Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri?

Ca în cazul altor dogme definite de autoritatea conciliară şi

pontificală, sensus fidei, exprimat mai ales în pietatea liturgică şi în devoţiunea populară, i-a stimulat pe teologi şi pe Papi în căutarea şi în aprofundarea teologică a adevărului şi la definirea misterului-evenimentului răscumpărării sublime a predestinatei Mame a Fiului lui Dumnezeu. Lung şi presărat cu dificultăţi a fost drumul care a condus la dogmă. Mari sfinţi, teologi şi şcoli teologice s-au grupat progresiv pentru sau împotrivă. Chiar şi un sfânt arzător şi evlavios faţă de Maica lui Dumnezeu ca Bernard de Clairvaux (+1153), Doctor marialis, s-a opus, în cunoscuta scrisoare 174, Ad canonicos Lugdunenses, introducerii sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, considerând-o “o falsă onoare” adusă Fecioarei. Totuşi, scrisoarea către canonicii din Lyon conţine idei care vor fi acceptate şi dezvoltate de marii scolastici din secolul al XIII-lea; idei şi chestiuni care reverberează situaţia teologică înainte şi după intervenţia rezolutivă a lui Duns Scotus.

Aceste idei sunt sintetizate bine într-un scurt text din documentul-studiul de “mariologie ecumenică” redactat în anul 1998, după ani de studiu, de cătreGroupe des Dombes: “Prima întrebare se referă la situaţia Mariei faţă de păcat. S-a născut sau nu în păcat, ca orice creatură umană? Problema Neprihănitei Zămisliri ia amploare teologică. În secolul al XII-lea, benedictinul Eadmer (+1124) scrie tratatul său Despre zămislirea Preasfintei Maria, în care se exprimă în favoarea Neprihănitei Zămisliri. Anselm de Canterbury este de părere contrară, ca şi Bernard de Clairvaux (+1153) şi Petru Abelard (+1142). În secolul al XIII-lea, conform lui Albert cel Mare (+1280) şi Toma de Aquino (+1247), care prezintă distanţa existentă între Cristos şi Maria, aceasta din urmă a fost purificată în sânul mamei sale şi nu a fost zămislită în afara păcatului. Alţi teologi, între care îndeosebi franciscanul Duns Scotus (+1308), apără teza Neprihănitei Zămisliri, astfel încât fac din ea o temă recunoscută tot mai bine”.

Apariţia Maicii Domnului înaintea Sfintei Ecaterina Laboure (+1876) şi răspândirea “medaliei miraculoase” au oferit multor episcopi ocazia de a cere Scaunului Apostolic ca în prefaţa Zămislirii Mariei să fie introdusă expresia “neprihănită” şi ca în litanii să fie adăugată o invocaţie care să amintească acest privilegiu divin. După anul 1840 au început să vină deja cererile pentru a obţine ca aceeaşi învăţătură să fie declarată dogmă de credinţă; prima dintre aceste cereri a fost aceea a unui numeros grup de episcopi francezi. Totuşi, Papa Grigore al XVI-lea (1831-1846) nu a considerat că trebuie să concretizeze dorinţa acestora, din cauza opoziţiei puternice a janseniştilor şi a perplexităţii, să spunem chiar rezistenţei, episcopilor englezi, irlandezi şi mai ales germani, unde centrele academice de teologie, până la definirea din anul 1854, s-au arătat nefavorabile faţă de o învăţătură pe care o considerau că mai trebuie clarificată, şi de aceea imatură. Cererile au început din nou cu venirea la pontificat a Papei Pius al IX-lea (1846-1878). Toată viaţa lui de credincios şi de păstor a fost caracterizată de iubire şi veneraţie faţă de Fecioara Neprihănită: viaţa lui a fost un act pregătitor pentru însăşi definiţia dogmatică din anul 1854. Timpurile, după discuţii seculare şi aprinse între teologi, păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru dogmă.

De la 1 iunie 1848, Papa a pornit lucrările pregătitoare pentru definirea dogmei, care în şase ani s-au desfăşurat cu un minunat crescendo de intensitate şi extindere, cu Papa Pius al IX-lea ca puternic protagonist. Şi episcopatul universal a fost implicat şi interpelat personal în diferite moduri în acest proiect prin Enciclica Ubi primum din 11 februarie 1849. Printr-o scrisoare circulară adresată Nunţiilor apostolici din diferitele naţiuni, Papa Mastai Ferretti convoca la Roma, pentru noiembrie 1854, o însemnată reprezentare a episcopatului mondial pentru o ulterioară discuţie şi examinare amănunţită a textului, care a fost făcută în patru adunări (20-24 noiembrie), sub preşedinţia Cardinalilor Giovanni Brunelli, Prospero Caterini şi Vincenzo Santucci. În afară de aceasta, mulţi Episcopi au prezentat şi în scris vota et consilia lor. Bula de definire a dogmei, promulgată apoi de Papa era astfel ultima din cele nouă scheme elaborate succesiv de diferitele comisii care se ocupau de lucrările de pregătire.

La 8 decembrie 1854, la ora 11.15, în timpul Liturghiei pontificale, Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus a fost promulgată în mod solemn de Papa Pius al IX-lea în Bazilica Vaticanului, în prezenţa a cincizeci şi trei de cardinali, patruzeci şi trei de arhiepiscopi, nouăzeci şi nouă de episcopi şi a teologilor consultaţi. În miezul bulei dogmatice, Papa, în plinătatea slujirii sale petrine, declara, rostea şi definea ex cathedra: “Doctrina care susţine că Preasfânta Fecioară Maria în prima clipă a zămislirii sale – in primo instanti suae conceptionis – prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul – singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio – în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc – intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis – a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc – ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem – este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii”.

