În moarte se află sinteza vieții noastre

Avvenire, 27 ottobre 2013

de ENZO BIANCHI

Moarte, judecată, infern, paradis: așa cuna răspunsul Catehismului la întrebarea despre novissimi, adică despre realitățile ultime care așteaptă pe fiecare om. În paginile acestui ziar ne-am oprit deja asupra judecății și paradisului, dar în acest zile care preced memoria răsposaților am vrea să încercăm să citim moartea ca pe un eveniment uman și creștin, știind că astăzi trăim într-o atmosferă culturală care, despre moarte, nu mai vrea să audă și să știe nimic. Este chiar banală această constatare: moartea este refuzată, a devenit unica realitate concret „obscenă”, care nu mai trebuie văzută, contemplată, luată în considerație. Astăzi vrem să evităm să fim martorii morții care, însă, continuă să fie prezentă în viața familiarilor și a relațiilor noastre; mai ales, vrem să evităm să ne gândim la propria noastră moarte, care este unicul eveniment sigur care ne stă în față.

Este semnificativă o invitație făcută de André Comte-Sponville cititorilor săi, chiar într-o carte care se vrea a fi o „înțelepciune” pentru toți: „Cititorule, curaj! Pentru moarte ai tot timpul. Înainte de toate, angajează-te să trăiești!”. Nu întâmplător, și volcabularul morții este puțin frecventat. Există o anumită jenă a vorbi de „mort, moarte”; se preferă să se spună: „a plecat. A trecut dincolo. Nu mai este cu noi”... Acest lucru se întâmplă și la înmormântările celor care-și mai spun creștiin, dar care, deseori, mai ales în cazul unor persoane importante sau în cazul unei nenorociri publice, devin „evenimente” cu accente de spectacol. La aceste înmormântări, în loc să se accepte misterul morții, se vorbește de cel răposat, ne adresăm lui ca și cum ar fi încă viu, se încearcă aproape o reanimare a cadavrului, poate făcând ca alții să asculte vreun cuvânt al acestuia, sau, dacă era un cântăreț, vreun cântec al acestuia. Astfel se șterge moartea din viața noastră și din orizontul atât de necesar în căutarea unui sens, al unei direcții spre care să mergem.

Dar ceea ce apare nebunie este faptul că, pe lângă această eliminare a morții, se întâmplă spectacularizarea ei în mijloacele de comunicare. În aceste mijloace moartea pare să domnească, într-un flux de imagini care o expun, o arată, insistă asupra ei pentru „a face audiență” de catrastrofe eficiente, războaie, torturi, omucideri... Nu vrem să vedem moartea, și apoi încetinim în mașină pentru a vedea efectele accidentelor și să vedem victimele. Obișnuindu-ne cu imaginile morții în scenă, credem că îndepărtăm posibilitatea propriei noastre morți. În fond, și pentru creștini, tentația este cea de a face să tacă acele novissimi, realitățile ultime ale omului, să le uităm, și între acestea, mai ales moartea. Cu toate acestea, moartea continuă să aibă ultimul cuvânt asupra noastră, cel puțin în realitatea vizibilă, continuă să fie o țintă, un scop care ne așteaptă: este unica direcție (sens) al vieții pe care nu putem să-l mutăm, pentru că totdeauna viața se îndreaptă spre moarte. Martin Heidegger, în această lectură, a ajuns să afirme că omul „trăiește pentru moarte”.

Generația mea a mai primit de la marea tradiție creștină sfatul spiritual de a se exercita în moarte, de a se pregăti pentru evenimentul final, al trăirii morții. Moartea era o temă de meditație, nu funerară, nu doloristă, dar trebuia gândită ca „ceas” care ne așteaptă, ora judecății lui Dumnezeu asupra fiecăruia dintre noi, întlnire cu chipul lui Dumnezeu atât de căutat. În memoria mortis exista o tristețe, cea de a trebui să murim; exista o teamă de Dumnezeu (lucru diferit de frică!), pentru judecata sa care este îndurare, dar și dreptate; exista mângâiere pentru întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, cu viața veșnică. În amintirea morții trebuia să ne exercităm mai ales să gâdim că propria moarte trebuie să fie un „act”. Nu înțelegeam acest lucru când eram copil, dar crescând l-am înțeles. Pentru un creștin moartea nu poate fi un eveniment pasiv: nu este posibil să ne lăsăm să murim, dar este absolut necesar să putem face un act din acest eveniment final de care nu scăpăm. Desigur, în credință, și poate și cu multe dubii și anxietăți, dar este necesar să-i putem spune Domnului: „Tată, acea viață pe care mi-ai dat-o și pentru care îți mulțumesc, și-o dau înapoi, ți-o ofer ca sacrificiu viu (cf. Rom 12,1), sperând numai în îndurarea Ta”. Astfel, moartea devine un act, și astfel se moare în ascultare, poate acceptând cuvintele celui care însoțește pe cel muribund care, dacă este inteligent, știe să-i spună în momentul potrivit: „Mergi, du-te în numele Tatălui, în numele Tatălui care te-a creat, în numele Fiului care te-a răscumpărat, în numele Duhului Sfânt care te-a sfințit”.

