, homosexuale, lesbice și transsexuale[8], trăiește, însă, așa cum s-a amintit în precedență, o profundă dezorientare, pentru că este lipsit de o lumină care să conducă cu serenitate existența lui, și să-i indice drumul de parcurs. Înmulțirea constantă a suicidelor, violența asupra femeilor și a copiilor, tot mai extinsa folosire a drogurilor, răspândirea criminalității sunt numai unele din semnele acestei dezorientări, care provoacă, în general, o profundă nefericire.

  Situația existențială în care trăiește omul occidental de astăzi, nu este oare în relație cu clima culturală care îl constituie ca ființă din punct de vedere istoric întrupată?

Cine a gândit ideile care circulă astăzi în Occident, și care este originea lor? Mai ales, ce incidență au ele în felul de a gândi și de a acționa în viața a sute de milioane de oameni? Este chiar imposibil să se cunoască natura omului? Dumnezeu este numai o fantezie umană sau există cu adevărat? Reflecția filosofică și teologică nu poate să se eschiveze în a da un răspuns acestor interogative.

---

[1] F.NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, cit., p. 176-177.

[2] DIELS, 12 [90]. 2,14,16 (H.DIELS, I sofisti. Frammenti e testimonianze, Laterza, Roma-Bari 1954. Il numero tra parantesi quadre indica la collocazione del capitolo nella sesta edizione dei Vorsokratiker di Diels-Kranz, vol.II).

[3] O.MARQUARD, Apologia del caso, Il Mulino, Bologna 1991, p.84.

[4] Cfr.G.VATTIMO, Oltre l'interpretazione, Laterza, Roma-Bari 1995.

[5] G.MORRA, Dio nella filosofia postmoderna, relazione tenuta al Convegno sul tema "Dio oggi", svoltosi a Roma il 2-3 dicembre 1993 presso la Pontificia Università Urbaniana.

[6] J.F.LYOTARD citato in ibidem.

[7] F.NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, cit.,p.36.

[8] Le ONG (Organizzazioni Non Governative) hanno organizzato, parallelamente alla IV conferenza dell'ONU sulla donna, svoltasi nel settembre del 1995 a Pechino, una serie di incontri culturali riguardante temi di attualità, quali ad esempio: "L'uso di bambole di gomma in grandezza naturale e di vibratori per alleviare l'oppressione sessuale delle donne", "Tecniche di corteggiamento tra lesbiche: teoria e pratica".

Din Prima învăţătură a sfântului Vincenţiu din Insulele Lerine, preot (cap. 23: PL 50, 667-668)

Dezvoltarea învăţăturii creştine

 

Poate cineva ar putea să se întrebe: oare nu va exista niciodată un progres al religiei în Biserica lui Cristos? Desigur că va exista, şi încă un progres foarte mare. Cine poate fi aşa de duşmănos faţă de oameni şi ostil faţă de Dumnezeu, încât să vrea să împiedice progresul? Totuşi, trebuie să fim atenţi că este vorba de un adevărat progres al credinţei, şi nu de o schimbare. Adevăratul progres are loc prin intermediul dezvoltării interne. Însă este schimbare atunci când o învăţătură se transformă în alta.

Aşadar, este necesar ca, o dată cu trecerea timpurilor, să crească şi să progreseze cât mai mult posibil înţelegerea, ştiinţa şi înţelepciunea, atât ale fiecăruia, cât şi ale tuturor, atât ale unui singur om, cât şi ale întregii Biserici. Însă trebuie să rămână mereu aceleaşi genul învăţăturii, învăţătura însăşi, semnificaţia sa şi conţinutul său. Religia sufletelor urmează aceeaşi lege care reglementează viaţa trupurilor. Acestea, deşi cresc şi se dezvoltă cu trecerea anilor, rămân aceleaşi de mai înainte. Desigur că este diferenţă între floarea tinereţii şi secerişul bătrâneţii, dar sunt aceiaşi adolescenţi de altădată cei care devin bătrâni. Deci se schimbă vârsta şi starea, dar rămâne mereu acelaşi individ. Natura rămâne unică şi identică, persoana rămâne unică şi identică.

Mădularele sugarului sunt mici, iar cele ale tânărului sunt mai mari. Însă sunt aceleaşi. Mădularele omului adult nu mai au proporţiile mădularelor copilului. Cu toate acestea, cele care există la vârsta matură existau deja, aşa cum ştiu toţi, în embrion, aşa încât, în ce priveşte părţile trupului, nu se găseşte nimic nou în adulţi care să nu fi fost deja prezent în copii, chiar în starea embrionară.

Nu este nici o îndoială în acest sens. Aceasta este legea adevărată şi autentică a progresului organic. Aceasta este ordinea minunată stabilită de natură pentru orice creştere. La vârsta matură se întinde şi se dezvoltă în forme tot mai ample tot ceea ce înţelepciunea creatorului a format anterior în trupuşorul celui mic.

Dacă, o dată cu trecerea timpului, specia umană s-ar schimba în aşa fel încât să aibă o structură diferită sau s-ar îmbogăţi cu vreun mădular deosebit de cele obişnuite de înainte, sau ar pierde vreunul, ar rezulta că întreg organismul ar fi profund alterat sau diminuat. În orice caz, nu ar mai fi acelaşi. Şi dogma religiei creştine trebuie să urmeze aceste legi. Progresează, consolidându-se o dată cu trecerea anilor, dezvoltându-se împreună cu timpul, aprofundându-se împreună cu vârsta. Însă este necesar să rămână mereu absolut intactă şi nealterată.

Înaintaşii noştri au semănat deja din primele timpuri, în câmpul Bisericii, sămânţa credinţei. Ar fi absurd şi incredibil ca noi, fiii lor, în locul adevărului genuin al grâului, să culegem rodul înşelăciunii, adică al greşelii neghinei. Dimpotrivă, este drept şi total logic să se excludă orice contradicţie între înainte şi după. Noi secerăm acelaşi grâu al adevărului, care a fost semănat şi care a crescut până la maturizare. Aşadar, deoarece există ceva din primul semănat care mai poate să se dezvolte o dată cu trecerea timpului, şi astăzi poate să fie obiect al cultivării fericite şi rodnice.

Faţa lui Cristos

O recitire a documentelor Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican

de Manlio Sodi*

Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.

A revizita astăzi Conciliul al II-lea din Vatican, într-o perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.

În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.

Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.

O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin folositor. Mai interesant - chiar dacă mai angajant - este de a percepe trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale diferitelor documente.

Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie generală va permite demararea unei perspective de sinteză.

1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează sacramentele pentru viaţa lumii

Titlul singur constituie un program de lectură şi de aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie reflexie a unei Feţe!

A celebra credinţa în istorie este provocarea Bisericii, a oricărei Biserici. Atunci când trebuie să se confrunte cu realitatea credinţei, orice tip de problematică experimentează că conţinutul acesteia nu este o realitate de la sine, abstractă, sau un cod de norme impus de sus şi fără legătură cu viaţa. Dimpotrivă, ne aflăm în faţa unei credinţe întrupate în istorie, a unei credinţe care nu poate să subziste dacă este desprinsă de istorie. Aşadar, credinţa şi timpul sunt două realităţi strâns interdependente: credinţa se manifestă în timp şi timpul se prezintă drept categoria în care credinţa se exprimă şi cheamă la o confruntare şi la un răspuns destinate să fie întrupate într-o istorie.