Actul pontifical a fost primit în mod substanţial cu bucurie în lumea catolică, trezind, dimpotrivă, disensiuni în rândul ortodocşilor şi protestanţilor, care încă mai contestă, din diferite motive, hotărârea din anul 1854. Zămislirea neprihănită a Mariei este un adevăr dogmatic definit, dar nu inventat de Papa Pius al IX-lea, deşi reprezintă o excepţie în istoria dogmei creştine. Proclamarea ex cathedra a fost, până la urmă, rezultatul matur atât al unei vechi intuiţii a pietăţii poporului creştin, cât şi, aceasta în mod preponderent, al dialecticii teologice pasionate care timp de secole a însoţit tema teologică a zămislirii neprihănite a Mariei. În orice caz, ieri ca şi astăzi, teologia nu se poate înstrăina de cultură, de formarea religioasă şi de viaţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu. La peste o sută cincizeci de ani de la dogma proclamată de Papa Pius al IX-lea într-un secol dificil şi îngâmfat din cauza imperialismului ideologiilor atee şi anticreştine, darul răscumpărării feritoare de păcatul strămoşesc făcut Slujitoarei din Nazaret în vederea întrupării Domnului Isus în timp şi în istoria umană, este supus în cadrul teologic şi ecumenic la aprofundări interesante care reprezintă, cel puţin din punctul de vedere al Bisericii Catolice, validitatea ei perenă.

Aşa cum afirma însă la timpul său Joseph Ratzinger, “riscul mereu iminent de a izola în mod panegiric discursul despre Maria de contextul integral al credinţei pare să cedeze, astăzi, în faţa riscului mult mai periculos de a sărăci semnificaţia de mister al «celei care, în Sfânta Biserică ocupă, după Cristos, locul cel mai înalt şi cel mai apropiat de noi» (Lumen gentium, 54). În această privinţă cazul Neprihănitei Zămisliri este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, de manual. În numele principiului conciliar al Conciliului Vatican II, al hierarchia veritatum – uitându-se, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Cardinalul Leo Scheffczyk, că această «ierarhie» presupune ordinea structurată, conexiunea adevărurilor între ele conform principiului fundamental al analogia fidei – se tinde din partea unora să se izoleze într-un cadru secundar şi lipsit de caracter normativ dogma mariană din anul 1854, care, în ultimă analiză, este dusă astfel la condiţia ante quam de simplă opinie teologică. Teoriile diferite despre păcatul strămoşesc, care s-au afirmat în a doua jumătate a secolului trecut, în acelaşi timp au avut influenţă asupra înţelegerii dogmei mariane. Fără a nega verbal privilegiul Neprihănitei Zămisliri, este dată o explicaţie care face abstracţie total de existenţa păcatului strămoşesc”.

Actul dogmatic dorit cu tărie de Papa Pius al IX-lea a fost expresia cea mai clară a credinţei sale absolute în răscumpărarea lui Cristos, aşa cum a fost şi zălogul iubirii filiale faţă de Maica lui Dumnezeu, prezenţă maternă care l-a însoţit mereu în viaţa lui de om, de preot, de Episcop şi de Papă; o prezenţă nu fără influenţe materne pentru preaiubita Biserică a lui Cristos. Dogma este elaborată în formă negativă: nu se referă direct la sfinţenia Fecioarei, nici la ferirea ei de concupiscenţă, ci numai la imunitatea ei faţă de păcatul strămoşesc. Deoarece aici se face abstracţie de “datorie” sau de necesitatea de a contracta păcatul, termenul “privilegiu” nu trebuie considerat în sensul strict de derogare de la o lege. Nici nu este definit că e vorba de un privilegiu unic şi exclusiv, pentru că adjectivul “singular” menţine un sens nedeterminat, vag. Papa Pius al XII-lea, cu Enciclica Fulgens corona din 8 septembrie 1953, după Enciclica Papei Pius al X-lea Ad diem illud din 2 februarie 1904, va preciza aceste puncte nedefinite de Papa Mastai cu privire la privilegiul “unic” al Fecioarei Neprihănite, răscumpărarea perfectă a Mamei Sale din partea Fiului Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc.

În afară de a preciza, cu termeni identici sau echivalenţi, atât universalitatea păcatului strămoşesc, cât şi excepţia unică a Mariei, a cărei ferire este catalogată pe bună dreptate ca răscumpărare, ba chiar “răscumpărarea cea mai sublimă” – sublimiori modo redempta – contextul bulei dogmatice scoate în evidenţă în mod prevalent aspectul pozitiv al “plinătăţii de har” a Preasfintei Fecioare încă din prima clipă a zămislirii sale. Astfel este evidenţiată iniţiativa gratuită a Părintelui milostivirilor, fie în a feri de pată, fie în a îmbogăţi cu sfinţenie sublimă pe predestinata Mamă a Fiului său, dar nu fără a prevedea şi a include corespunderea fidelă a întregii sale vieţi. Figura MameiSfântului lui Dumnezeu care iese în evidenţă în acest context este figura celei Toată sfântă, astfel încât este indisolubil legată, cu legătură foarte strânsă şi definitivă, de Cristos Răscumpărătorul omului şi deci şi al Mamei. O analiză aprofundată a Scrisorii apostolice Ineffabilis Deus duce în sfârşit la scoaterea în evidenţă a dimensiunii sale amartiologică, perspectiva personalistă, contextul trinitar slab dar prezent, motivaţia agapică, intenţia apologetică, orizontul agonic, proprii secolului al XIX-lea, şi în mod empatic împărtăşite şi prezente în magisteriul Episcopilor de Roma până la Pius al XII-lea.

