sâmbătă, 17 august 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/31

Biserica Catolică recunoaște hirotonirile preoțești administrate în Biserica Ortodoxă și în Bisericile protestante?

La fel ca pentru celelalte sacramente, și hirotonirile preoțești ale Bisericii Ortodoxe sunt recunoscute ca fiind valide de către Biserica Catolică. În cazul Bisericilor protestante, situația este diferită, pentru că acestea (Bisericile tradiției luterane, reformate, Biserica Anglicană și cea metodistă), recunosc existența numai a două sacramente: botezul și euharistia (sau Cina Domnului). Deoarece aceste Biserici nu posedă sacramentul preoției, Biserica Catolică nu poate recunoaște ca fiind sacrament hirotonirile lor. 
Reforma a contestat rolul ministerului preotului, afirmând că unic și mare preot este numai Isus Cristos (Ev 9, 11-28), care dăruiește credincioșilor săi daruri pentru realizarea operei lui Dumnezeu în Biserică. Celui care primește vocația îi este încredințat în același timp și sarcina de a vesti, sluji și conduce pe credincioși. Preotul, după părerea teologilor luterani, este chemat să vestească Cuvântul și să administreze sacramentele. Biserica Catolică afirmă că slujirea constă din trei funcțiuni fundamentale: vestirea Cuvântului, celebrarea sacramentelor și slujirea pastorală. Însă, în relație cu Euharistia, în Biserica Catolică preoția are o importanță fundamentală. 
În Biserica evanghelică pot să exercite ministerul numai cei care au fost chemați la acesta după norme (cf. Confesiunea Augustană, XIV) și cărora Biserica le încredințează această misiune prin hirotonire. Hirotonirea este un act eclezial, îndeplinit în fața lui Dumnezeu, prin impunerea mâinilor și invocarea Duhului Sfânt. În Biserica evanghelică aceasta nu este un sacrament, deși F. Melanton a afirmat în Apologia Confesiunii Augustane că, dacă preoția ar fi acceptată ca fiind minister al Cuvântului, și nu ca expresie a jertfei liturghiei, hirotonirea ar putea fi definită ca un sacrament (XIII, 11-13). În Biserica evanghelică, hirotonirea este făcută de episcop. 
De partea ei, Biserica Catolică recunoaște că hirotonirea preoțească conferă un character indelebilis, adică un caracter ontologic durabil. De doctrina ministerului eclezial se leagă și problema succesiunii apostolice. În Biserica Catolică aceasta constă în păstrarea continuității ministerului transmis de către episcop. Succesiunea trebuie să garanteze originea apostolică a Bisericii și unitatea ei. Evanghelicii pun în discuție succesiunea episcopală pentru transmiterea primatului Cuvântului lui Dumnezeu și recunosc mai degrabă principiul continuității bazat pe Cuvânt și pe mărturia credinței. Succesiunea episcopală a fost păstrată de Bisericile luterane în Suedia și Finlanda. 
Deci, chestiunea ministerului episcopal este una din temele celei mai controversate în cadrul dialogului catolico-luteran. După profesiunea de credință luterană: „Biserica este adunarea sfinților, în care se învață evanghelia în puritatea ei și se administrează corect sacramentele. Pentru adevărata unitate a Bisericii este suficient acordul asupra învățăturii evangheliei și a administrării sacramentelor” (Confesiunea Augustană, VII). Și din acest motiv „luteranii nu revendică dreptul de a poseda exclusiv ministerul pastoral; acest lucru înseamnă că nu-l neagă Bisericii Catolice” . 
Biserica Catolică, în schimb, vede în ministrul evanghelic o lipsă (defectus), datorită absenței sacramentului ordinului sacru (UR, nr. 22). 
Aceste probleme sunt obiectul dialogului teologic dintre cele două Biserici. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/30

Există celibatul preoțesc în celelalte Biserici?