Urma sigură şi cea mai nemijlocită pentru a verifica această realitate de credinţă este cea repropusă în Conciliul al II-lea din Vatican îndeosebi în cele patru documente constituţionale care, considerate atât singular cât şi mai mult global, constituie "cheia de interpretare a celorlalte decrete şi declaraţii" (Sinod 1985) ale adunării ecumenice, deci şi a acţiunii Bisericii.

1.1. Un cult în duh şi adevăr (Sacrosanctum Concilium)

Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, aprobată la 4 decembrie 1963, este împărţită în şapte capitole şi un adaos, cuprinzând 130 de paragrafe. Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat cultului prima parte a lucrărilor sale, având conştiinţa că o reînnoire adecvată a Bisericii nu putea să pornească decât de la ceea ce este inima ei, izvorul din care ia energie şi viaţă pentru orice activitate a sa şi în acelaşi timp termen de confruntare pentru orice iniţiativă care tinde să realizeze întâlnirea dintre om şi Dumnezeu, şi viceversa.

Din SC reiese că reflecţia conciliară s-a situat într-o perspectivă de istorie de mântuire. Discursul cultual din SC consideră, de fapt, "misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu" (Col 1,26) pregătit progresiv şi în sfârşit revelat şi realizat de Dumnezeu Tatăl în istoria omului " când a venit plinirea timpurilor" (Gal 4,4). Misiunea pe care Tatăl a încredinţat-o lui Cristos şi pe care Cristos a dus-o la împlinire în persoana sa, a încredinţat-o Bisericii mirabile sacramentum: expresia reafirmă că Cristos este primul şi primordialul sacramentum din care derivă sacramentum general care este Biserica ce se exprimă, se manifestă şi trăieşte prin sacramenta; pentru aceasta - şi în acest sens - Biserica este semn eficace de mântuire (sacramentum). Şi toate acestea le realizează prin misiunea sa pe care SC 6 o sintetizează în două aspect strâns corelate: vestirea împărăţiei lui Dumnezeu şi realizarea acestei vestiri "prin jertfă şi sacramente".

Ansamblul perspectivei cultuale manifestă aşadar o linie de întrupare a proiectului de mântuire în timp: această linie are un început, are o împlinire radicală în jertfa lui Cristos şi de atunci a început o actualizare în fiecare om, mereu prin Cristos în Duhul Sfânt. De aceea timpul se revelează, atât din partea lui Dumnezeu cât şi din partea omului, categoria de confruntare personală şi comunitară cu realitatea divino-umană a mântuirii în istorie. În felul acesta credinciosul contemplă Faţa lui Cristos vestit şi celebrat în sfintele taine.

1.2. Un "popor sfânt" în drum spre Împărăţie (Lumen gentium)

Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, aprobată la 21 noiembrie 1964, este constituită din opt capitole şi dintr-o Notă explicativă prealabilă, cuprinzând 69 de paragrafe.

Tratând despre misterul Bisericii, LG o prezintă ca "un sacrament sau semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (LG 1). Explicarea acestui lucru scoate în evidenţă perspectiva istorică a acestui mister, aşa de bine sintetizată în LG 2:

"Iar pe cei care cred în Cristos [Tatăl] a hotărât să-i adune în sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în «timpurile din urmă», a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor. Atunci, după expresia Sfinţilor Părinţi, toţi drepţii, începând cu Adam, «de la dreptul Abel până la ultimul ales», se vor aduna la Tatăl în Biserica universală".

Este vorba de o ţintă rânduită mai dinainte de Tatăl, a cărei realizare trece prin misiunea şi opera Fiului şi pe care Duhul Sfânt, sfinţitorul Bisericii, o duce la împlinire în fiecare om (cf. LG 2-4).

De-a lungul timpului, viaţa lui Cristos devine viaţă a credincioşilor "prin sacramente", deoarece acestea permit o unire tainică şi reală cu Cristos suferind şi glorios: este acel drum de conformare la Cristos pe care credincioşii sunt chemaţi să-l realizeze "până când Cristos va fi format în ei" (cf. LG 7). Încă o dată, Faţa lui Cristos este termenul de referinţă al poporului pe care Cristos însuşi şi l-a dobândit cu propriul Sânge şi care continuă în timp propriul drum spre Împărăţie.

1.3. Un Dumnezeu care se face cunoscut şi vorbeşte în istorie (Dei Verbum)

Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, aprobată la 18 noiembrie 1965, este constituită din şase capitole şi dintr-o Notificare, cuprinzând 26 de paragrafe.

Perspectiva din DV o preia pe cea din SC şi din LG când aminteşte că "economia revelaţiei are loc prin evenimente şi cuvinte strâns unite între ele"; de fapt, operele manifestă în mod tangibil acţiunea lui Dumnezeu în istorie, iar cuvintele ajută la înţelegerea sensului profund al operelor (cf. DV 2). Aşadar în această linie trebuie văzută fie faza pregătirii pentru revelaţia evanghelică (cf. DV 3), fie faza împlinirii acesteia în Cristos (cf. DV 4).

Continuând în optica sa deosebită, documentul conciliar ilustrează a treia fază a mântuirii: adică aceea a acceptării revelaţiei prin ascultarea credinţei din partea fiecărui om (cf. DV 5) în timpul Bisericii. Şi aici se înţelege contextul liturgic-cultual pe care se mişcă conţinuturile din DV (17 paragrafe din 26 fac referinţă directă sau indirectă la cult) şi care apoi vor avea o realizare minunată în diferitele Lecţionare ale Ritului Roman şi în Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini a lui Benedict al XVI-lea. Aşadar o perspectivă care aminteşte de Faţa lui Cristos aşa cum s-a manifestat în istorie, dar care trimite mai ales la diferitele modalităţi cu care această Faţă interpelează perenul astăzi al credinciosului şi al societăţii.

1.4. O Biserică întrupată în istorie (Gaudium et spes)

Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, aprobată la 7 decembrie 1965, este structurată în două părţi, cuprinzând nouă capitole, împărţite în 93 de paragrafe.

Viziunea amplă şi articulată din GS ajută să citim şi stimulează să realizăm această prezenţă şi acţiune a Bisericii în istoria marilor evenimente precum şi în cea mică de fiecare zi în care omul este chemat să se realizeze în cadrul fiecărui eveniment uman. Obiectivul este acela de a pune "la dispoziţia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primeşte de la Întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană - cea care trebuie refăcută. Aşadar, omul, şi anume omul privit în unitatea şi integralitatea sa, omul, cu trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa sa..." (GS 3).

Omului pelerin în timp, în confruntare cu toate tensiunile, instanţele, dezechilibrele şi contradicţiile istoriei şi cu întrebările cele mai profunde care străbat viaţa sa, i se repropune realitatea Bisericii conştiente că este acest popor aflat încontinuu în drum spre Cristos, omul nou, pentru că "numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului"; numai Cristos "revelând misterul Tatălui şi al iubirii acestuia îl dezvăluie pe deplin omului pe om" (GS 22).

Activitatea umană recapătă semnificaţia originară de prelungire a operei Creatorului, de "contribuţie personală la realizarea planului providenţial al lui Dumnezeu în istorie" (GS 34). Însă o istorie care este "pătrunsă de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura... până în ziua de apoi" (GS 37); însă o bătălie care este deja marcată de o soluţie pascală de când Cristos "a venit să locuiască pe pământul oamenilor", de când a intrat "în istoria lumii ca omul desăvârşit" (GS 38).