Dogma din anul 1854 este o hotărâre eclezială care declară în persoana Mariei din Nazaret iubirea salvifică inedită şi eficace a lui Dumnezeu Treime, adevărată fantezie a carităţii divine; mărturiseşte îndreptăţirea ei prin intermediulsola gratia şi nu pentru meritele ei; o scoate în evidenţă pe Maria, creatură umană şi soră însoţitoare, ca rodul cel mai sublim al operei răscumpărătoare a lui Cristos; indică prezenţa Duhului sfinţeniei în evenimentul zămislirii şi în viaţa Panaghiei; semnalează Bisericii, în calitate de ministra pietatis, responsabilitatea pe care o are în vederea chemării la sfinţenie a celor răscumpăraţi de Cristos; manifestă în Femeie creatura care poartă încă de la începutul existenţei sale “sigiliul lui Dumnezeu pe frunte” (Apocalips 9,4; cf. 7,3); epifanizează frumuseţea ca strălucire a adevărului, a bunătăţii, a umilinţei, a semnificaţiei teologale şi antropologice.

Conform învăţăturii neschimbabile a Bisericii, în prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de vina strămoşească – sfinţenie negativă – a fost umplută de harul sfinţitor – sfinţenie pozitivă; de aceea, Neprihănita Zămislire, în timp ce declară alegerea şi vocaţia Mariei la o participare intensă şi originală la misterul Cuvântului întrupat şi răscumpărător, se arată ca eveniment de frumuseţe, de strălucire şi de har personal, ale cărui reverberaţii, aşa cum învăţa deja von Balthasar (+1988), se simt puternic în existenţa fiecărui credincios şi în viaţa Bisericii. Acest eveniment, care declară în manieră eclatantă că în Mama lui Isus totul este rod al harului şi iubirii extraordinare a lui Dumnezeu Treime, interesează datorită complexităţii sale istoria Bisericii, teologia în multiplele sale expresii, istoria dogmei, problemele ecumenice şi pastorale, dialogul cu cultura şi arta, purificarea şi corecta înţelegere şi evaluare a conceptului de frumuseţe transcendentă şi permanentă care aminteşte în mod nemijlocit de Autorul său divin.

De Salvatore M. Perella, profesor de dogmatică şi mariologie la Facultatea Teologică Pontificală Marianum, Roma. Traducerea a apărut mai întâi publicată pe Ercis.ro.

Mai bine să te înroşeşti o dată decât să te îngălbeneşti de o mie de ori...

La audienţa generală de miercuri, Sfântul Părinte a continuat

reflecţia asupra iertării păcatelor, amintind că Cristos, după înviere, i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile”.

Dar, a subliniat Pontiful, „trebuie mai ales să ne amintim că protagonistul iertării păcatelor este Spiritul Sfânt. El este protagonistul!

În prima sa apariţie în mijlocul Apostolilor, în cenacol, Isus cel Înviat suflă asupra lor spunând: „Primiţi pe Spiritul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22-23).

Sfântul Părinte a explicat că Isus, transfigurat în trup, devine persoană nouă, care oferă darurile pascale, roade ale morţii şi învierii: pacea, bucuria, iertarea păcatelor, carismele, dăruindu-l mai ales pe Spiritul Sfânt care este izvorul tuturor darurilor. Suflul lui Isus, însoţit de cuvintele prin care comunică Spiritul, indică transmiterea vieţii, a vieţii celei noi regenerată de iertare. Însă, înainte de a împlini gestul de a sufla şi a dărui Spiritul Sfânt, Isus îşi arată rănile mâinilor şi ale coastei, răni ce reprezintă preţul mântuirii noastre. Spiritul Sfânt ne aduce iertarea lui Dumnezeu „trecând prin rănile lui Isus”.

Papa Francisc: „Isus a voit să păstreze aceste răni. Şi în acest moment, în Cer, îi arată Tatălui rănile prin care am fost răscumpăraţi. Şi prin puterea acestor răni, păcatele noastre au fost iertate. Isus şi-a dat viaţa pentru pacea şi bucuria noastră, pentru prezenţa harului în sufletul nostru şi pentru a ne fi iertate păcatele”.

În cateheza de la audienţa generală, Succesorul lui Petru s-a oprit şi asupra unui alt element: puterea de a ierta păcatele, dăruită de Isus Apostolilor, Biserica fiind depozitara puterilor cheilor. Catehismul Bisericii Catolice explică în paragraful cu numărul 981 că „Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Spiritului Sfânt”.

Episcopul Romei a explicat că, prin suverana sa îndurare, Dumnezeu iartă pe fiecare dar, El însuşi a voit ca toţi cei care îi aparţin lui Cristos şi Bisericii sale să primească iertarea prin intermediul preoţilor şi episcopilor săi, după cum se spune în paragraful 986 al Catehismului Bisericii Catolice: „Din voinţa lui Cristos, Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi în mod obişnuit în sacramentul Pocăinţei”.

Papa Francisc: „Prin ministerul apostolic, devin părtaş la îndurarea divină, păcatele îmi sunt iertate, fiindu-mi dăruită bucuria. În acest mod, Isus ne cheamă să trăim reconcilierea şi în dimensiunea eclezială, comunitară”.

Sfântul Părinte a evidenţiat că Biserica, care este sfântă dar care are totodată nevoie de penitenţă, însoţeşte parcursul nostru de convertire de-a lungul întregii vieţi. Biserica nu este stăpâna puterii cheilor, ci slujitoare a ministerului îndurării, bucurându-se ori de câte ori poate oferi acest dar divin.

Papa Francisc: “Multe persoane nu înţeleg azi dimensiunea eclezială a iertării, căci individualismul şi subiectivismul domină mereu, chiar şi noi creştinii fiind afectaţi în acest sens. Sigur, Dumnezeu iartă personal pe orice păcătos care se căieşte, însă creştinul este legat de Cristos, iar Cristos este unit cu Biserica, pentru noi creştinii fiind un dar în plus, dar şi o îndatorire în plus aceea de a trece cu umilinţă prin ministerul eclezial. Şi trebuie să valorizăm acest dar, care este o cură, o protecţie şi siguranţa că Dumnezeu m-a iertat. (…) Dumnezeu ne iartă întotdeauna. Nu oboseşte niciodată să ne ierte! Nu trebuie să ne ruşinăm să mergem să ne mărturisim păcatele…. Cineva ar putea spune: Dar, părinte, mi-e ruşine să mă duc să-mi spun păcatele…”. La aşa ceva, mamele şi bunicele noastre ar spune că este mai bine să te înroşeşti o dată decât să te îngălbeneşti de o mie de ori. Spovedindu-te, te înroşeşti o dată, Domnul îţi iartă păcatele şi mergi mai departe”.