Miniștrii Bisericii Catolice sunt obligați la viața trăită în celibat. În cazul în care un preot se convertește de la o Biserică creștină unde nu există obligația celibatului, la Biserica Catolică, în care această obligație există, așa cum a demonstrat practica catolică a ultimilor ani față de preoții anglicani care s-au convertit la Biserica Romano-Catolică, sacramentul căsătoriei primit în precedență este recunoscut. Dispensându-i pe acești preoți de obligația celibatului, Biserica îi îndreaptă în același timp, spre acele slujiri care să le asigure siguranța materială pentru întreținerea familiei. 
În cazul Bisericii Ortodoxe, celibatul este obligatoriu exclusiv pentru călugări, în vreme ce nu este în vigoare pentru preoții diecezani. Cei care doresc să încheie o săcătorie trebuie să facă acest lucru înainte de hirotonirea diaconală, succesiv nemaifiind posibil acest lucru. Canonul 10.IV al Sinodului de la Ancyra (314) stabilește: 

„Dacă candidații la diaconat, în momentul hirotonirii, își declară intenția de a vrea să se căsătorească și de a nu putea trăi în celibat, atunci, dacă efectiv se căsătoresc, aceștia vor putea să continue să-și exercite slujirea, dacă episcopul, în momentul hirotonirii, le va da lor permisiunea de a se căsători; dar dacă în momentul hirotonirii au tăcut și au acceptat, primind ordinele sacre, să trăiască în celibat, dar mai târziu decid să se căsătorească, atunci vor pierde diaconatul”.

Conciliul Ecumenic al VI-lea de la Constantinopol (680-681), numit și „Trullan” a confirmat această practică. Se afirmă: 

„Prin canoanele apostolice a fost confirmat că între ceu necăsătoriți care doresc să facă parte din cler, numai acoliții și cantorii, iar nu și subdiaconii, se pot căsătorii. Deci, și noi, în baza celor spuse mai înainte, stabilim de astăzi ca subdiaconii, diaconii și preoții, nu au dreptul, după hirotonire, să încheiere legământul sacru al căsătoriei, iar dacă cineva va face acest lucru, să fie îndepărtat (can. 6).

Dreptul Bisericii Ortodoxe interzice miniștrilor să încheie legământul sacru al căsătoriei după hirotonirea diaconală (deci și după hirotonirea întru preoție), și în cazul morții soției preotului. Normele Bisericii îl obligă în acest caz la viața de văduvie. Deci, în vreme ce Biserica Ortodoxă le permite laicilor să se recăsătorească a doua oară, preoților le interzice categoric acest lucru. Ea afirmă că un preot căsătorit a doua oară ar fi ca „sarea fără gust” (Mt 5, 13). 
Este o chestiune complexă, care chinuie clerul ortodox până astăzi și, fără îndoială va trebui să fie analizată la viitorul sinod ortodox. Unii, inspirându-se din considerații de natură practică, de dificultățile ce apar după moartea soției (legate de exemplu de educația copiilor), susțin poziția că preoții rămași văduvi ar trebui să se poată recăsători. 
Biserica Ortodoxă mai prevede unele limitări în baza condiției sociale de proveniență a femeii. Canonul apostolic nr. 18 dispune ca „Cel care se căsătorește cu o văduvă, o divorțată, o prostituată, o sclavă, o artistă , nu poate deveni episcop, preot, diacon și, în general, să intre să facă parte din cler”.
În Bisericile tradiției protestante nu există obligația celibatului. Din acest motiv, miniștrii pot să încheie căsătorie în orice moment, înainte, cât și după hirotonire. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/29

Hirotonirile preoțești din Biserica anglicană sunt valide? Care este poziția Bisericii Catolice în această privință?

Deși Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) se adresase cu mare respect Bisericii anglicane, în Enciclica Apostolicae curae din 13 septembrie 1896, afirmă invaliditatea hirotonirilor preoțești anglicane. Totuși, Pontiful nu a încetat să încurajeze miniștrii anglicanisă spere în reconcilierea celor două Biserici. De aceea, îi invita să persevereze în munca „pentru gloria lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor”.
Afirmațiile conținute în enciclică erau elocvente și au rămas în vigoare decenii întregi. Chestiunea hirotonirilor anglicane și a validității lor s-a prezentat din nou cu multă vigoare după 1993, atunci când, în urma hirotonirii preoțești a câtorva femei, decisă de Sinodul general al Bisericii anglicane din Anglia, mai mult de 700 de preoți anglicani, printre care șapte episcopi, și-au anunțat trecerea la Biserica Catolică. În legătură cu ceea ce se spusese în precedență, a apărut interogația dacă hirotonirile sacerdotale ale acestor prelați se vor repeta sau nu. În caz negativ, poziția lui Leon al XIII-lea rezulta depășită, iar hirotonirile preoțești ale Bisericii anglicane trebuiau să fie crezute ca fiind valide. În schimb, în cazul în care ar fi fost repetate, însemna că ceea ce se afirmase în enciclica Apostolicae curae era încă actual.
În consecință, atunci când, în ziua de 23 aprilie 1994, episcopul anglican de Londra, Graham Leonard, s-a reîntors în sânul Bisericii Catolice, mulți așteptau reacția Romei. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat mult timp: în aceeași zi, Card. Basil Hume a conferit prelatului anglican hirotonirea preoțească și cea episcopală, confirmând prin aceasta invaliditatea hirotonirilor anglicane. L-a fel s-a comportat Roma și în alte cazuri, hirotonind din nou pe preoții anglicani care treceau la Biserica Catolică. 