În acest drum, în această operă de eliberare şi de proiecţie "în viitor", Biserica are o chezăşie de speranţă şi un viatic: ceea ce însuşi Domnul "a lăsat alor săi sacramentul credinţei, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în Trupul şi Sângele lui glorios, Cină a comuniunii frăţeşti şi pregustare a ospăţului veşnic" (GS 38). Termenul ultim al acestui drum din punct de vedere cronologic ne scapă, însă ontologic este deja în mâinile oricărei persoane care realizează împărăţia lui Dumnezeu în propriul astăzi, până când acest hodie "va ajunge la perfecţiune cu venirea Domnului" (GS 39). Şi în întâlnirea cu Faţa sa aşteaptă Biserica împlinirea propriei misiuni.

2. De la "comunicare" la slujirea şi viaţa preoţilor

O a doua perspectivă de aprofundare este oferită de confruntarea cu Decretele conciliare. Este vorba de explicarea de teme care sunt condensate în Inter mirifica, în Orientalium Ecclesiarum, în Unitatis redintegratio, în Christus Dominus, în Perfectae caritatis, în Optatam totius, în Apostolicam actuositatem, în Ad gentes divinitus şi în Presbyterorum ordinis.

Decretele date ating domenii diversificate; şi totuşi în ansamblul lor contribuie la evidenţierea altor aspecte într-un fel convergente spre obiectivul central: adică acela de a face să strălucească Faţa lui Cristos în viaţa şi în misiunea Bisericii şi a credinciosului. De aceea, în această optică este posibil să se perceapă specificul fiecăruia, fie el şi în formă extrem de sintetică.

2.1. O comunicare în slujba Împărăţiei (Inter mirifica)

Decretul despre instrumentele de comunicare socială Inter mirifica, aprobat la 4 decembrie 1963, este împărţit în două capitole scurte, cu un total de 24 de paragrafe.

Timpul scurs din 1963 până astăzi a permis să se constate că lumea comunicaţiei a realizat un drum inimaginabil. Însă documentele nu sunt legate de tehnici; dimpotrivă, încearcă să orienteze folosirea lor pentru ceea ce este misiunea Bisericii. În această linie, împletirea dintre legea morală, dreptul la informaţie, raportul cu opinia publică... se conjugă cu responsabilităţile tuturor care în diferite forme lucrează în sectorul comunicaţiei sau care trebuie să educe la folosirea corectă a unui instrumentar care astăzi a ajuns la un rafinament care până cu puţin timp în urmă era numai obiect de fantezie.

Dacă Conciliul a examinat problematica este datorită conştiinţei că apostolatul în multiplele sale forme are nevoie de mijloacele de comunicare socială. Pentru aceasta, documentul invită la activarea tuturor energiilor necesare pentru a face în aşa fel încât Faţa lui Cristos să poată fi cunoscută în orice mod. Aici se inserează raportul specific cu obiectivul Întâlnirii: Faţa lui Cristos în multiplele sale exprimări trebuie prezentată şi vestită cu corectitudine şi deontologie profesională. Este drumul Evangheliei cel care valorizează toate formele de comunicare posibile, numai ca să ajungă la obiectivul întâlnirii dintre Cristos şi persoană.

2.2. Viaţa Bisericilor Orientale Catolice (Orientalium Ecclesiarum)

Decretul despre Bisericile orientale catolice Orientalium Ecclesiarum, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în mai multe secţiuni şi distribuit în 30 de paragrafe. Conţinuturile acestui document permit să se ridice o privire atentă asupra Bisericilor orientale în comuniune cu Biserica Romei. Este un parcurs care pune în contact cu o bogăţie adesea necunoscută, constituită din patrimoniul spiritual al acestor Biserici; patrimoniu care trebuie să fie păstrat şi dezvoltat.

În această linie, atenţia se îndreaptă îndeosebi spre disciplina sacramentelor şi spre cult în general, pentru că acesta este locus în care şi prin care se împlineşte manifestarea cea mai elocventă şi ridicată de apartenenţă la comunitatea eclezială. O apartenenţă determinată adesea de faptul de a fi pusillus grex în mijlocul contextelor religioase care nu întotdeauna sunt atente la respectarea celuilalt.

Faţa lui Cristos care transpare din conţinuturile documentului este splendidă. Splendidă prin ceea ce reiese din însuşi faptul existenţei acestor Biserici; splendidă prin patrimoniul spiritual care constituie o reflexie a acestei Feţe în sfintele celebrări şi în bogăţia patrimoniului cultual; dar splendidă şi prin ceea ce poate să transpară din raportul cu alte Biserici care - deşi "despărţite" - oferă totuşi spaţii de dialog pentru o comuniune constant in fieri.

2.3. Semnificaţia şi rolul ecumenismului (Unitatis redintegratio)

Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în trei capitole distribuite în 24 de paragrafe. Nu putea lipsi atenţiei Conciliului al II-lea din Vatican problematica referitoare la ecumenism. Conţinuturile textului conciliar pe de o parte dau cont despre problematică; dar pe de altă parte scot în evidenţă şi principiile catolice despre ecumenism.

De la aceste principii se mişcă exercitarea ecumenismului însuşi, într-un raport dialectic cu diferitele comunităţi ecleziale, atât din Orient cât şi din Occident. Rezultă o viziune care permite să se perceapă că în aceşti ani s-a desfăşurat un drum intens care a permis să se adune roade însemnate. Un drum caracterizat de intervenţii magisteriale cum ar fi, de exemplu, Ut unum sint a lui Ioan Paul al II-lea; dar şi de gesturi încărcate de profeţie.

Rămâne faptul că Faţa lui Cristos în această situaţie de dezbinare nu reuşeşte să strălucească. Viaţa Bisericilor şi responsabilitatea reprezentanţilor lor sunt un element asupra căruia trebuie chemată angajarea de întoarcere la Evanghelie; la acea Evanghelie care, singură, se află originea comuniunii celei mai profunde cu Cristos şi cu fraţii.

2.4. Misiunea Episcopilor (Christus Dominus)

Decretul despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în trei capitole distribuite în 44 de paragrafe.

Nu trebuie să ne uimim dacă Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat multă atenţie episcopului. A făcut asta în diferite documente ale sale, începând de la Sacrosanctum Concilium pentru a ajunge la Lumen gentium; şi face asta îndeosebi în acest decret pentru a scoate în evidenţă raportul dintre episcop şi Biserica universală şi episcop cu Bisericile particulare.

În multitudinea activităţilor episcopale reiese o realitate de fapt anunţată chiar de la început: papa şi episcopii perpetuează opera lui Cristos. De aceea, în această optică toate indicaţiile şi dispoziţiile cuprinse în document tind să facă în aşa fel încât opera lui Cristos - aşadar Faţa sa - să poată fi cât mai transparentă posibil chiar prin slujirea episcopală.

2.5. Profeţia vieţii călugăreşti (Perfectae caritatis)

Decretul despre reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae caritatis, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în 25 de paragrafe.

Dacă deja LG a tratat despre călugări este pentru că ei sunt o limfă vitală pentru Biserică, iar viaţa lor în slujba comunităţii este traducerea practică a unei carisme care constituie o bogăţie în marea varietate de forme ecleziale atât la nivel de apartenenţă cât şi de acţiune însăşi.

