Cel mai bogat, cel mai sărac...

Deseori era văzut avva Ioan că citea din Vieţile Sfinţilor şi apoi cugeta la cele citite cu multă luare-aminte.

Odată i-a zis un frate:

- Avva, să-mi spui un cuvânt din Vieţile Sfinţilor.

Atunci avva Ioan i-a răspuns:

- Mă gândesc la cel mai sărac şi la cel mai bogat.

- Cum adică, avva?, a spus fratele.

Avva i-a zis:

- Cel mai sărac este diavolul, deoarece nu poate iubi, iar cel mai bogat este Dumnezeu, Care este un ocean de iubire. Noi, oamenii, ne putem asemăna sau cu unul sau cu altul. Depinde, în libertatea noastră stă, ce cale alegem.

Trebuie sau te rog

Există cuvinte care pot altera relaţiile între oameni. Şi

nu mă refer la acele vorbe tari  aruncate de cele mai multe ori ca jigniri. Mă gândesc la cuvinte mult mai nevinovate. Unul dintre ele este verbul "trebuie". Când cineva îi spune unei persoane: „trebuie să faci cutare lucru”, e clar că sună ca o poruncă. Acest cuvânt are darul de a crea o relaţie de subordonare. Şi n-ai cum să n-o recunoşti, când şeful îţi spune „trebuie să faci”, execuţi, dar fără prea mare tragere de inimă. Dacă îţi spune, în schimb, „te rog să faci”, situaţia se schimbă. Execuţi cu alt entuziasm. Şi lucrurile se întâmplă aşa nu numai în relaţiile profesionale ci şi în familie. Cuvântul "trebuie" poate crea mari probleme.

Doi soţi vin să ceară sfat la duhovnic: „Părinte ne certăm tot timpul. Nu suntem făcuţi unul pentru altul. Credem că ar fi mai bine dacă ne-am despărţi.”

Preotul le spuse: „ Nu vă grăbiţi! Mai aşteptaţi. Şi încercaţi să evitaţi următorul lucru, anume să cereţi celuilalt ceva ca pe un drept. Cereţi-i-o ca pe o favoare.”

Soţii au pus sfatul în practică, "trebuie" a fost înlocuit cu "te rog" şi certurile s-au împuţinat.

Exemplul vulpii

Era odată un părinte ce se trăgea dintr-o ţară străină

şi care a povestit parabola următoare:

În ţara mea se fac gropi speciale pentru a atrage în cursă leii. Într-una din ele s-a întâmplat odată să nimerească o vulpe care, deşi a făcut eforturi disperate, nu a putut ieşi de acolo, neputând cu niciun chip să se apropie de marginile gropii. Mai târziu a sosit acolo şi cel ce făcuse groapa aceea să vadă dacă nu cumva a căzut ceva înăuntru şi a găsit vulpea. Aceasta, recurgând la un şiretlic, s-a prefăcut că este moartă. Atunci omul, apucând-o de coadă, a azvârlit-o cât colo. Iar vulpea fugind, astfel s-a salvat.

După câteva zile, trecând prin acel loc iarăşi, vulpea păţită o vede pe o surată de-a sa căzută în acea groapă. Şi văzând-o cum tot încerca să se salveze, sărind încoace şi încolo, prin groapă i-a apus: ,,Şi eu am încercat mult sărind încoace şi încolo, dar dacă nu mă făceam ca sunt moartă, nu aş fi scăpat.”

Şi noi, fraţilor, dacă vrem să scăpăm din cursele diavolului, [să murim lumii păcatului], să lepădăm voinţele noastre, să le considerăm moarte şi ne vom salva cu harul lui Dumnezeu.

Smerenia în faptă, nu doar în cuvinte

E uşor să te învinovăţeşti singur, dar e greu să accepţi învinuirile altora. Poţi spune de unul singur: "Sunt vrednic de plâns, sunt cel mai păcătos, cel mai rău dintre toţi", dar să nu poţi suporta un cuvânt de la altul.