Probabil, a face din moarte un act este ceea ce ne iartă păcatele, așa cum afirma cu mult curaj Marcu Călugărul (secolele V-VI). Probabil este extrema posibilitate de „obediență a credinței” (Rm 1,5; 16,26) pentru creștin, care, astfel, își mărturisește credința în îndurarea infinită a lui Dumnezeu. Tocmai pentru a predispune totul ca acest lucru să fie posibil, ar fi necesar ca cel care se află în boală să fie avertizat, dacă vrea, despre situația lui de bărbat sau femeie ajuns pe pragul morții, la sfârșitul vieții. Operație delicată, care nu trebuie făcută în orice caz și pentru toți, dar numai atunci când există o anumită maturiatte de credință, și atunci muribundul dorește să fie conștient de iminenta întâlnire cu Domnul său. Deci, moartea devine „acțiune”, act punctual, adevărată „adorație” a Creatorului, de recunoaștere că suntem o creatură voită de Dumnezeu în iubirea sa și care se reîntoarce la Dumnezeu care este iubire dintotdeauna (cf. 1Gv 4,8.16; 1Cor 13,8). Tocmai în această credință, omul mărturisește că nu este proprietarul propriei vieți, că nu-și decide el propriul sfârșit, dar îl primește, redând lui Dumnezeu respirația lui, duhul lui (cf. Sal 31,6; Lc 23,46).

Creștinului – trebuie să amintim – nu-i este cerut să sufere și nici să primească suferințele fizice ca și cum ar fi voite de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne cere nici să ispășim păcatele noastre cu suferințe fizice, pentru că numai el știe cum să restaureze dreptatea pe care am ofensat-o și violat-o prin păcatele noastre. Este datoria lui, nu a noastră: să-l lăsăm pe El să fie Domnul vieții și a morții noastre. Pentru aceasta este necesar ca suferințele fizice să fie evitate cel mai mult posibil bolnavului muribund, astfel ca el să poată traversa ceasul morții numai răspunzând la ceea ce este umanizarea ei și împlinirea voinței lui Dumnezeu: să poată, adică, să trăiască boala și moartea continuând să iubească pe cei care rămân și acceptând, la rândul său, să fie iubit. Nimic mai mult. Aceasta este porunca ultimă și definitivă: a iubi până la sfârșit, până la extrem (cf. Gv 13,1), atât cât îi este posibil unei ființei umane.

Viața este un dar al lui Dumnezeu, ba chiar este darul lui Dumnezeu prin excelență, iar acest dar trebuie recunoscut și redat celui care ne este Tată. Da, astăzi, în evenimentul morții – trebuie să o spunem – se joacă fidelitatea creștinilor față de Domnul lor: creștinii știu, pentru că în botez au fost cufundați în moartea Domnului, sunt „con-morți cu Cristos”, că împreună cu Isus vor învia (cf. Rm 6,4-5.8; Col 2,12) și că acest telos (țintă) stă în fața lor ca o promisiune pentru cel ce perseverează ttodeauna, în ciuda căderii în păcate, în urmarea Domnului. Tocmai din acest motiv nu vor judeca pe cei care nu au lumina creșdinței, chiar dacă, tocmai datorită itinerariului de umanizare care este datoria tuturor, vor arăta și vor spune că moartea poate fi un act, actul culme al umanizării parcurse cu întreaga viață.

Deja Platon vorbea de necesitatea acelui “meléte thanátou” (Fedro 81a), a exercitării de a muri, și toată tradiția creștină a gândit și a indicat în ce constă această exercitate. Moartea nu poate fi privată de actul muririi, și fiecare dintre noi trebuie să aibă curajul să-și spună: „Eu voi muri”. Ajuns la bătrânețe, trebuie să se gândească mai mult la moarte, eveniment care poate fi ultima mare acțiune a vieții noastre. Nimeni dintre noi nu poate prevedea propria moarte, dau va fi neașteptată sau după o lungă boală, dacă va fi în pace sau în dulceața celui care moare fără grave suferințe fizice sau în chinul celui care suferă chinuri care aproape că nu pot fi ușurate nici măcar cu medicamentele. Nimeni dintre noi nu poate știi, în ciuda declarațiilor făcute în această privință, dacă va muri în îndoială sau în credință.

Nu este întâmplător că, în rugăciunea cea mai simplă și cea mai cunoscută de către catolici, Bucură-te, Marie! se cere (și acest lucru se face în mod repetat recitând Rozariul): „Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre”. A gândi că avem pe cineva care mijlocește pentru noi ca o mamă în ceasul morții este un bun exercițiu pentru a simți moartea ca soră și a-l lăuda pe Dumnezeu „pentru sora noastră moarte corporală”.