Decretul este orientat mai ales să promoveze reînnoirea vieţii călugăreşti. Este un input pe care Conciliul îl dă pentru ca în fidelitate faţă de carisma originară, fiecare familie călugărească să poată adapta bogăţia propriei missio pentru a aduna provocările care apar astăzi în faţa lor.

Şi în acest caz este uşor de perceput raportul cu obiectivul acestei intervenţii. Pe faţa călugărului ascultător, sărac şi curat străluceşte Faţa lui Cristos, şi el ascultător, sărac şi curat, pentru a fi în slujba deplină a Tatălui.

2.6. Provocarea formării sacerdotale (Optatam totius)

Decretul despre formarea preoţească Optatam totius, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în şapte parcursuri, distribuite în 22 de paragrafe, la care se adaugă o concluzie.

Chemarea la viaţa preoţească este dar de sus; însă răspunsul la această chemare cere un parcurs de formare foarte angajant. Acesta este sensul esenţial al Decretului care dacă, pe de o parte, cere ca în fiecare naţiune să se facă un regulament şi să se activeze pentru a favoriza în toate modurile vocaţiile sacerdotale, pe de altă parte apare angajarea orânduirii studiilor în seminarii şi în facultăţi.

Aici se află marea provocare a formării spirituale şi intelectuale. Împletirea lor este determinantă în vederea unei acţiuni pastorale care să ţină cont de situaţia culturală şi ambientală. În această optică, studiile filozofice şi teologice sunt chemate să se reechilibreze într-un dialog cu ceea ce realizează încontinuu cercetarea şi cu tot ceea ce constituie auditus culturae.

Ce Faţă a lui Cristos transpare din ansamblul Decretului? Totul este concentrat în nr. 16, acolo unde se dă sensul studiilor teologice şi se orientează perspectiva sintezei în jurul acelei întâlniri cu Cristos prezent şi activ în sfintele taine.

2.7. Apostolatul laicilor (Apostolicam actuositatem)

Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, aprobat la 18 noiembrie 1965, este împărţit în şase capitole, distribuite în 33 de paragrafe.

Un decret mare şi împărţit caracterizează şi punctează ceea ce se referă la apostolatul laicilor. De la chemare la scopurile şi la diferitele domenii ale apostolatului, se schiţează modalităţi în care acest lucru se realizează, dar şi ordinea care trebuie respectată şi în definitiv formarea pentru această angajare.

Conţinuturile recitite în lumina fie a Constituţiilor conciliare şi fie în optica a ceea ce a avut loc şi în sinoadele episcopilor, precum şi în documentele magisteriului, se evidenţiază cu valoarea lor profetică.

Totul se întemeiază pe participarea laicilor la misiunea Bisericii pentru ca prin ei "lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos" (AA 2). În această linie se înţelege că "vocaţia creştină este, prin natura sa, şi chemare la apostolat" (ibid.).

De aceea, a reparcurge întregul document conciliar înseamnă a schiţa încă o dată Faţa lui Cristos prin activitatea apostolică din parte fiecărui laic: o misiune la care sunt chemaţi toţi cei botezaţi.

2.8. Vitalitatea misiunilor (Ad gentes)

Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, aprobat la 7 decembrie 1965, este structurat în şase capitole, al căror conţinut este distribuit în 42 de paragrafe.

Foarte articulat este Decretul; nici nu poate să fie altfel, dat fiind faptul că Biserica, prin natura sa, este misionară. Capitolele evidenţiază principiile doctrinale care se află la originea acestei activităţi, pentru a se deschide apoi la opera misionară în ea însăşi, la activitatea Bisericii, la misionari şi la organizarea activităţii lor. La această angajare este chemată să-şi dea propria contribuţie cooperarea tuturor Bisericilor, pentru că obligaţia misionară aparţine întregului popor al lui Dumnezeu împărţit în mod diferit.

Şi din confruntarea cu acest document, în lumina a ceea ce a reieşit ulterior în documente oficiale şi în strategii de acţiune, precum şi de formare, rezultă un ansamblu de elemente care au ca unic obiectiv misterul Feţei lui Cristos care trebuie vestită şi făcută cunoscută prin toate activităţile de promovare umană şi creştină pe care această vestire le comportă.

2.9. Slujirea şi viaţa preoţilor (Presbyterorum ordinis)

Decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor, Presbyterorum ordinis, aprobat la 7 decembrie 1965, este organizat în trei capitole; conţinutul lor este distribuit în 22 de paragrafe.

Şi asupra acestor perspective au existat dezvoltări în Sinoade şi într-o documentaţie magisterială complexă menită să facă în aşa fel încât preoţimea să răspundă tot mai mult şi mai bine la misiunea la care a fost chemată în virtutea chemării speciale. De aici încrederea în Dumnezeu amintită chiar la încheierea documentului; o încredere care trebuie pusă din nou în vederea împlinirii misiunii preaînalte.

O misiune care încă o dată are ca obiectiv numai acea Faţă a lui Cristos care trebuie să strălucească în orice mod şi în multiplele activităţi în care figura preotului este chemată să dea propria colaborare zeloasă.

3. Între educaţie, religii necreştine şi libertate religioasă

O a treia perspectivă de aprofundare este constituită de confruntarea directă cu textele Declaraţiilor conciliare, constituie din Gravissimum educationis, din Nostra aetate şi din Dignitatis humanae. Educaţia, raportul cu religiile necreştine şi libertatea religioasă constituie tot atâtea teme care de la Conciliul al II-lea din Vatican au apărut cu actualitate mai puternică, confirmând şi în aceasta dimensiunea profetică a lucrărilor conciliare.

3.1. Educaţia creştină (Gravissimum educationis)

Declaraţia despre educaţia creştină Gravissimum educationis, aprobată la 28 octombrie 1965, este constituită din 12 paragrafe şi o concluzie.

Tema educaţiei atinge întreaga societate; însă este diferit modul de a o înţelege şi de a o realiza. Declaraţia porneşte de la faptul de a aminti că dreptul la educaţie este un drept universal, pentru a preciza sensul său creştin. Din aceste principii provin rolurile responsabililor, diferitele metode, importanţa şcolilor, obligaţiile şi drepturile părinţilor, etc.

De ce toată această atenţie? Pentru că Biserica "trebuie să se preocupe de întreaga viaţă a omului... în măsura în care este legată de chemarea cerească" (Proemio). Pornind de la această realitate de fapt, persoana percepe progresiv sensul propriei vieţi şi mai ales posibilitatea de a se confrunta cu acele valori care-i permit după aceea să ajungă la realizarea deplină.

În parcursul educativ, valorile religioase nu constituie termenul ultim, ci termenul constant de referinţă şi de confruntare pentru ca realizarea deplină a maturizării persoanei să poată fi împlinită în armonie. Şi toate acestea nu sunt altceva decât o percepere a acelor semne care contribuie la schiţarea mai bună a Feţei lui Cristos în persoană, în orice fază a propriei creşteri.

3.2. Religiile necreştine (Nostra aetate)

Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate, aprobată la 28 octombrie 1965, este cel mai scurt document conciliar: cinci paragrafe.

Documentul evidenţiază că Biserica ia în considerare toate religiile cu "respect sincer" deoarece uneori au elemente care "reflectă o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii" (NAe 2).