Vezi, şi când cineva cade singur şi se loveşte, poate că îl doare, dar nu dă multă importanţă. Sau când îl loveşte unul pe care-l iubeşte spune: "Ei, nu contează", dar dacă îl împinge puţin unul pe care nu-l agreează, atunci să vezi!...

Va începe să ţipe, să se prefacă că-l doare, că nu poate păşi...

Pildă de o falsă smerenie

Vrând să îi dea unei maici o pildă despre falsa smerenie, Părintele Paisie i-a relatat următoarea întâmplare: Unul reparase odată o biserică în Epir şi singur spunea despre sine că nu a făcut nimic deosebit. Dar când i-am spus: „Nu e chiar nimic. Ceva tot ai făcut”, ştiţi cum s-a mâniat? „Tu ai fi reparat mai bine biserica?”, m-a întrebat atunci. Eu mă pricep la construcţii, nu sunt tâmplar ca tine! Tatăl meu a avut firmă de construcţii”.

E uşor să te arăţi smerit, dar aceasta nu înseamnă că în realitate ai smerenie. Ai smerenie adevărată când te smereşte celălalt iar tu primeşti, căci adevărata smerenie este cea în faptă, nu cea în cuvinte.

spală geamul sufletului

O femeie se plângea unei prietene că are o vecină

dezordonată. “Ar trebui să vezi cât de murdari sunt copiii ei, ca să nu mai vorbim despre casă! Aproape îmi este ruşine că locuiesc în acea zonă. Priveşte ce dungi negre sunt pe prosoapele ei de pe culme!”

Prietena s-a apropiat de fereastră şi a exclamat: “Cred că prosoapele ei sunt curate, dragă, dungile sunt pe geamurile tale…”

Treptele de pocăinţă în primele veacuri creştine

În primele veacuri, comunităţile creştine au avut o atitudine

uşor oscilantă în ceea ce priveşte penitenţa celor care căzuseră în păcate grave: apostazie, crimă, adulter sau desfrânare. Acest fapt se datorează în special inexistenţei unui „sistem“ care să reglementeze perioadele de oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Unele comunităţi au fost cuprinse de un rigorism excesiv (a se vedea erezia novaţienilor), iar altele, de laxism. În cele din urmă, soluţia iniţială a constat în formarea unei modalităţi de canonisire cunoscută drept „treptele pocăinţei“.

În cadrul canonului al XI-lea, Sfântul Gri­go­rie, Arhiepiscopul Ne­o­ce­zareei, spune urmă­toa­rele: „Plângerea este afară de uşa casei de rugăciune, unde stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioşilor celor ce intră ca să se roage pentru el. Ascultarea este înăuntru de uşa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumeni, şi de acolo să iasă; ca auzind, zice Sfântul Vasile cel Mare, Scripturile şi învăţătura, să se scoată afară şi să nu se învrednicească de rugăciune; iar prosternarea este ca înăuntru de uşa bisericească stând, să iasă cu catehumenii; şi starea împreună, ca să stea împreună cu credincioşii şi să nu iasă cu catehumenii; cea mai de pe urmă este împărtăşirea cu Sfintele Taine“ (Sfântul Grigorie al Neocezareei, „Canonul al XI-lea“, apud arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bi­se­ricii Ortodoxe. Note şi comenta­rii, Sibiu, 2005, p. 358). Aşadar, aşa cum menţionează Sfântul Grigorie al Neocezareei, există patru trepte ale pocăinţei: plângerea, ascultarea, prosternarea, starea împreună. Practic, odată cu instaurarea disciplinei ca­no­nice de la începutul secolului al IV-lea, s-a reglementat ca fie­ca­re creştin oprit de la Sfânta Îm­păr­tăşanie pentru o perioadă mai lungă de timp să treacă prin aceste patru etape prelimi­na­re înainte de a fi reprimit la comuniunea euharistică.