Papa Francisc le-a explicat credincioşilor că nimeni nu este „scutit” de Sacramentul penitenţei: „Şi preoţii trebuie să se spovedească, şi episcopii: toţi suntem păcătoşi. Chiar şi papa se spovedeşte o dată la 15 zile, pentru că şi papa este un păcătos. Iar confesorul îmi ascultă mărturisirea, mă sfătuieşte şi Domnul mă iartă, pentru că toţi avem nevoie de iertarea sa!”

În a treia parte a catehezei, Sfântul Părinte a explicat de ce este preotul instrument al iertării păcatelor, spunând că iertarea lui Dumnezeu ne este dăruită în Biserică, fiindu-ne transmisă prin intermediul ministerului unuia dintre fraţii noştri: preotul, un om care – ca şi noi – are nevoie de îndurare, devine cu adevărat un instrument de îndurare, dăruindu-ne iubirea fără limite a lui Dumnezeu Tatăl. Da, aşa cum spuneam înainte, Dumnezeu te ascultă întotdeauna, însă în sacramentul Pocăinţei trimite un frate să-ţi aducă iertarea, în numele Bisericii.

Sfântul Părinte a pus în lumină faptul că slujirea oferită de preot ca trimis, din partea lui Dumnezeu, pentru a ne ierta păcatele este foarte delicată…

Papa Francisc: „Este foarte delicată şi necesită ca inima sa să fie în pace, ca preotul să aibă inima locuită de pace şi să nu-i trateze rău pe credincioşi, ci să fie blând, binevoitor şi îndurător; să ştie să semene speranţă în inimi şi, mai ales, să fie conştient că fratele sau sora care se apropie de sacramentul Pocăinţei caută iertarea aşa cum atâtea persoane se apropiau de Isus în căutarea vindecării. Preotul care nu are această dispoziţie sufletească este mai bine ca, până când nu se corectează, să nu administreze acest Sacrament. Credincioşii penitenţi au îndatorirea…? Nu! Au dreptul! Noi toţi avem dreptul, toţi credincioşii, să găsim în preoţi slujitori ai iertării lui Dumnezeu”.

La încheierea catehezei, Pontiful ne-a îndemnat să fim conştienţi de acest dar pe care ni-l oferă Dumnezeu, să fim conştienţi de această grijă şi atenţie maternă pe care o are Biserica faţă de noi.

Sfântul Părinte şi-a îndreptat de asemenea gândul către persoanele care suferă în Sardinia în urma aluviunilor, îndemnându-i pe toţi credincioşii prezenţi la rugăciune.

Sursa:ro.radiovaticana.va

În moarte se află sinteza vieții noastre

Avvenire, 27 ottobre 2013

de ENZO BIANCHI

Moarte, judecată, infern, paradis: așa cuna răspunsul Catehismului la întrebarea despre novissimi, adică despre realitățile ultime care așteaptă pe fiecare om. În paginile acestui ziar ne-am oprit deja asupra judecății și paradisului, dar în acest zile care preced memoria răsposaților am vrea să încercăm să citim moartea ca pe un eveniment uman și creștin, știind că astăzi trăim într-o atmosferă culturală care, despre moarte, nu mai vrea să audă și să știe nimic. Este chiar banală această constatare: moartea este refuzată, a devenit unica realitate concret „obscenă”, care nu mai trebuie văzută, contemplată, luată în considerație. Astăzi vrem să evităm să fim martorii morții care, însă, continuă să fie prezentă în viața familiarilor și a relațiilor noastre; mai ales, vrem să evităm să ne gândim la propria noastră moarte, care este unicul eveniment sigur care ne stă în față.

Este semnificativă o invitație făcută de André Comte-Sponville cititorilor săi, chiar într-o carte care se vrea a fi o „înțelepciune” pentru toți: „Cititorule, curaj! Pentru moarte ai tot timpul. Înainte de toate, angajează-te să trăiești!”. Nu întâmplător, și volcabularul morții este puțin frecventat. Există o anumită jenă a vorbi de „mort, moarte”; se preferă să se spună: „a plecat. A trecut dincolo. Nu mai este cu noi”... Acest lucru se întâmplă și la înmormântările celor care-și mai spun creștiin, dar care, deseori, mai ales în cazul unor persoane importante sau în cazul unei nenorociri publice, devin „evenimente” cu accente de spectacol. La aceste înmormântări, în loc să se accepte misterul morții, se vorbește de cel răposat, ne adresăm lui ca și cum ar fi încă viu, se încearcă aproape o reanimare a cadavrului, poate făcând ca alții să asculte vreun cuvânt al acestuia, sau, dacă era un cântăreț, vreun cântec al acestuia. Astfel se șterge moartea din viața noastră și din orizontul atât de necesar în căutarea unui sens, al unei direcții spre care să mergem.

Dar ceea ce apare nebunie este faptul că, pe lângă această eliminare a morții, se întâmplă spectacularizarea ei în mijloacele de comunicare. În aceste mijloace moartea pare să domnească, într-un flux de imagini care o expun, o arată, insistă asupra ei pentru „a face audiență” de catrastrofe eficiente, războaie, torturi, omucideri... Nu vrem să vedem moartea, și apoi încetinim în mașină pentru a vedea efectele accidentelor și să vedem victimele. Obișnuindu-ne cu imaginile morții în scenă, credem că îndepărtăm posibilitatea propriei noastre morți. În fond, și pentru creștini, tentația este cea de a face să tacă acele novissimi, realitățile ultime ale omului, să le uităm, și între acestea, mai ales moartea. Cu toate acestea, moartea continuă să aibă ultimul cuvânt asupra noastră, cel puțin în realitatea vizibilă, continuă să fie o țintă, un scop care ne așteaptă: este unica direcție (sens) al vieții pe care nu putem să-l mutăm, pentru că totdeauna viața se îndreaptă spre moarte. Martin Heidegger, în această lectură, a ajuns să afirme că omul „trăiește pentru moarte”.