Însă obiectivul acestei atitudini este amintit imediat după aceea: să-l vestească "pe Cristos, care este «Calea, Adevărul şi Viaţa» în care oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat toate cu sine" (ibidem).

Din acest program de viaţă provine atenţia şi dialogul cu religia musulmană şi iudaică în mod deosebit. Şi toate acestea în vederea unei fraternităţi universale care să permită invocarea lui "Dumnezeu Tatăl tuturor" (Nae 5) şi să se depăşească orice discriminare.

Încă o dată este chemată Faţa lui Cristos să triumfeze nu printr-un triumfalism inutil şi gol, ci pentru ca toţi oamenii să-şi dea seama că sunt fii ai aceluiaşi Tată care este în ceruri (cf. ibidem).

3.3. Libertatea religioasă (Dignitatis humanae)

În sfârşit, Declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, aprobată la 7 decembrie 1965, este împărţită în două părţi, cuprinzând 15 paragrafe. Ultima Declaraţie atinge aspectele generale ale libertăţii religioase şi apoi considerarea acestei problematici în lumina revelaţiei.

Totul porneşte de la conştiinţa despre demnitatea persoanei şi despre valorile spiritului în aşa fel încât să se realizeze "exercitarea liberă a religiei în societate" (DH 1). Pentru aceasta, "toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale şi, o dată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze" (ibidem).

Aşadar a trata şi mai ales a duce înainte proiectul Conciliului al II-lea din Vatican implică realizarea misiunii de a face în aşa fel încât Faţa lui Cristos să se evidenţieze progresiv în conştiinţa fiecărei persoane pentru a adera la ea în plinătate.

4. Concluzii

Şi documentele Conciliului al II-lea din Vatican schiţează Faţa lui Cristos? În acest moment, întrebarea este superfluă. Atât luate fiecare în parte cât şi considerate în globalitatea lor, toate documentele conduc - şi nici nu poate să fie altfel - la acea Faţă care în modalităţile şi situaţiile cele mai diferite este chemată să strălucească în viaţa Bisericii şi în panorama societăţii de astăzi şi din totdeauna.

Parcursul realizat ne-a permis să percepem şaisprezece modalităţi diferite de vestire sau de aprofundare a acestei Feţe. Este bogăţia Conciliului al II-lea din Vatican care în parte s-a revărsat deja în ţesutul eclezial prin atâtea situaţii şi intervenţii magisteriale, dar care în bună parte încă aşteaptă să fie percepută în plinătatea sa prin drumul care se află în faţa noastră.

În optica şi în orizontul celebrărilor aniversării a 50 de ani ai Conciliului, şi această citire specială a documentelor poate să constituie o invitaţie de a intra în acele perspective care denotă încă o dată modul în care Duhul Domnului acţionează în istorie cu modalităţi şi limbaje cu totul ale sale. Ne revine nouă să le adunăm şi să le interpretăm şi mai ales să le realizăm pentru ca Faţa lui Cristos să strălucească în viaţa credincioşilor şi a fiecărei persoane chemate la viaţă.

Ca pregătire pentru evenimentul Marelui Jubileu al anului 2000, Tertio millennio advenient a lui Ioan Paul al II-lea, prospectând lucrările de pregătire imediată, la nr. 36 scria:

"Cercetarea cugetului nu poate să nu se refere şi la receptarea Conciliului, acest mare dar al Duhului oferit Bisericii la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. În ce măsură Cuvântul lui Dumnezeu a devenit mai deplin sufletul teologiei şi inspiratoarea întregii existenţe creştine, aşa cum cerea Dei Verbum? Este trăită liturgia ca «izvor şi culme» a vieţii ecleziale, conform învăţăturii din Sacrosanctum Concilium? Se consolidează, în Biserica universală şi în Bisericile particulare, ecleziologia de comuniune din Lumen gentium, dând spaţiu carismelor, slujirilor, diferitelor forme de participare a Poporului lui Dumnezeu, chiar fără a da loc unui democratism şi unui sociologism care nu oglindesc viziunea catolică despre Biserică şi spiritul autentic al Conciliului al II-lea din Vatican? O întrebare vitală trebuie să se refere şi la stilul raporturilor dintre Biserică şi lume. Directivele conciliare - oferite în Gaudium et spes şi în alte documente - ale unui dialog deschis, respectuos şi cordial, însoţit totuşi de un discernământ atent şi de mărturia curajoasă a adevărului, rămân valabile şi ne cheamă la o angajare ulterioară".

Sunt perspective pe care Scrisoarea apostolică a lui Ioan Paul al II-lea Novo millennio ineunte le-a receptat şi le-a relansat după aceea în cuvintele sale conclusive, la nr. 57:

"Câte bogăţii [...] în orientările pe care Conciliul al II-lea din Vatican ni le-a dat! De aceea, în pregătirea marelui jubileu, am cerut Bisericii să se întrebe asupra recepţionării Conciliului. S-a făcut? [...] O dată cu trecerea anilor, aceste texte nu-şi pierd din valoare şi nici din strălucire. Este necesar ca ele să fie citite într-o manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului, în interiorul tradiţiei Bisericii. La încheierea jubileului am simţit mai mult ca oricând datoria de a considera Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: el ne-a oferit o busolă sigură pentru a ne orienta pe drumul secolului care se deschide".

Există, în sfârşit, un aspect care face parte pe deplin din această mare albie care constituie un capitol special al acestei istorii conciliare şi al hermeneuticii sale: reforma liturgică. Este, fără îndoială, în unele aspecte, "pagina" cea mai elocventă a "traducerii" aflate în desfăşurare a unui proiect conciliar fundamentat în jurul unei cunoaşteri mai ample şi profunde a Cuvântului lui Dumnezeu (care se realizează pornind de la experienţa vestirii în celebrări) şi al unei experienţe mai participate a cultului ca "paradigmă de comunicare autentică" dintre Dumnezeu şi poporul său. Cărţile liturgice reformate - împreună cu o mare cantitate de studii şi comentarii - constituie o "traducere" şi un "comentariu" care prelungesc şi realizează în timp mens conciliară pentru ca să strălucească tot mai mult Faţa lui Cristos pe faţa credinciosului şi a Bisericii.

* Preşedintele Facultăţii de litere creştine şi clasice din Universitatea Pontificală Saleziană şi preşedinte al Academiei Pontificale de Teologie

(După Zenit, 6, 7, 8, 9 şi 10 octombrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

„Fugi, taci, linişteşte-te!“

Un lucru pe care trebuie să ni-l amintim de fiecare dată când citim Patericul egiptean este că soluţiile pe care le aflăm în paginile sale sunt soluţii particulare, dar cu valoare paradigmatică, de model. Adică ne putem găsi foarte bine rezolvarea acolo, dar nu înseamnă că ceea ce citim în Pateric este soluţia obligatorie în toate situaţiile. Într-o asemenea grilă pot fi citite şi primele două apoftegme despre avva Arsenie. Iată-le: Avva Arsenie, când încă era la palat, se ruga lui Dumnezeu zicând: "Doamne, arată-mi cum să mă mântuiesc!" Şi i-a venit un glas care i-a zis: "Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui!" Iar cea de-a doua: Tot el, după ce s-a retras în viaţă singuratică, s-a rugat din nou cu aceleaşi cuvinte. Şi a auzit un glas mare zicându-i: "Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te!" Iată rădăcinile nepăcătuirii.Aceste descoperiri sunt făcute avvei Arsenie şi se adresează în primul rând lui, iar apoi celor care, având o structură sufletească similară, se pot mântui în acelaşi fel. Nu înseamnă că retragerea absolută, fuga de oameni sunt condiţii necesare pentru mântuirea fiecăruia. Ba mai mult chiar, nu înseamnă că soluţia aceasta, perfect valabilă pentru Arsenie, este aplicabilă tuturor călugărilor.