Înţelesul treptelor de pocăinţă

Astfel, cei care se aflau în treap­ta plângerii nu aveau dreptul de a intra în biserică la Sfânta Liturghie, ci stăteau la uşa acesteia şi le cereau tuturor celor ce nu se aflau sub canon să se roage pentru ei. Această modali­ta­te de canoni­sire era menită să îi împace în primul rând cu comunitatea din care făceau parte şi să evite, astfel, conflictele care măcinaseră unele regiuni în special din cauza ereziei no­va­ţi­e­ne (îndreptată în mod rigo­rist asupra celor care apostaziaseră de la dreapta credinţă). După petrecerea unei perioade de timp (de regulă aproximativ 2 ani) în această treaptă, perioadă care smerea inima celui care păcătuise şi îi ajuta, totodată, şi pe cei care nu căzuseră să îl compătimească şi să sufere alături de el - manifestându-şi ast­fel dragostea lor -, se trecea la etapa ascultării. Atunci, penitentul avea posibilitatea de a intra în biserică şi de a sta în pronaos, fără a intra în naos, şi de a asculta lecturile din Evanghelii şi Apostol. După acea etapă în­de­lun­gată de smerire în faţa comunităţii, creştinul avea posibilitatea de a se bucura de auzirea Evangheliei lui Hristos şi de a înţelege de la ce slavă dumnezeiască se prăbuşise în bezna păcatului. Această etapă era urmată de cea a prosternării, când penitentului i se permitea să intre în naos şi să participe la Sfânta Liturghie până la momentul în care era rostită ectenia pentru catehumeni în­che­ia­tă astfel: „Câţi sunt chemaţi, ie­şiţi! Cei chemaţi, ieşiţi! Câţi sun­teţi chemaţi, ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână! Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!“ Acesta era momentul când catehumenii ieşeau din bise­rică, de­oa­rece nu le era permis să ră­mâ­nă până la Sfinţirea Darurilor, de vreme ce nu erau botezaţi. Odată cu ei, ieşeau şi creştinii aflaţi în etapa prosternării. În cele din urmă, etapa finală consta în starea împreună, când li se permitea penitenţilor să participe la toată Sfânta Li­turghie, fără a se împărtăşi însă.

Înţelesul tuturor acestor trepte de pocăinţă este unul cât se poate de clar. Apropierea de Hristos a celui care căzuse se fă­cea în mod treptat. Mai întâi, se proceda la o împăcare cu comunitatea euharistică din care pe­ni­tentul făcuse parte, apoi se ajun­gea la ascultarea cuvântului lui Hristos, în continu­are se per­mitea participarea la prima parte a Liturghiei (a catehume­ni­lor) şi, în cele din urmă, participarea la Li­tur­ghie fără a pr­i­mi Îm­părtăşania. Însă, în ca­no­nul al XI-lea al Sfântului Gri­go­rie de Neocezareea expus mai sus ni se spune la final: „Cea mai de pe urmă este îm­păr­tă­şi­rea cu Sfintele Taine“, lăsând să se înţeleagă fie că primirea Îm­păr­tăşaniei se face numai după încheierea trecerii prin cele patru trepte de pocăinţă - un fapt lo­gic în definitiv, fie că primirea Împărtăşaniei însăşi constituie o a cincea treaptă care nu se în­che­ie, de vreme ce şi aceasta se fa­ce „spre iertarea păcatelor  şi spre viaţa de veci“. În definitiv, orice apropiere de Hristos re­pre­zin­tă şi o conştientizare tot mai pro­fundă a propriei noastre pă­cătoşenii.