Generația mea a mai primit de la marea tradiție creștină sfatul spiritual de a se exercita în moarte, de a se pregăti pentru evenimentul final, al trăirii morții. Moartea era o temă de meditație, nu funerară, nu doloristă, dar trebuia gândită ca „ceas” care ne așteaptă, ora judecății lui Dumnezeu asupra fiecăruia dintre noi, întlnire cu chipul lui Dumnezeu atât de căutat. În memoria mortis exista o tristețe, cea de a trebui să murim; exista o teamă de Dumnezeu (lucru diferit de frică!), pentru judecata sa care este îndurare, dar și dreptate; exista mângâiere pentru întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, cu viața veșnică. În amintirea morții trebuia să ne exercităm mai ales să gâdim că propria moarte trebuie să fie un „act”. Nu înțelegeam acest lucru când eram copil, dar crescând l-am înțeles. Pentru un creștin moartea nu poate fi un eveniment pasiv: nu este posibil să ne lăsăm să murim, dar este absolut necesar să putem face un act din acest eveniment final de care nu scăpăm. Desigur, în credință, și poate și cu multe dubii și anxietăți, dar este necesar să-i putem spune Domnului: „Tată, acea viață pe care mi-ai dat-o și pentru care îți mulțumesc, și-o dau înapoi, ți-o ofer ca sacrificiu viu (cf. Rom 12,1), sperând numai în îndurarea Ta”. Astfel, moartea devine un act, și astfel se moare în ascultare, poate acceptând cuvintele celui care însoțește pe cel muribund care, dacă este inteligent, știe să-i spună în momentul potrivit: „Mergi, du-te în numele Tatălui, în numele Tatălui care te-a creat, în numele Fiului care te-a răscumpărat, în numele Duhului Sfânt care te-a sfințit”.

Probabil, a face din moarte un act este ceea ce ne iartă păcatele, așa cum afirma cu mult curaj Marcu Călugărul (secolele V-VI). Probabil este extrema posibilitate de „obediență a credinței” (Rm 1,5; 16,26) pentru creștin, care, astfel, își mărturisește credința în îndurarea infinită a lui Dumnezeu. Tocmai pentru a predispune totul ca acest lucru să fie posibil, ar fi necesar ca cel care se află în boală să fie avertizat, dacă vrea, despre situația lui de bărbat sau femeie ajuns pe pragul morții, la sfârșitul vieții. Operație delicată, care nu trebuie făcută în orice caz și pentru toți, dar numai atunci când există o anumită maturiatte de credință, și atunci muribundul dorește să fie conștient de iminenta întâlnire cu Domnul său. Deci, moartea devine „acțiune”, act punctual, adevărată „adorație” a Creatorului, de recunoaștere că suntem o creatură voită de Dumnezeu în iubirea sa și care se reîntoarce la Dumnezeu care este iubire dintotdeauna (cf. 1Gv 4,8.16; 1Cor 13,8). Tocmai în această credință, omul mărturisește că nu este proprietarul propriei vieți, că nu-și decide el propriul sfârșit, dar îl primește, redând lui Dumnezeu respirația lui, duhul lui (cf. Sal 31,6; Lc 23,46).

Creștinului – trebuie să amintim – nu-i este cerut să sufere și nici să primească suferințele fizice ca și cum ar fi voite de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne cere nici să ispășim păcatele noastre cu suferințe fizice, pentru că numai el știe cum să restaureze dreptatea pe care am ofensat-o și violat-o prin păcatele noastre. Este datoria lui, nu a noastră: să-l lăsăm pe El să fie Domnul vieții și a morții noastre. Pentru aceasta este necesar ca suferințele fizice să fie evitate cel mai mult posibil bolnavului muribund, astfel ca el să poată traversa ceasul morții numai răspunzând la ceea ce este umanizarea ei și împlinirea voinței lui Dumnezeu: să poată, adică, să trăiască boala și moartea continuând să iubească pe cei care rămân și acceptând, la rândul său, să fie iubit. Nimic mai mult. Aceasta este porunca ultimă și definitivă: a iubi până la sfârșit, până la extrem (cf. Gv 13,1), atât cât îi este posibil unei ființei umane.

Viața este un dar al lui Dumnezeu, ba chiar este darul lui Dumnezeu prin excelență, iar acest dar trebuie recunoscut și redat celui care ne este Tată. Da, astăzi, în evenimentul morții – trebuie să o spunem – se joacă fidelitatea creștinilor față de Domnul lor: creștinii știu, pentru că în botez au fost cufundați în moartea Domnului, sunt „con-morți cu Cristos”, că împreună cu Isus vor învia (cf. Rm 6,4-5.8; Col 2,12) și că acest telos (țintă) stă în fața lor ca o promisiune pentru cel ce perseverează ttodeauna, în ciuda căderii în păcate, în urmarea Domnului. Tocmai din acest motiv nu vor judeca pe cei care nu au lumina creșdinței, chiar dacă, tocmai datorită itinerariului de umanizare care este datoria tuturor, vor arăta și vor spune că moartea poate fi un act, actul culme al umanizării parcurse cu întreaga viață.

Deja Platon vorbea de necesitatea acelui “meléte thanátou” (Fedro 81a), a exercitării de a muri, și toată tradiția creștină a gândit și a indicat în ce constă această exercitate. Moartea nu poate fi privată de actul muririi, și fiecare dintre noi trebuie să aibă curajul să-și spună: „Eu voi muri”. Ajuns la bătrânețe, trebuie să se gândească mai mult la moarte, eveniment care poate fi ultima mare acțiune a vieții noastre. Nimeni dintre noi nu poate prevedea propria moarte, dau va fi neașteptată sau după o lungă boală, dacă va fi în pace sau în dulceața celui care moare fără grave suferințe fizice sau în chinul celui care suferă chinuri care aproape că nu pot fi ușurate nici măcar cu medicamentele. Nimeni dintre noi nu poate știi, în ciuda declarațiilor făcute în această privință, dacă va muri în îndoială sau în credință.