Cele două revelaţii succesive care îl îndeamnă pe Arsenie să se retragă au ca punct culminant liniştea. Citindu-le împreună putem spune că Sfântului Arsenie i se porunceşte să fugă de oameni, să tacă pentru ca să se liniştească şi în felul acesta se va mântui. Îndrumarea vine şi pe fondul unei constituţii sufleteşti aparte. Arsenie este un iubitor al singurătăţii şi confirmă asta de fiecare dată când are ocazia. E de ajuns să vedem apoftegmele 7 şi 28. O vom reda aici doar pe prima dintre ele: Odată, fericitul arhiepiscop Teofil a venit la avva Arsenie împreună cu un mare dregător şi au cerut să asculte un cuvânt de la bătrân. După o tăcere scurtă bătrânul le-a zis: "Dacă vi-l spun, îl veţi păzi?" Ei au promis că-l păzesc. Atunci bătrânul le-a zis: "Unde auziţi de Arsenie, nu vă apropiaţi!"

Nu poţi să vorbeşti despre avva Arsenie Romanul şi să nu pomeneşti însingurarea lui, dar în apoftegmele citate mai sus o atenţie deosebită merită înşiruirea: "fugi, taci, linişteşte-te!" Această succesiune aduce aminte de cuvântul Mântuitorului: "Tu însă, când te rogi intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie" (Mt. 6, 6). Rugăciunea se face aşadar în intimitate, în singurătate, cufundat înlăuntrul tău (ceea ce însă nu exclude nicidecum cultul sau rugăciunea publică). Pentru a obţine o astfel de intimitate de lungă durată cu Dumnezeu, e nevoie de retragere, de izolare. Apoi, după ce au fost eliminaţi pe cât posibil stimulii externi, ispitele şi tulburările care ar putea veni din afară, e nevoie de tăcere. În tăcere omul se adună în sine, iese din risipirea cotidiană şi se apropie, un pas în plus, de linişte. Acea isihie atât de favorabilă rugăciunii şi contemplaţiei.

Retragerea, izolarea şi tăcerea nu sunt decât primii paşi, care în sine nu valorează nimic, pentru că singure aceste virtuţi nu te pot uni cu Dumnezeu. Dar ele oferă foarte bine cadrul pentru o atare întâlnire.

 

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Cultul morţilor şi consolarea îndoliaţilor

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)
'În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.'(Luca 7, 11-16)

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, care ne prezintă minunea învierii fiului văduvei din Nain, vedem cum porunca iubirii faţă de aproapele se împlineşte şi prin grija faţă de cei trecuţi din viaţa aceasta pământească. De asemenea, Evanghelia ne învaţă să arătăm compasiune oamenilor îndureraţi în urma trecerii la Domnul a celor apropiaţi lor.

În acest sens, când Biserica săvârşeşte slujbele de înmormântare a celor decedaţi, deodată cu rugăciunile ei pentru aceştia, ea îi mângâie sau îi consolează şi pe cei întristaţi, ca ei să nu se prăbuşească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Întrucât rugăciunea este expresia cea mai reală şi profundă a iubirii izvorâte din adevărul credinţei mântuitoare, în acest context se înscriu în Ortodoxie şi rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, deoarece 'fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem' (Romani 14, 8). Astfel, formăm în Biserică un singur trup, în care Hristos – Capul Bisericii 'stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii' (Romani 14, 9), iar 'dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună' (1 Corinteni 12, 26).

Cultul morţilor se bazează pe multe dovezi scripturistice şi patristice referitoare la rugăciunile pentru morţi, încât pomenirea morţilor este chiar o datorie în marea poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credinţă al Evangheliei.

Din punct de vedere creştin, moartea poate avea trei înţelesuri: moarte fizică, adică despărţirea sufletului de trup; moarte morală, ca neascultare a omului de Dumnezeu, cauzată de păcat (cf. Romani 6, 13), şi moarte veşnică, adică despărţirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinţei şi nepocăinţei.

Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum 'trecerea în nefiinţă', distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (cf. Ecclesiast 12, 7). Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, chiar în ziua morţii lui (cf. Luca 23, 43). De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr şi bogatul nemilostiv arată continuitatea vieţii sufletului dincolo de mormânt, adică după despărţirea sufletului de trup (cf. Luca 16, 22-31). Apocalipsa vorbeşte despre sufletele sfinţilor care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8). Hristos 'stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii' (Romani 14, 9), iar 'cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi' (cf. Ioan 11, 25), adică moartea fizică nu poate suprima viaţa sufletească.

Adevăratul creştin nu se teme atât de moartea trupească, cât de moartea morală sau spirituală, de păcat, deoarece aceasta din urmă înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu (cf. Matei 10, 28). Moartea fizică nu-i poate despărţi total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morţi şi se află uniţi în iubirea Lui (cf. Romani 8, 35-37). De aceea, adevăraţii creştini menţin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiţi în Domnul.

Cei ce au murit fizic (cu trupul) nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutaţi prin rugăciunile celor vii, mai ales ale Bisericii. În Sfânta Scriptură astfel de rugăciuni sunt practicate şi devin o datorie în marea poruncă a iubirii evanghelice.

În Vechiul Testament, la moartea cuiva se făcea plângere mare şi se ţinea post şapte zile (cf. 1 Regi 31, 11-13). Evreii aveau rugăciuni speciale pentru morţi pe care le repetau în fiecare an (cf. Judecători 11, 40). La rugăciuni se adăugau şi fapte de milostenie. Astfel, Tobit, pe patul de moarte, spune fiului său: 'Împarte pâinea ta la mormântul drepţilor, dar celor păcătoşi să nu le dai!' (Tobit 4, 17), adică milostenia să fie făcută săracilor drepţi şi temători de Dumnezeu.

Isus Sirah, în cartea sa Înţelepciunea (7, 35), spune: 'Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de ea'.

Mărturia cea mai limpede despre folosul rugăciunilor pentru morţi se vede în Cartea a doua a Macabeilor (12, 39-46), unde Iuda Macabeul, în urma unei lupte în care au căzut mulţi iudei, voind să ridice trupurile celor căzuţi, a aflat sub hainele lor lucruri închinate idolilor din Iamnia. Şi, pentru acest păcat, s-a rugat împreună cu mulţimea ca Dumnezeu să le ierte celor morţi acest păcat. Apoi au fost aduse jertfe pentru păcatul comis. Despre această atitudine cartea spune: 'Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat' (12, 46).

În Noul Testament se arată posibilitatea ca unele păcate să fie iertate şi după moarte. Numai păcatele împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor: 'Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, iertat va fi lui; dar cine va fi zis împotriva Sfântului Duh, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie' (Matei 12, 31-32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt, şi deci care nu se iartă după moarte, sunt: necredinţa, apostazia, deznădejdea, împietrirea inimii în ură şi nepocăinţa. De aceea, Biserica – potrivit sfintelor canoane – nu se roagă pentru cei ce au murit în erezie1, întrucât au căzut din adevărul credinţei, şi nici pentru sinucigaşi, deoarece deznădejdea în care au căzut este păcat împotriva Sfântului Duh.