Treptele de pocăinţă astăzi

În zilele noastre, aplicarea treptelor pocăinţei nu mai este posibilă din mai multe motive. În primul rând, apariţia spo­ve­da­niei individuale în locul celei publice a condus la primi­rea u­nui canon care nu constă exclusiv în oprirea de la Sfânta Îm­păr­tăşanie, ci şi în postire, mi­los­tenii, rugăciune etc. Aşadar, în­locuirea trep­te­lor pocăinţei s-a făcut în speci­al prin diversificarea canonului primit de la du­hov­nic. În plus, în zilele noastre, există încă multe persoane care, deşi au fost botezate în copilărie, nu au ţinut o legătură strânsă cu Biserica şi nu au mai primit Sfintele Taine de foarte mulţi ani. În aceste condiţii, la o even­tu­ală spovedanie, acestea nu ştiu ce înseamnă practic primi­rea Împărtăşaniei şi nu se simt afectate în nici un fel de oprirea de la comuniunea euharistică. De aceea, canonul lor trebuie di­ver­­sificat, dar nu în sensul trep­te­lor pocăinţei din perioada primară, ci în cel al dobândirii vir­tu­ţilor care să intensifice cât mai repede legătura cu Hristos. Totodată, împărţirea cre­din­cio­şi­lor în diversele trepte ale po­că­in­ţei din perioada primară nu le as­cundea aproape deloc celorlalţi creştini greşelile acestora. În contextul în care nu doar du­hov­nicul, ci şi credinciosul trebuie să păstreze secretul spo­ve­daniei, este necesar să nu existe o altă modalitate „exterioară“ de posibilă re­cu­noaş­tere a unor pă­ca­te de moarte în afara pre­zen­ţei la Liturghie fără a primi Îm­păr­tăşania. În caz contrar, am putea fi surprinşi de ma­nif­es­tările rigo­riste ale unor creştini, care se smintesc uneori mult prea uşor în faţa păcatelor celorlalţi, dar care manifestă o indulgenţă totală faţă de cele proprii.

Încheiem acest material cu un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nyssa despre faptul că po­că­in­ţa nu ţine de timp, ci de dispoziţia celui care doreşte să se vindece sufleteşte: „Pretutindeni însă în privinţa felului păcatului înainte de toate se cuvine a ţine seama de felul dispoziţiei sufleteşti a celui ce se vindecă şi să nu se creadă că timpul este suficient spre vindecare (căci care vin­decare se face prin timp?), ci de intenţia celui ce se vindecă pe sine prin credinţă“ (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Canonul al VIII-lea“, apud arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bise­ri­cii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 457).

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Vestimentaţia exterioară, oglindă a veşmântului sufletesc

Iată-ne trecuţi de mijlocul lunii lui Cuptor. Săgeţile ca de foc

aruncate cu nemiluita de soarele incandescent ne to­ropesc, determinându-ne să ne acomodăm neîntârziat la noile condiţii climatice şi prin ţinuta vestimentară. În această preocupare uităm adesea că hai­nele, înfăţişarea exterioară dau mărturie, tăcută, dar vizibilă, nu doar despre statutul nostru social sau economic, ci şi despre valorile religioase şi morale pe care le avem ori pretindem a le avea. Unii se îmbracă opulent, încercând să-şi demonstreze prin straie bogăţia şi posibilitatea de a cheltui sume extra­va­gante ca să arate bine, nu numaidecât pentru ei, ci îndeosebi pentru anturajul lor. Alţii se căznesc să-şi ascundă prin ţi­nu­tă numeroasele carenţe comportamentale sau culturale, făcând din vestimentaţie o preocupare obsesivă, excesivă. Cu toţii am depistat astfel de stânjenitoare situaţii ori discre­panţe jenante între limbaj sau comportament şi ţinuta vestimentară. Unii cred că adoptând o îmbrăcăminte neglijentă, chiar murdară, îşi vor etala „profunda“ smerenie, vrând să treacă drept atât de preocupaţi de cele spirituale, încât au uitat să-şi primenească straiele. Şi unii, şi alţii sigur au omis esenţialul: dreap­ta socoteală, discreţia, dar şi datoria de a purta grijă de trup, care este menit să devină templu al Duhului Sfânt, aşa cum glăsuieşte dumnezeiescul Pavel, Apostolul. De aceea s-ar cuveni să alegem calea de mij­loc, neuitând recomandarea Sfin­ţilor Părinţi de a păstra e­chilibrul în toate, arătând şi prin ţinută că iubim mai mult veşmintele cele dinăuntru, vir­tuţile, după sfatul Sfântului Apostol Petru (I Petru 3, 3-5). Rămân memorabile îndemnurile Sfântului Apostol Pavel către femei, referitoare la ţinu­ta vestimentară sau la podoabe (I Timotei 2, 9-10), dar aceasta nu înseamnă că bărbaţilor li se îngăduie să poarte orice şi oriunde. Ba încă, de la o vreme în­coace, observăm cum, cu o nefirească sinchiseală, unii băr­baţi copiază gesturi şi comportamente feminine: pedichiură, vopsirea părului, purtarea în exces a bijuteriilor. Toate tră­dează că, în viaţa lor, nu pe Dum­nezeu Îl iubesc şi-L slă­vesc, ci doar propriul trup. Este neplăcut să vezi, îndeosebi vara, grupuri de turişti, bărbaţi şi femei, intrând în biserici îmbrăcaţi extravagant sau indecent, sumar ca pentru un picnic sau o promenadă pe faleză, în pantaloni scurţi, maiou, papuci de casă etc.