Nu este întâmplător că, în rugăciunea cea mai simplă și cea mai cunoscută de către catolici, Bucură-te, Marie! se cere (și acest lucru se face în mod repetat recitând Rozariul): „Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre”. A gândi că avem pe cineva care mijlocește pentru noi ca o mamă în ceasul morții este un bun exercițiu pentru a simți moartea ca soră și a-l lăuda pe Dumnezeu „pentru sora noastră moarte corporală”.

Unde este Dumnezeu? Unde este omul?

Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o

sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur  ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

Anonim

Cand a fost inventata scobitoarea de dinti?

Folosim zilnic o multime de obiecte, care au devenit intr-atat de familiare, incat, probabil, rareori, ne intrebam cand si cum au aparut. Scobitoarea de dinti este unul dintre acestea si pare a fi cel mai vechi instrument care a ajutat la mentinerea igienei bucale. Urme de scobitori au fost descoperite intre dintii apartinand unui craniu de om din Neolitic, o perioada din Preistorie, care a debutat cu peste 9 000 de ani in urma, cand au avut loc o serie de transformari economice si sociale, generate de fenomenul de sedentarizare a populatiilor din diverse parti ale globului. Din urmatoarea epoca, a prelucrarii metalelor, dateaza scobitori de dinti facute din bronz, asa cum s-au gasit in mormintele din Mesopotamia, dar si din nordul Italiei si pe teritoriul din partea de est a Alpilor. In Antichitate, unul dintre cei mai de temut tirani, Agathocle din Siracusa, devenit rege al Siciliei, in secolul al III-lea i.Hr., despre care se spunea ca nu ezita sa masacreze locuitorii cetatilor care nu i se supuneau, a fost omorat, in contextul luptelor pentru succesiunea la tron, cu o scobitoare de dinti, pe care a fost turnata otrava. Documentele consemneaza ca moartea a survenit lent, tiranul fiind depus pe catafalc cat timp inca mai era viu, dar paralizat de otrava care i-a fost inoculata. In aceeasi perioada, romanii foloseau scobitori de dinti din argint, din fildes sau din lemn de mastic (un copac din categoria rasinoaselor).

In secolul al XV-lea, cuvantul “scobitoare” apare in inventarul obiectelor ducelui Jean de Berry (supranumit Jean Magnificul), inventar facut la moartea acestuia, in 1416. Berry era cunoscut ca un adevarat Mecena al epocii, preocupat de arte si de stiinte, posesor a nenumarate obiecte din aur, lucrate cu maiestrie, bijuterii, medalii, linguri si furculite din argint, vase de portelan chinezesc, relicvarii etc. Intr-o miniatura intitulata “Nunta din Cana Galileii”, aflata printre operele de arta ale ducelui, infatisand unul dintre miracolele infaptuite de Iisus Hristos (transformarea apei in vin), sunt pictati mai multi nuntasi care, la sfarsitul banchetului,  folosesc scobitori de dinti. Din secolul al XVI-lea s-a pastrat o scobitoare de dinti din aur, cu pietre pretioase, originara din Italia, care se afla, in prezent, la Muzeul Metropolitan din New York. Din 1525, dateaza o pictura (expusa la Luvru, in Paris), un portret al unui comerciant german, tablou facut de artistul Hans Maler, in care se poate observa ca negustorul respectiv poarta la gat un pandantiv in forma de scobitoare si un altul ca un betisor pentru urechi.

Scobitoarea de dinti, ca obiect uzual, a aparut in Statele Unite ale Americii, intr-un restaurant din Boston, in 1862. Proprietarul localului respectiv  descoperise scobitorile de dinti in America de Sud, i s-au parut interesante, a importat un numar considerabil de astfel de betisoare si a angajat mai multi studenti de la Universitatea din Oxford, pe care i-a invitat sa manance in restaurantul sau si, la sfarsitul mesei, sa solicite scobitori, astfel incat sa vada si ceilalti clienti – o maniera ingenioasa de a promova un produs pe care nimeni nu il stia la vremea aceea.

Primul aparat de fabricat scobitori a fost patentat in 1872, de catre americanii Silas Noble si J. P. Cooley, care au inceput sa produca micile obiecte in cadrul companiei din Massachusetts, la care lucrau si care, pana la acea data, se profilase pe instrumente muzicale.

La momentul actual, Statul Maine, din nord-estul SUA, se revendica drept capitala mondiala a scobitorilor de dinti, producand 90% din necesarul intern si organizand, in fiecare an, “Festivalul International al constructiilor din scobitori”, domeniu care are, incepand cu anii 1970, statutul de arta, deoarece participantii realizeaza replici in miniatura, din scobitori, ale unor monumente celebre, cu mare migala si mult talent. Una dintre cele mai spectaculoase lucrari, expusa in cadrul acestui festival, a fost cea a americanului Jerry Mango Woodysticks, care a construit, din scobitori de dinti, Palatul Coroanei Taj Mahal, din India. Pentru constructia sa, de trei metri inaltime, a folosit peste 20 000 de scobitori si in jur de patru litri de clei. Nenumarate alte lucrari din scobitori pot fi admirate la Maine – Turnul Astana din Kazakhstan, Bahrain Worl Trade Center, Moscheea Albastra din Istambul, Templul Borobudur din Indonezia, Podul Brooklyn din New York, Burj-Al-Arab din Dubai etc. In 2010, in Franta, un artist contemporan, Michel Godin, a reusit reproducerea la scara a Castelului Frontenac, din aproape 150 000 de scobitori, si in urma a 4000 de ore de lucru.