Sfânta Scriptură arată că Mântuitorul Iisus Hristos deseori a săvârşit minuni, nu fiindcă a fost rugat de cei bolnavi, ci fiindcă alţii s-au rugat pentru ei, ca de pildă: vindecarea copilului unui slujitor regesc (roman) (cf. Ioan 4, 46-53), vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28), vindecarea slăbănogului din Capernaum (cf. Matei 7, 5-10), învierea fiului văduvei din Nain din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 7, 11-15), învierea fiicei lui Iair (cf. Luca 8, 42-56), învierea lui Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44). Iar Sfântul Apostol Petru a înviat din morţi în Iope pe Tavita, o fecioară cunoscută prin faptele ei bune. Deci, minunile acestea s-au săvârşit pentru credinţa şi rugăciunea altora.

Mântuitorul însuşi arată că prin credinţă şi iubire totul este posibil: 'Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi' (Matei 21, 22; Marcu 9, 23), mai ales când omul caută împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 6, 33). De aceea Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: 'Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii', şi adaugă: 'Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru' (1 Timotei 2, 1-3). Apostolul nu opreşte rugăciunile pentru cei adormiţi, ba chiar spune că atât de mare era iubirea unor creştini pentru cei adormiţi şi atât de mare era credinţa lor că-i pot ajuta, încât se botezau pentru ei (cf. 1 Corinteni 15, 29). Mormântul nu poate stăvili sau birui iubirea faţă de cei adormiţi în Domnul (cf. 1 Corinteni 13, 8). De aceea, rugăciunea pentru morţi este o datorie morală: 'Datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi' (1 Ioan 3, 16), deoarece: 'mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi' (Ioan 15, 13).

Practica rugăciunii şi pomenirii morţilor este atestată de mărturii apostolice şi patristice. Printre cele mai vechi Liturghii care ni s-au păstrat se află Liturghia cuprinsă în cartea a VIII-a din Constituţiile Apostolice. În această Liturghie se menţionează pomenirea morţilor, începând mai întâi cu sfinţii: 'încă aducem Ţie [această jertfă – n.n.] pentru toţi sfinţii care din veac Ţi-au plăcut Ţie, pentru patriarhi, prooroci, drepţi, apostoli, martiri, mărturisitori, episcopi, diaconi, ipodiaconi, lectori, cântăreţi, pentru toate fecioarele, văduvele, laicii şi pentru toţi al căror nume îl ştii' 2.

În Liturghia Sfântului Iacob se întâlneşte, de asemenea, pomenirea celor adormiţi în Domnul: 'Adu-ţi aminte, Doamne Dumnezeule, de sufletele şi de tot trupul pe care l-am pomenit şi pe care nu l-am pomenit, adu-ţi aminte de cei dreptcredincioşi de la Avel cel drept până în ziua de astăzi. Însuţi odihneşte-i acolo unde este ţara celor vii, în împărăţia Ta, în desfătarea Raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, al părinţilor noştri, de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea, unde străluceşte lumina feţei Tale şi totdeauna luminează'3.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare († 379), cei morţi sunt pomeniţi în trei momente diferite: la Proscomidie, după citirea Evangheliei într-o ectenie specială şi după sfinţirea darurilor: 'Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N.), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale' 4.

Despre pomenirea morţilor avem mărturii la scriitorii bisericeşti şi Sfinţii Părinţi încă din veacurile primare.

Tertulian († 240) scrie în una din operele sale: 'Noi aducem ofrande pentru cei morţi în fiecare an la ziua morţii lor'5.

Sfântul Epifanie de Salamina († 403), combătând învăţătura lui Arie, care nega rostul şi eficacitatea rugăciunilor pentru cei morţi, scrie: 'Pentru cei morţi se fac pomeniri pe nume, săvârşindu-se rugăciuni şi servicii publice şi milostenii ' 6.

Sfântul Chiril al Ierusalimului († 386) adevereşte aceeaşi practică a Bisericii: 'Noi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi şi episcopii adormiţi şi, în scurt, pentru toţi cei mutaţi înainte de noi, crezând că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care se face rugăciunea la jertfa sfântă şi preaînfricoşătoare ce este pusă înainte'7.

Istoricul Eusebiu al Cezareei († 340), vorbind despre moartea împăratului Constantin cel Mare, scrie: 'Tot poporul cu preoţii adresau lui Dumnezeu rugăciuni fierbinţi însoţite de lacrimi şi de adânci suspine pentru sufletul împăratului Constantin'8.

Fericitul Augustin († 430) învaţă şi el despre binefacerile rugăciunii pentru cei adormiţi: 'Nimeni nu trebuie să se îndoiască că într-adevăr rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa mântuitoare şi milosteniile făcute pentru sufletele morţilor ajută ca Domnul să fie mai milostiv decât meritau ei, după păcatele lor'9.

Sfântul Ioan Damaschinul († 749) se exprimă astfel când vorbeşte despre rugăciunile pentru morţi la Sfânta Liturghie: 'Un folos cât se poate de mare credem că va fi pentru sufletele la care se referă rugăciunea sfintei şi înfricoşătoarei Jertfe care este pusă înainte' 10.

Înţelegem, aşadar, că, în primul rând, pomenirea morţilor este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune şi se risipeşte. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.

Dar întrucât nu se cunoaşte precis starea sufletelor celor care au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci, toţi cei trecuţi la viaţă veşnică au nevoie de rugăciunile Bisericii, mai ales dacă au plecat din lumea aceasta fără o pregătire corespunzătoare. Prin rugăciunile Bisericii se iartă acele păcate pentru care cei decedaţi în Domnul nu au mai avut timp să arate pocăinţă prin fapte bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei pentru care se fac rugăciuni de pomenire simt o uşurare a sufletului şi o bucurie, mai ales când sunt pomeniţi la Sfânta Liturghie şi se împart milostenii (pomeni) în numele lor11. Milostenia, ca expresie a iubirii frăţeşti, este acoperitoare de multe păcate. De aceea, rugăciunile şi milosteniile sau ofrandele pentru cei adormiţi în Domnul îi ajută mult să intre în starea de comuniune spirituală cu Biserica rugătoare.