vineri, 16 august 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/28

Poate un catolic să se căsătorească într-o altă
Biserică?

Un catolic poate să se căsătorească în orice Biserică sau comunitate eclezială. Nici o Biserică nu crează vreo dificultate în a încheia legătura căsătoriei cu o persoană dintr-o altă Biserică. Este clar că sacramentul căsătoriei nu poate fi încheiat în mod automat, fără pregătire. Deoarece este ceva atât de mare, atât de mare cât este iubirea dintre două persoane, el cere o pregătire adecvată și îndeplinirea acelor proceduri administrative care însoțesc orice căsătorie, chiar dacă mirii aparțin aceleiași Biserici. Atât partea catolică, cât și cea necatolică, trebuie să obțină permisiunea propriilor păstori pentru a încheia căsătoria într-o altă Biserică. Codul de Drept Canonic (cann. 1124-1127) și Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului (nr. 143-160), ilustrează procedura detaliată de urmat în cazurile de acest tip. Aceste norme fac cunoscute și exigențele Bisericii Catolice față de proprii credincioși care se căsătoresc într-o altă Biserică creștină. Și celelalte Biserici pun determinate condiții care trebuie îndeplinite înainte de încheierea căsătoriei cu o persoană aparținând unei alte Biserici.
Solicitudinea fiecărei Biserici este să facă astfel ca viitorii soți, uniți de iubire reciprocă, să facă tot posibilul să cunoască în profunzime ideile religioase ale celeilalte părți și învățătura și practica religioasă a Bisericii sau a comunității ecleziale căreia îi aparține consoarta. Miniștri ambelor Biserici cărora le aparțin viitorii miri trebuie să-i ghideze în cunoașterea reciprocă a bogăției spirituale ale Bisericilor lor, încurajându-i la rugăciunea comună, la citirea Sf. Scripturi și la dialogul pe teme de viață spirituală. 
Bisericile creștine văd în căsătoriile mixte o importantă ocazie pentru dezvoltarea viitoare a dialogului ecumenic. Credința și rugăciunea soților, atenția vie față de procesul de reapropiere dintre Biserici, multiplicarea gesturilor de respect față de cealaltă Biserică, eforturile de a transmite o credință comună fiilor și așa mai departe, contribuie la construirea unității vizibile a Bisericii lui Isus Cristos. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/27

Care sunt diferențele în administrarea sacramentului reconcilierii în Bisericile creștine?

Între Biserica Romano-Catolică și Biserica
Ortodoxă nu există mai diferențe. În ambele este în vigoare mărturisirea păcatelor în fața unui preot autorizat. Există și practica mărturisirii auriculare. Diferită este numai forma exterioară și locul în care are loc această mărturisire. Biserica Ortodoxă, care de obicei nu se folosește de confesionale (le folosește în schimb Biserica Ortodoxă greacă), administrează credincioșilor ei sacramentul reconcilierii prevalent în picioare: penitentul se apropie de preot, care stă în picioare în fața iconostasului sau într-o navă laterală a bisericii, mărturisește păcatele sale și cere iertarea. Preotul care împarte dezlegarea pronunță următoarele cuvinte: 

„Domnul și Dumnezeul nostru, prin marea lui milă, abudență de har și iubire față de oameni să te ierte pe tine, fiu al lui Dumnezeu N.N., toate păcatele conștiente și involuntare. Eu, nedemn preot, pentru puterea dată mie de El, iert toate păcatele tale și te dezleg (binecuvântează penitentul) în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt. Amin.