Aşadar, zicerea populară „nu haina îl face pe om“ se adevereşte pe deplin. Nu haina îl face pe om, dar uneori contri­buie la imaginea noastră îna­in­tea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Aş spune că suntem ceea ce purtăm. Înfăţişarea exterioară constituie o mărturie vi­zi­bilă a valorilor noastre creş­tine. Locuinţa, maşina, înfă­ţi­şa­rea exterioară, folosirea timpului, a banilor, a calităţilor sau chiar a lipsurilor, totul reflec­tă cum a decurs întâlnirea noastră cu Mântuitorul Hristos, cum trăieşte El în noi.

Când ne întâlnim cu Ce­res­cul Mântuitor, după ce Se să­lăşluieşte în fiinţa noastră prin Sfintele Taine ale Bisericii, El nu ne umbreşte neputinţele, nici nu le cosmetizează, ci ne curăţă deplin de ele, trudind dinăuntru. Or, tocmai înnoirea interioară se răsfrânge în alu­ra noastră exterioară.

Nimic de zis, înfăţişarea exterioară nu trebuie neglijată, dar poate deveni importantă în măsura în care vom reuşi să arătăm prin ea „vestimentaţia“ noastră interioară, podoabele bunelor virtuţi. Nu doresc ca aceste cuvinte să fie conside­rate o judecată. Nu e vorba de im­punerea anumitor „ca­noa­ne“, ci doar aş vrea să atrag atenţia asupra unor curente care par să se transforme în norme pentru tot mai mulţi dintre semenii noştri. De aceea ar fi de preferat ca schimbarea stilului vestimentar să fie un rezultat al convertirii sufletului de către iubirea lui Dum­nezeu, nicidecum o chestiune de bonton sau una impusă de anumite reguli. Dacă ne dorim să trăim fiecare clipă în pre­zenţa lui Dumnezeu, atunci să luptăm ca înfăţişarea noastră exterioară să oglindească, tă­cut şi fidel, apartenenţa noas­tră la credinţa dreptmăritoare. Ea va transmite omenirii că noi trăim spre a-L slăvi pe Dum­nezeu, nu pe noi înşine.

Vasăzică, decenţa, sobrie­ta­tea, cuminţenia s-ar cuveni să reprezinte trăsături de bază ale stilului vestimentar, atât al femeilor, cât şi al bărbaţilor, cu precădere vara, când, din pri­cina temperaturilor ridicate, invocând lejeritatea, se pierde măsura. Sfântul Atanasie în­deam­nă: „Fii smerit şi măsurat în mâncare, îmbrăcăminte, în fapte şi în gândurile tale ca să nu mânii pe Domnul“.

Autor: M. Daniliuc

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Fiecare formă de curăție reclamă efort

Ce este curăția? De cele mai multe ori se vorbește de curăție într-un context sexual, și pe bună dreptate, dar poate fi aplicată numai acestei sfere? Cu siguranță, curăția sexuală ascunde în sine o valoare excepțională, pentru că ne permite să descoperim demnitatea ce-i revine trupului și vocației lui. Atunci când omul privește în mod pur, curat, la trup, și cu sentimente ordonate, descoperă că acesta este indispensabil pentru deplina exprimare a vocației lui care este reciprocitatea, adică iubirea și dăruirea reciprocă de sine pentru celălalt, care este iubit de el; descoperă că acesta este o invitație și la sacrificiu în numele unor idealuri nobile, până la a ajunge să ofere pentru acestea chiar și propria viață.