În al doilea rând, pomenirea morţilor este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim şi simt când împărţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiţi este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor. Încă din primele veacuri, creştinii care mărturiseau credinţa lor în învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumaţi oamenii se numea 'necropolă', adică 'oraşul morţilor'. Creştinismul a schimbat numele locului din 'necropolă' în 'cimitir', adică 'dormitor' unde se odihnesc vremelnic cei adormiţi în Domnul până la învierea cea de obşte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă zicând: 'De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm'12. Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărţit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morţi pe cei decedaţi, ci îi numim mai degrabă 'adormiţi în Domnul'. Ei au adormit în Domnul întru aşteptarea învierii de obşte, la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El va judeca viii şi morţii, iar 'împărăţia Lui nu va avea sfârşit' (Luca 1, 33). Mai mult, în vremurile păgâne, coşciugul de piatră sau marmură în care era depus mortul se numea 'sarcofag'. În limba greacă, 'sarcofag' înseamnă 'mâncător de trup' sau 'mâncător de carne', deoarece carnea trupului celui mort se descompunea şi era mâncată de viermi. Creştinii nu au mai numit coşciugul 'sarcofag', ci l-au numit 'sicriu', adică o cutie, sau un chivot în care se păstrează un obiect de mare preţ, un odor. Acest odor de mare preţ este trupul creştinului, templu al Sfântului Duh (cf. 1 Corinteni 6, 19). De aceea trupul celui decedat nu se arde, ci se înhumează, adică se aşază în sicriu, iar sicriul se depune în mormânt cu faţa spre răsărit, aşteptând venirea în slavă a lui Hristos, Răsăritul Cel de Sus, deodată cu învierea morţilor şi Judecata de Apoi. Iar după judecata universală, drepţii vor moşteni Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu pregătită pentru oamenii care au crezut în Iisus Hristos, L-au iubit şi au împlinit poruncile Lui. Deja din terminologia noastră creştină cu privire la cimitir şi sicriu se vede cât de mare este preţuirea nu numai a sufletului, ci şi a trupului celui care a adormit în Domnul. Această preţuire a trupurilor celor adormiţi în Domnul se vede şi în faptul că mergem des la morminte, aprindem lumânări lângă crucea de pe mormânt, aşezăm flori pe morminte şi îngrijim mormintele. De altfel, modul în care un popor îşi respectă copiii, bătrânii şi morţii arată gradul lui de credinţă şi de civilizaţie. Îngrijirea mormintelor este, aşadar, un semn al iubirii noastre pentru cei care au trecut la Domnul şi aşteaptă împreună cu Biserica învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. De ce? Pentru că mântuirea omului este deplină când se mântuieşte nu numai sufletul, ci şi trupul, prin învierea sau ridicarea acestuia din stricăciune în ziua învierii de obşte şi prin intrarea lui în Împărăţia Preasfintei Treimi.

În al treilea rând, actul de pomenire al celor adormiţi în Domnul este un act de speranţă. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică 'în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci'. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei adormiţi (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18). În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinţei şi ale nădejdii creştine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiţi, a credinţei şi speranţei noastre că toţi vom învia şi ne vom reîntâlni faţă către faţă în iubirea nemărginită şi dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu. În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiţi în Domnul semnifică viaţa omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său. Încetul cu încetul, aşa cum se topeşte o lumânare, trece viaţa fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara şi firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândeşte în jurul ei. Pentru viaţa omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet şi câtă lumină a răspândit în jurul său prin credinţa sa în Hristos - Lumina lumii, prin rugăciune şi prin fapte bune. La Parastasul pentru cei adormiţi întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă şi pe colac, pentru că atât coliva, cât şi colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinţei în înviere şi al comuniunii frăţeşti în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ş.u.). După ce s-a terminat slujba Parastasului, coliva şi colacii se împart, se dăruiesc de pomană (spre pomenire) celor prezenţi, mai ales săracilor, iar prin aceasta se săvârşeşte o faptă bună, adică plină de lumină, o faptă a dragostei creştine, care este simbolizată de lumânarea aprinsă deasupra colivei. Deci, săvârşind fapte bune izvorâte din credinţă, adunăm lumină în suflet, deoarece numai prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni devenim noi lumini în faţa lui Dumnezeu, 'Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul' (Iacov 1, 17), şi lumini în faţa oamenilor (cf. Matei 5, 16).

Deci, rugăciunile, prescurile şi lumânările de la Liturghie aduse pentru cei adormiţi în Domnul şi milosteniile săvârşite în numele lor ajută sufletelor acestora, dăruindu-li-se iertarea păcatelor pe care ei n-au mai avut timpul să le plângă, sau n-au mai avut timpul să săvârşească faptele pocăinţei, dar au murit totuşi în necredinţă.

Din Evanghelia de azi mai învăţăm că avem datoria să fim alături de toţi oamenii îndoliaţi, care plâng pe morţii lor. Prezenţa noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară şi benefică pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedaţi să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul şi credincioşii să fie prezenţi alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi, pentru a spune cu multă compasiune 'Nu mai plânge!' celor care, fiind copleşiţi de durere, plâng necontenit. Trebuie, aşadar, să aducem consolare părinţilor îndureraţi sau îndoliaţi care plâng pe copiii lor decedaţi fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndureraţi, aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi şi prin noi, în sufletele noastre şi prin prezenţa noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Să ne rugăm Domnului Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, Lumina lumii (Ioan 8, 12), Care a zis: 'Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri' (Ioan 11, 25), să dăruiască lumină şi bucurie, pace şi odihnă sufletelor celor adormiţi în Domnul, să mângâie şi să întărească sufleteşte pe toţi cei întristaţi şi îndoliaţi, având nădejde în învierea lui Hristos şi în iubirea Preasfintei Treimi. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note: 1 Pr. Magistr. I. Chirvasie, 'Pentru care morţi se roagă Biserica', Studii Teologice, II, an X (1958), 9-10, pp. 557-568.

2 Constituţiile Apostolice, Migne, PG 1, col. 1105.

3 Hermann Adalbert Daniel, Codex liturgicus ecclesiae universae, Lipsca, 1853, t. IV. pp. 120-121, citat la Pr. Dr. Ioan Zugrav, Cultul morţilor, Cernăuţi, 1938, p. 14.

4 Rugăciunile pentru morţi se află şi în liturghia armeană, liturghia Sfântului Marcu, liturghia coptă, liturghia etiopiana, liturghia lui Teodor de Mopsuestia, cf. I. Zugrav, Cultul morţilor, pp. 17-18. Pentru pomenirea morţilor în liturghia de rit sirian, vezi Diac. Drd. Aruppala Gheervarghis, 'Grija pentru cei morţi în cultul Bisericii Ortodoxe de rit sirian din India în comparaţie cu cel al Bisericii Ortodoxe de rit bizantin', Ortodoxia, XXIII (1971), 3, pp. 415-428. Rugăciunile pentru morţi se află, de asemenea, şi în liturghia romană, spaniolă, gallicană (vezi Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri, trad. de Iosif şGheorghianţ Mitropolit Primat, Bucureşti, 1899, p. 104), ceea ce demonstrează că această practică era generală în Biserică încă din veacurile primare.

5 '[...] oblationes pro defunctis pro natalitiis annua die facimus'. Liber de corona militis, c. III, Migne, PL 2, col. 79B, şi De exhortatione castitatis, cap. XI, Migne, PL 1, col. 975.

6 Adversus haereses, cartea a III-a, cap. LXXV, 7 şi 27, Migne, PG 42, col. 513.

7 Cateheza V mistagogică, c. 9, PG 33, col. 1116; vezi şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, trad. de D. Fecioru (Izvoarele Ortodoxiei), Bucureşti, 1945, p. 570.

8 Vita Constantini, lib. IV, cap. 71, Migne, PG 20, col. 1125.

9 Sermo, 172, 2, Migne, PL 38, col. 936.

10 Laudă la martira Varvara, c. 22, Migne, PG 95, col. 813; Idem, Despre cei adormiţi în credinţă, c. 21, Migne, PG 95, col. 249 şi 268. Hom. XLV, 2 in Genesim, Migne, PG 54, col. 416. vl Hom. LXVII, 4 in Genesim, Migne, PG 54, col. 577.

11 Comentar la Evanghelia după Ioan, Omilia 62, 5.

12 Omilia despre numele cimitirului şi despre cruce, PG 49, col. 393.