Deseori preotul adaugă: „Mergi și luptă împotriva păcatului!”.
În cazul Bisericilor protestante reconcilierea nu este considerată un sacrament distinct  și de aceea nu există un rit specific de confesiune. Mărturisirea păcatelor este unită cu botezul și Cina (ca pregătire pentru o demnă consumare a Sf. Împărtășanii). La începutul celebrării sacramentului Cinei Domnului, preotul și credincioșii se îngenunchează și, cu voce tare, împreună, se mărturisesc, pronunțând următoarele cuvinte:

„Atotputernice Dumnezeule, Părinte al îndurărilor! Eu, sărac și mizerabil păcătos, mărturisesc în fața ta toate păcatele și greșelile mele comise cu gândul, cuvântul și fapta, pentru care am meritat pedeapsa ta pământească și veșnică. Îmi pare rău sincer de ele și din toată inima și te implor, pentru nemărginita îndurare a Fiului tău Isus Cristos, ai milă de mine, nedemn păcătos, iartă toate păcatele mele și dăruiește-mi, prin acțiunea Duhului tău Sfânt, să schimb viața mea. Amin.
Dumnezeu, să aibă de mine, păcătosul! Amin. 
Deci, urmează următorul dialog:
Celebrant: Dumnezeu a ascultat invocația noastră, pentru aceasta cer fiecăruia dintre voi, în fața lui Dumnezeu cel Atotputernic: îți pare rău de păcatele tale: dacă da, răspunde: îmi pare rău.
Penitentul: Îmi pare rău.
Celebrant: Crezi în iertarea păcatelor și în reconcilierea cu Dumnezeu prin Isus Cristos? Dacă da, răspunde: cred.      
Penitentul: Cred.
Celebrant: Dorești să-ți schimbi viața, cu ajutorul Duhului Sfânt? Dacă aceasta este sincera ta dorință, răspunde: doresc.
Penitentul: Doresc.

Dacă într-o anumită Biserică (de exemplu cea luterană) nu este în vigoare nici măcar mărturisirea auriculară, a rămas oricum în uz posibilitatea mărturisirii individuale în fața unui preot. Deci, dacă penitentul site această nevoie și găsește înțelegere la preot, poate să se folosească și de mărtusirirea în privat. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/26

Un protestant sau un credincios al Bisericii Ortodoxe care se convertește la Biserica Catolică trebuie să primească din nou sacramentele? Și, analog, trebuie să le repete și un catolic care trece la o altă Biserică?

Protestanților sau credincioșilor Bisericii Ortodoxe
care au luat decizia de a se „converti” la Biserica Catolică, nu l-i se cere repetarea acelor sacramente pe care le-au primit în Biserica la care aparțineau în precedență. Le este cerut numai solemna profesiune de credință, după care se pot apropia de sacramentele administrate în Biserica Catolică. Din acel moment sunt ținuți să observe aceleași îndatoriri ale tuturor catolicilor care doresc să primească oricare din sacramente. 
Ținând prezent că în Bisericile protestante există numai două sacramente, botezul și euharistia, ex-membrul unei Biserici evanghelice care se convertește la Biserica Catolică , odată ajuns la vârsta oportună, poate primi sacramentul mirului și celelalte sacramente. Deoarece încă lipsește un acord teologic între cele două Biserici cu privire la natura preoției și nu există comuniune euharistică, un protestant care se convertește la Biserica Catolică, chiar dacă a fost deja admis la împărtășire în Biserica de origine, este din nou pregătit și admis la împărtășire în Biserica Catolică.
Biserica Ortodoxă administrează împreună botezul, mirul și euharistia. Din acest motiv, credinciosului ortodox, după convertirea la Biserica Catolică, nu i se mai administrează din nou nici unul din cele trei sacramente. În caz de dubiu grav, de exemplu când este cunoscut că botezul i-a fost administrat de către un laic (de bunica, mama, etc.), acest sacrament este administrat sub condiție, deci și celelalte două sacramente. În acest caz nu este vorba de repetare a botezului, ci de o administrare condițională, în cazul în care sacramentul primit în precedență ar fi fost invalid. Certitudinea în acest caz este foarte importantă, pentru că botezul este sacramentul identității creștine, a renașterii la viața harului, fără de care celelalte sacramente (de exemplu preoția) ar fi invalide.
În cazul contrar, când un catolic se convertește la o altă Biserică (protestantă sau ortodoxă), aceștia trebuie să se comporte la fel: nu trebuie să repete nici botezul, nici acele sacramente care se primesc numai odată, cum ar fi mirul și căsătoria. 
Situația se schimbă dacă un catolic (dar și un ortodox, un protestant sau un veterocatolic) se convertește la una din Bisericile protestante așa numite „libere”, care practică botezul adulților. În acest caz, credinciosul primește un nou botez prin scufundarea în apă. Practica botezului adulților este răspândită în toate Bisericile „libere”, apărute de cele mai multe ori în urma diviziunilor interne ale comunităților protestante preexistente. Aceste Biserici au în comun, printre alte lucruri, botezul în etate adultă, prin scufundarea totală în apă, maxima simplificare a riturilor și amplul rol al laicilor în viața comunității. Sunt Biserici libere Biserica baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și diferite Biserici penticostale. 
Contrar, un credincios din una din Bisericile libere care se convertește la Biserica Catolică, nu trebuie să repete sacramentul botezului, iar după solemna profesiune de credință catolică, precedată de o cateheză adecvată, poate să se apropie de toate sacramentele care fac parte din tezaurul Bisericii Catolice. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/25