Se poate vorbi și de relații curate cu Dumnezeu, care sunt independente de situațiile în care ne pune viața. Acestea fac ca omul să-l iubească pe Dumnezeu atât atunci când toate merg bine, cât și în momentele de insuccese și în cele de suferință. Este situația lui Iob, care la cuvintele soției: „mai rămâi coerent în integritatea ta? Blestemă-l pe Dumnezeu și mori!”, îi răspunde: „Tu vorbești așa cum ar vorbi o nebună! Dacă de la Dumnezeu acceptăm binele, de ce nu ar trebui să acceptăm răul?” (Iob 2, 9-10). Există relații pure și între persoanele mature și responsabile. Ele se bazează pe iubire și pe respectul reciproc, pe bunătatea și stima față de celălalt. Sunt foarte ordonate și, de aceea, pline de lumină, îi atrag pe ceilalți să treacă pragul lor. Ceva asemănător se întâmpla în primele comunități creștine, despre care autorul cărții Faptele Apostolilor scria așa: „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii și la rugăciune. Și toți erau cuprinși de teamă: multe minuni și semne se înfăptuiau prin apostoli. Toți cei care credeau erau în același loc și aveau toate în comun: își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele [lor] și primeau hrana cu bucurie și cu inimă curată. Îl lăudau pe Dumnezeu și aveau trecere în fața întregului popor. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască” (Fap 2, 42-47).

Faptele Apostolilor ne spun că relațiile dintre credincioși erau ordonate și curate. Nu exista nici o umbră de egoism, de căutare a avantajelor personale, efemere. Relațiile lor erau cele tipice persoanelor care se iubesc, pentru că numai adevărata iubire este capabilă să aprecieze valoarea celuilalt, să se apropie de celălalt cu inimă curată și sentimente ordonate, ținând departe tot ceea ce ar putea să expună relația amenințării unei distrugeri sau contaminări.

Curăția, și în relațiile cu ceilalți, nu vine de la sine, nu apare fără efort și fără muncă. O prietenie distrusă nu se poate îndrepta fără contribuția ambelor părți, așa cum, vorbind foarte prozaic, o pardoseală murdară nu se spală cu de la sine putere. Totul cere atenție și, în consecință, efort. Dar orice activitate, și cea mai poetică sau banală, dă ceva în schimb. A face curățenie, dacă nu este o activitate profesională sau casnică, poate să devină un momente de relaxare, un moment de repaus psihologic, o clipă de respirație în mijlocul problemelor cu care viața de fiecare zi ne strivește. Cred că este mult mai bine să facem curățenie, să curățăm o casă murdară, decât să le plângem și să criticăm, să facem dispute politice sterile sau să-i vorbim de rău pe vecini. A face ordine este o ocazie prețioasă pentru a reflecta asupra multor chestiuni, pentru a descoperi că, în realitate, viața este făcută din acțiuni foarte simple, din întâlniri zilnice cu persoanele cu care trăim și muncim. De relația cu aceștia depinde viitorul meu, calitatea acestuia. Cineva poate să dedice mult timp să reflecteze asupra viitorului său, uitând că realizarea acestor meditații depinde de calitatea relațiilor cu ceilalți.

A pune în ordine grădina, curtea, biroul, dormitorul, etc., ajută, printre altele, să ne descărcăm tensiunea acumulată. Dat fiind că această activitate ține ocupată mintea și timpul, este oportun să ne dedicăm ei atunci când așteptăm o decizie importantă, atunci când ne preocupăm pentru sănătatea unei persoane apropiate, sau atunci când primim vestea înrăutățirii situației economice a unui membru al familiei. A ne ocupa de curățenie ne ajută cu siguranță să descărcăm tensiunea acumulată, să facem o întrerupere pentru a intra în noi înșine, să căutăm sensul suferinței, să căutăm o cale de ieșire dintr-o situație dificilă sau cum să ajutăm pe cineva care se află în dificultate. Câte inițiative bune nu s-au născut în mintea noastră atunci când făceam ordine, curățind casa, tăind iarba din curte! Aceste ocupații nu sunt niciodată unilaterale, având tot timpul multe nuanțe. Curățind un geam murdar, omul face ca să intre mai multă lumină în casă, și aceasta îi permite să vadă mai bine lumea și zâmbetul lumii care trece pe stradă. Curățind camera mea, pun în ordine în același timp gândurile mele, le dau formă, proiectez acțiuni concrete pentru a le realiza. Făcând curățenie, observ mai ușor care sunt lucrurile inutile, nu mai folosesc și ocupă degeaba spațiul. Abundența lucrurilor nu simplifică viața, ci o face mai grea. Trebuie să avem curajul să le îndepărtăm, poate oferindu-le celor care chiar au nevoie de ele. 