Un american, Scott Weaver, a realizat o macheta a orasului San Francisco, la care a lucrat ani de zile (de fapt, a inceput din adolescenta si a terminat cand avea 49 de ani) – o reproducere exacta a constructiilor, moderne, a podurilor, a monumentelor istorice, facuta din peste 100 000 de scobitori de dinti, pentru care un muzeu i-a oferit suma de 60 000 de euro.

In tarile musulmane, mai ales in perioada Ramadanului, se folosesc, pe post de scobitori (sau in locul altor metode de curatare a dintilor), betisoare de siwak – crengute subtiri din arbustul Salvadora persica. Probabil ca utilizarea lor alunga si senzatia de foame, dar, in primul rand, betisoarele curata dintii, mentin gingiile sanatoase si dau permanent o respiratie proaspata. Folosirea siwak-ului este considerata un simbol al fervorii spirituale, un semn de pietate, de vreme ce insusi Profetul Mahomed, in invataturile sale, ii indemna pe credinciosi sa isi curete dintii cu siwak, acest gest de respect valorand cat “zece rugaciuni”. In plus, siwak-ul, spun medicii, stimuleaza sistemul nervos, memoria si inteligenta. Chiar Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) a recomandat, in mai multe randuri, folosirea acestor betisoare-scobitori, din Salvadora persica, precum si pe cele din Azadirachta indica, un arbore asemanator cu Liliacul de India.

Cine a inventat batista?

Prezenţa ei este atât de banală în existenţa omului

contemporan, încât arareori ne mai interesează calitatea materialului din care o confecţionăm, trecând-o în seria obiectelor “de unică folosinţă”. Parfumate sau nu, batistele de hârtie de azi au trecut în uitare batistele “glorioase” de ieri şi de alaltăieri (cele care au cunoscut, prin pana lui Shakespeare, chiar şi luminile  rampei (! – să nu neglijăm rolul batistei în gelozia pe care Othelo, maurul, o arată Desdemonei). 

Ne imaginăm că omul foloseşte acest pătrat de pânză “de când lumea”, dar nu e chiar aşa, iar istoria ei e niţel mai “recentă”. Adică începe abia în secolul al XIV-lea. Dar ce a fost înainte de batistă? N-avem nici o mărturie din vremea popoarelor vechi – evreii, caldeenii, asirienii, perşii. “Eleganţii” Atenei şi-ai Romei, în schimb, purtau în mână şi la cingătoare câte un “sudarium”; adică o bucată de pânză cu care îşi ştergeau faţa, când transpirau... dar nicidecum nu-şi suflau nasul în ea. În epocă “se muşa” cu degetele! Elegant, nu? Ca să evite o asemenea “necurăţie”, în Persia, Cyrus le interzisese (formal) supuşilor săi să-şi sufle nasul, să scuipe şi să... strănute, în public. Asta nu se întâmpla la Roma, unde poeţilor şi oratorilor li se permiteau toate acestea, cu o condiţie: să-şi şteargă din când în când, cu eleganţă, sudoarea de pe frunte...

Romanii nu aveau batistă, însă... femeile lor trebuiau să se păzească straşnic de vreo răceală; pentru că un nas care curge putea să le aducă ghinion. Plaut istoriseşte că bărbaţii care voiau să se însoare se interesau adeseori dacă tinerei nu cumva îi curge nasul – caz în care n-ar mai fi luat-o de nevastă, cu toată dota ei; în vreme ce Juvenal ne spune că un bărbat a intentat divorţ numai pentru că nevasta era mereu răcită şi, în lipsă de batistă (care, vă amintiţi, a fost inventată în secolul al XIV-lea), îşi sufla nasul cu degetele.

Ehei, dar şi după ce a fost inventată batista! A devenit atât de importantă, încât materialul din care era confecţionată - mătăsuri, inuri şi bumbacuri dintre cele mai fine – şi delicatele broderii ori arabescurile capricioase ale monogramelor spuneau ele singure totul despre starea socială ale celui / celei care o purta! În scurt timp, ea avea să joace, avant la lettre, rol de... telegraf, câtă vreme era purtătoare de mesaje (o batistă fluturată ori scăpată jos “spunea” ceva celui care ştia să “decodifice” mesajul) şi însoţea lumea bună la petreceri, unde i-au fost “dedicate” chiar dansuri ce nu puteau începe fără ca partenera să o ţină, delicat, cu două degete...

Dar s-o lăsăm acolo, în anii ei de glorie, în sala luminată de candelabre de cristal şi să revenim în mileniul trei. O lacrimă a tremurat în colţul ochiului? Vă dau eu o batistă. Nu, nu-i nevoie să mi-o înapoiaţi. E doar din cea mai fină... hârtie.

Cand au aparut buletinele de identitate în România ?

În anul 1957, prin Decretul nr.334/1957 privind regimul de evidenta a populatiei, modificat prin Decretul nr.346/1959.

Cum s-au nascut certificatele de nastere în România?

Fiecare a tinut macar o data in mainile sale un certificat de

nastere. V-ati intrebat vreodata cum aratau aceste documente acum o suta de ani? Prin amabilitatea Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale ale Romaniei va prezentam actul de nastere al Ecaterinei Teodoriu si cel al lui Constantin Brancusi.

In istoria Romaniei a existat un moment in care s-a decis ca fiecare nastere, casatorie ori deces sa fie consemnata. Dar cand si unde anume s-au luat aceste decizii? La data de 30 martie 1830 s-a incheiat elaborarea Regulamentelor Organice de catre comisiile de redactare, formate din reprezentantii marii boierimi, sub presedintia consulului general rus Matvei Lvovici Minciaki. Regulamentele Organice erau socotite adevarate constitutii care inzestrau Principatele cu institutii menite sa raspunda cerintelor de modernizare a structurilor societatii romanesti. In mai 1831, Adunarea Obsteasca Extraordinara a Tarii Romanesti a adoptat textul Regulamentului Organic, urmand sa fie aplicat de la 1 iulie 1831, iar in octombrie, Adunarea Obsteasca Extraordinara a Moldovei a adoptat textul Regulamentului Organic, aplicat incepand de la 1 ianuarie 1832.