Poate un catolic să participe la celebrările altor
Biserici?

Biserica Catolică nu numai că nu interzice, dar chiar încurajează proprii credincioși să i-a parte la celebrările altor Biserici. Într-adevăr, această participare permite să se înțeleagă mai bine rugăciunea acestor Biserici și să se participe mai profund la tradiții diferite care deseori s-au dezvoltat plecând de la rădăcini comune. 
Totuși, participarea catolicilor la celebrările altor Biserici reclamă respectarea anumitor reguli. Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului afirmă că „în ceea ce privesc celebrările liturgice care au loc în alte Biserici sau comunități ecleziale, catolicii sunt sfătuiți să participe la psalmi, responsorii, imnuri și alte gesturi comune ale Bisericii ai căror oaspeți sunt” (nr. 118). Într-un cuvânt, catolicul face ceea ce-i permite stăpânul casei. Călugării, dacă sunt invitați pot, de exemplu, să citească un anumit text, sau să facă omilia. Sunt ținuți și să se informeze asupra odăjdiilor liturgice prevăzute pentru acea specifică celebrare. Aici nu este vorba de reverendă, dar de ceea ce se îmbracă peste aceasta. Preotul mai este sfătuit să ocupe locul pregătit de cel care l-a invitat. 
Este important ca, particpând la aceste tipuri de funcțiuni, catolicii să aibă o specială atenție față de sensibilitatea clerului și credincioșilor Bisericii care-i primește, și să se preocupe să respecte obiceiurile locale, care pot varia în baza timpului, a locului, a persoanelor și a circumstanțelor. Într-un cuvânt, trebuie să aibă grijă ca rugăciunea comună în timpul celebrărilor să nu îndepărteze, ci să apropie și mai mult creștinii între ei, învățând respectul față de frați, demnitatea oricărei celebrări, frumusețea gesturilor liturgice și a riturilor, mișcând astfel inimile lor și sufletele credincioșilor spre o mai simțită adorare a maiestății divine. 
Dacă un catolic intră pentru prima dată într-un loc de cult al unei alte Biserici sau comunități ecleziale, el este ținut să se comporte ca și cum s-ar afla în propria biserică și să aibă același respect. Numai într-un moment succesiv, fiind informat de obiceiurile acelei Biserici, comportamentul lui se va adapta obiceiurilor locului. Lipsa de respect pentru locurile de cult din partea altor creștini poate fi interpretat ca dispreț față de credință, față de simțul eclezial și obiceiurile celuilalt, și chiar lipsă de respect față de prezența lui Cristos în acea biserică. 
Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului nu numai că nu interzice, dar chiar încurajează catolicii să se unească altor creștini în rugăciune, cu condiția ca să țină cont de dispozițiile propriei Biserici. Numeroase pot fi intențiile de rugăciune comună, ca de exemplu, pacea în lume, problemele sociale, iubirea reciprocă între oameni, demnitatea familiei, consecințele sărăciei, foamea, violența, etc. Există și situații în care ar fi oportun să se organizeze o celebrare comună, mai ales în cazurile în care un popor, o regiune sau o comunitate dorește să-și exprime recunoștința față de Dumnezeu în mod comunitar și să implore ajutorul lui. Acest lucru are loc, de exemplu, de Ziua Națională, într-o perioadă de nenorocire sau de publică amenințare, în ziua celebrărilor dedicate memoriei celor căzuți pentru patrie, etc. Rugăciunea comună este încurajată și în timpul adunărilor în care se reunesc creștinii diferitelor Biserici. 
Rugăciunea comună trebuie pregătită cu consensul ambelor părți și colaborarea reprezentanților Bisericilor, a comunităților ecleziale și a altor grupuri. Iarăși, împreună trebuie definite rolurile credincioșilor fiecărei Biserici și ales textele din Sf. Scriptură și rugăciunile. Directoriul încurajează să se folosească în timpul acestor celebrări, lecturi, cântece și rugăciuni care să exprime ceea ce este comun tuturor creștinilor în privința credinței și a vieții spirituale. Mai trebuie să se țină cont ca traducerile Sf. Scripturi folosite în timpul celebrărilor ecumenice să poată fi înțelese de toți, și să reflecteze în mod fidel textul original. 
Nu trebuie subestimate statutele juridice ale fiecărei Biserici în parte care participă la celebrare. Să se țină cont ca, toți cei care au un rol special în cadrul celebrării, să îmbrace odăjdiile potrivite propriului rang eclezial. 
Biserica Catolică nu încurajează organizarea acestor tipuri de celebrări în zi de duminică sau de sărbătoare de poruncă, atunci când pentru catolici este valabilă porunca de a participa la Sf. Liturghie. În cazurile în care se prezintă necesitatea de a organiza o celebrare ecumenică în zi de duminică, catolicii (dar și credincioșii celorlalte Biserici) trebuie să fie anunțați că participarea la acea celebrare nu îi scutește de participarea la Sf. Liturghie a propriei Biserici. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/24