Dezordinea este simptomul lenei

Dar dacă ordinea este atât de importantă, cum se poate explica lipsa ei? Care este cauza dezordinii și cum putem să ne eliberăm de ea? Cu siguranță, rădăcinile ei pot fi căutate, printre altele, în lene, într-o atitudine de indolență, în lipsa voinței de a întreprinde acțiuni îndreptate să facă ordine în interiorul și în exteriorul nostru. A nu face nimic este diferit de căutarea unui sistem ingenios pentru a evita vreun efort. Și, chiar dacă această căutare poate să apară simptomul lenei, în realitate nu este așa. „Oamenii au inventat roata, acul, plugul și alte obiecte mai elaborate (dar și primele erau cu siguranță opera unor genii). Se poate spune că toate aceste obiecte sunt un splendid rod al lenei, pentru că grație lor se evită foarte mult efort fizic! În acest sens toată civilizația noastră este opera lenei. Dar cât de diferită este această formă de lene de acceptarea pasivă a ceea ce aduce viața, fără voința de a influența și a condiționa cursul ei, fără a îmbunătății și aranja chestiuni dificile și complexe. Deseori dezordinea se naște din trândăvie, sau mai degrabă dintr-o rea organizare a timpului, dintr-o dedicare unor activități care nu sunt esențiale sau sunt puțin utile într-un anumit moment, punând pe plan secund lucruri mai importante de făcut. Adevărul este că omul se dedică totdeauna vreunei munci, dar de obicei este înclinat să le aleagă pe cele plăcute și să dedice acestora timpul, evitându-le pe cele neinteresante, chiar dacă sunt esențiale și importante pentru viață. Acest comportament nu este totdeauna corect. A face ordine în interior și în exterior, oricât de neplăcut și angajant ar fi, ar trebui să constituie o prioritate printre celelalte posibile ocupații. Este în mod fundamental sărac omul care încă nu a învățat ceea ce este pentru el important, spre ce ar trebui să-și îndrepte inteligența lui, timpul și eforturile lui. Fiecare modalitate de a ne „ocupa de noi înșine” ne oferă ocazia de a ne cunoaște mai bine, dând în schimb forța specială de a vindeca situații dificile, de a calma sau diminua tensiuni existente, de a purifica mintea și conștiința, amintirile și relațiile, proiectele pentru viitor. Dedicându-se să reordoneze spațiul în care trăiește, omul face și transformări esențiale ale psihicului său.

Și numai simplul fapt de a face curățenie, care poate să însemne a împacheta, a arhiva, a arunca unele obiecte și a duce altele în alt loc, dacă se inserează într-un context mai amplu de reordonare interioară, nu este numai o ocupație mecanică, dar produce și beneficii spirituale. Aceasta ne induce să gândim, să reflectăm în profunzime, să distingem între ceea ce este drept și prețios și ceea ce trebuie aruncat. În realitate, această ocupație constituie o importantă ocazie de a face calculele cu trecutul. Este încercarea de a închide un anumit capitol al propriei vieți pentru a putea începe unul nou. Lăsând o parte din cărți în biblioteca conventului, aruncând obiecte inutile care ocupaseră orice locșor liber, închidem simbolic o fază și deschidem alta. Făcând acest pas, omul evită greutăți inutile și vrea să-și păstreze lejeritatea materială, care este și o anumită formă de sărăcie, dar, în compensație, devine din punct de vedere intelectual și spiritual mai sensibil, mai receptiv spre ceea ce îi va aduce viitorul. Aceasta este o cale importantă spre îmbogățirea persoanei proprii.