EVOLUTIA UNEI DECIZII. "Ca urmare a aplicarii prevederilor Regulamentului Organic, preotii din bisericile existente pe teritoriul Tarii Romanesti si Moldovei aveau obligatia de a intocmi documente de stare civila pentru a inregistra botezurile, casatoriile si decesele in condici speciale", incepe istorisirea Alexandru Bratu, inspector principal al Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale ale Romaniei. Mai tarziu, obligatia de a inregistra nasterile, casatoriile si decesele a cazut in sarcina primariilor comunale, mai exact a primarilor sau a persoanelor delegate de acestia. Colectia "Registre de stare civila", pastrata in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale, contine mitricele create de preoti in perioada 1832-1865, precum si registrele de stare civila create de primariile comunale din perioada 1866-1904. Registrele, provenind de la 222 de primarii comunale ce au existat pe teritoriul actual al judetului Gorj, contin informatii importante referitoare la probleme legate de demografie, toponimie, onomastica, lingvistica, istorie economica, sociala etc. Trebuie subliniat faptul ca, in conditiile distrugerilor provocate de evenimentele petrecute in timpul celor doua razboaie mondiale, de regimul comunist ce urmarea realizarea planului de stat la maculatura, de nepasarea sau reaua-vointa a unor persoane, aceste registre sunt printre putinele documente referitoare la istoria unor localitati gorjene din secolul al XIX-lea, relevand aspecte privind ocupatiile locuitorilor, raspandirea stiintei de carte, aparitia si frecventa unor boli sau epidemii, impartirile administrativ-teritoriale sau participarea unor locuitori la evenimentele istorice majore.

PERSONAJE CELEBRE. Printre numeroasele inregistrari de stare civila aflate in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale se gasesc acte de nastere, casatorie si deces legate de personalitati de seama ale istoriei locale sau nationale.

Actul de nastere al "Eroinei de la Jiu", Ecaterina Teodoroiu, in realitate Catalina Toderoiu, a fost depus spre pastrare permanenta la Directia Judeteana Gorj a Arhivelor Nationale de catre Primaria orasului Targu-Jiu, oras ce inglobeaza in prezent fosta comuna Vadeni, fiind intr-o stare buna de conservare. Prin acest document se atesta nasterea in ziua de 14 ianuarie 1894 a Catalinei Toderoiu, fiica lui Vasile Toderoiu, de 34 de ani, si Elena Toderoiu, de 27 de ani, de profesie agricultori, domiciliati in comuna Vadeni, judetul Gorj. "Facem mentiunea ca data nasterii este 14 ianuarie si nu 16 ianuarie, asa cum este mentionata de diversi biografi, data de 16 ianuarie 1894 fiind in realitate data cand a fost inregistrata nasterea in registrul de stare civila", continua Alexandru Bratu. Deosebit de importanta este mentiunea facuta pe marginea unuia dintre cele doua exemplare ale actului de notarul comunei, Vasile Manta, cu cerneala verde, in urma decesului eroinei: "22 August 1917 - Moarta in luptele de pe frontul Marasesti-Oituz cu gradul de sublocotenent".

Actul de nastere a lui Constantin Brancusi, depus spre pastrare permanenta la Directia Judeteana Gorj a Arhivelor Nationale de Primaria comunei Pestisani, se afla si el intr-o stare buna de conservare. Prin acest document, se atesta nasterea in ziua de 19 februarie 1876 a lui Constantin, fiul lui Nicolae Brancusi, de 45 de ani, si Maria Brancusi, de 24 de ani, de profesie agricultori, domiciliati in comuna Pestisani, judetul Gorj. O copie al acestui act se afla la Directia Judeteana Dolj a Arhivelor Nationale, ambele fiind accesibile cercetatorilor pentru a le studia. Trebuie mentionat ca aceste documente reprezinta numai o parte infima din tezaurul documentar pastrat in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale, parte a patrimoniului cultural national.

Viitoarea "Eroina de la Jiu" a urmat primele doua clase primare in Vadeni. Urmatorii doi ani a urmat scoala la Targu-Jiu. Catalina Toderoiu a plecat apoi la Bucuresti, unde s-a inscris la Scoala de Fete. In acea perioada, Ecaterina s-a inrolat ca cercetas. Dupa ce Romania a intrat in primul razboi mondial, ea a participat ca sora medicala. Moartea fratelui ei Nicolae a afectat-o foarte mult. In octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu a decis sa slujeasca tara in locul fratelui ei. 10 octombrie 1916 este ziua in care Ecaterina Teodoroiu se remarca prin vitejia sa. Atunci a avut loc prima batalie de la Jiu. Trupele Armatei I romane, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternica ofensiva inamica (Grupul Kneussel). La 22 august 1917 a avut loc batalia de la Varnita si Muncelu. Actiunea ofensiva a armatei germano-austro-ungare este oprita de armata romana cu pierderi grele. In cursul acestei batalii a cazut eroic, in fruntea plutonului pe care il comanda ca sublocotenent, Ecaterina Teodoroiu. Eroina a fost impuscata in piept. Ultimele ei cuvinte au fost: "Inainte baieti, sunteti cu mine!". Ecaterina Teodoroiu a fost inmormantata pe campul de lupta, apoi trupul ei a fost mutat in Mausoleul de la Marasesti. La 29 iunie 1921 a avut loc premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", cu Marieta Rares in rolul principal, prima incercare de evocare a razboiului din 1916-1918; a adus pe ecran viata eroinei de la Jiu, combinand scene reconstituite cu actori si montaje din actualitatile de razboi. In anul 1978 a avut loc premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", regizat de Dinu Cocea, avand-o in rolul principal pe Stela Furcovici.