Poate un catolic să primească sacramentele administrate în alte Biserici creștine?

În cazul sacramentului euharistiei, este necesar să se distingă între participarea catolicului la euharistia administrată în Biserica Ortodoxă de participarea la cina altor Biserici creștine.

În Biserica Ortodoxă
Atunci când se verifică o necesitate de acest fel,
sau ea se datorează unui real bine spiritual al unei determinate persoane, și nu există nici un pericol de eroare sau de indiferneță, orice catolic poate cere ministrului oricărei Biserici orientale administrarea a trei sacramente: reconcilierea, euharistia, maslul. Condiția pentru a primi unul din aceste trei sacramente într-o altă Biserică este existența unor impedimente reale, fizice sau morale (în cazul sacramentului reconcilierii sau a maslului), care face imposibilă obținerea acestor sacramente în propria Biserică. Ce anume se înțelege prin „impediment fizic?”. Excesiva distanță de preotul proprii Biserici, starea de sănătate critică sau alte obstacole serioase. Prim impediment moral se înțelege, în schimb, imposibilitatea de a primi mărturisirea sau sacramentul maslului de la un preot care, datorită implicării personale în păcatul celui care cere sacramentul, se regăsește împiedicat în administrarea acestui sacrament. Iarăși, dacă această persoană este imposibilitată a se adresa unui preot catolic, atunci poate să ceară unui preot ortodox administrarea acestor două sacramente. 
ținând prezent că în Biserica Ortodoxă există diferite norme și obiceiuri care reglementează participarea la Sf. Împărtășanie, catolicul care are intenția de a se apropia de aceasta, trebuie să respecte disciplina acestei Biserici. Se obligă prin aceasta la spovadă, înainte de a se împărtăși și la observarea oportună a postului euharistic. Preceptele Bisericii Ortodoxe prescriu postul/abținerea (și de la raporturile sexuale), de la miezul nopțoo până în momentul împărtășirii. Și totuși, chiar dacă se pot verifica anumite excepții de la această practică, postul care precedă împărtășirea este relativ lung. A treia obligație care condiționează primirea la Sf. Împărtășanie este exprimarea consensului din partea preotului ortodox. Catolicul trebuie să știe că numai acordul Bisericii sale ls posibilitatea participării la Sf. Împărtășanie în Biserica Ortodoxă nu înseamnă că preotul Bisericii Ortodoxe este obligat să-i administreze sacramentele. Catolicul trebuie să se abțină să primească Sf. Împărtășanie, dacă Biserica în care a cerut să primească acest sacrament, rezervă acest lucru numai propriilor credincioși, excluzându-i pe alții. 
Pentru Biserica Ortodoxă, sacramentul Euharistiei este semnul apartenenței la acea Biserică, motiv pentru care el este tratat ca un sacrament de identitate eclezială. Din acest motiv, împărtășirea în Biserica Ortodoxă este permisă numai credincioșilor ortodocți. Deși învățătura Bisericii Catolice în această privință este identică cu cea a Bisericii Ortodoxe, în situații de mare necesitate spirituală, Biserica Catolică poate administra Sf. Împărtășanie credincioșilor Bisericilor orientale care o cer în mod expres. 
Biserica Catolică nu interzice, chiar și în cazurile în care nu există impediment fizic, participarea credincioșilor ortodocși la Sf. Euharistie. Totuși, acest lucru este posibil, cu condiția ca mai întâi să se participe la liturgia propriei Biserici. În sfârșit, participarea la liturgia ortodoxă (sau la oricare altă liturgie), nu este îndeajuns datoriei ce derivă din apartenența eclezială a credinciosului. 

În Bisericile Protestante
În cazul altor Biserici creștine, catolicul nu poate uzufrui de cele trei sacramente mai înainte citate. În realitate, aceste Biserici posedă sacramentul botezului care, în funcție de Biserică, este administrată la vârste diferite, iar unele posedă și sacramentul Cinei Domnului. Totuși, Biserica Catolică permite credincioșilor ei să ceară administrarea acestor sacramente numai preotului Bisericii în care sacramentul euharistiei, al reconcilierii și al maslului sunt valide, sau și de la preotul în mod valid hirotonit (cf. Direttorio, nr. 132). Dacă există dubii, Biserica Catolică nu permite credincioșilor ei să primească nici sacramentul reconcilierii, nici maslul, nici Euharistia. 
Totuși, imposibilitatea de a primi sacramentele în oricare din Bisericile protestante nu înseamnă că un catolic nu poate participa la celebrările sau la liturgia Cinei lor. Însă, dacă se verifică cazul în care catolicul nu poate participa la Sf. Euharistie, nici în Biserica lui, nici în Biserica Ortodoxă, atunci ar trebui să ia parte la liturgia din Biserica protestantă. Și, chiar dacă nu se va putea apropia de Sf. Împărtășanie, rugăciunea comună, ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu, acceptarea corecțiunii și a încurajării celebrantului, vor fi pentru el de mare ajutor în viața de fiecare zi și vor contribui să grăbească ziua unității Bisericii întregi. O astfel de situație se poate verifica mai ales în timpul vacanțelor, sau a perioadelor de muncă, atunci când, în absența unei biserici catolice sau ortodoxe, rămâne numai biserica protestantă. În acele situații nu trebuie să lase la o parte onorarea duminicii și participarea la Sf. Liturghie, dar să frecventeze funcțiunile sau liturgia Cinei într-o Biserică protestantă. 

joi, 15 august 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/23

Credincioșii altor Biserici pot să primească
sacramentele în Biserica Catolică?

După interpretarea catolică, comuniunea ecleziale și împărtășirea euharistică sunt indivizibile, chiar dacă în situații concrete sunt posibile diferite soluții pastorale. După Card. Walter Kasper, chestiunea comuniunii euharistice este una din punctele cele mai sensibile ale actualului dialog ecumenic.
Un text fundamental în această privință, este Prima Scrisoare către Corinteni (10, 16-17): „Potirul mântuirii pe care noi îl binecuvântăm nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos? Deoarece există o unică pâine, noi, deși mulți, suntem un singur trup: cu toții participăm la aceeași pâine”.
După acest text biblic, comuniunea euharistică și cea eclezială merg mână în mână. Comuniunea euharistică nu este numai o comuniune individuală cu Cristos, dar este inseparabilă de comuniunea eclezială. Comuniunea euharistică constituie și determină comuniunea eclezială. 
Acest text, scrie Card. Walter Kasper, a avut multiple consecințe teologice și istorice, care durează și astăzi, atât în Orient cât și în Occident. În cadrul teologiei occidentale, a avut autoritate mai ales comentariul Sf. Augustin, care definește euharistia ca fiind sacramentum unitatis et vinculum  caritatis. Astfel, unitatea dintre comuniunea euharistică și cea eclezială a fost, până în anii ’70 ai secolului al XX-lea, un bun comun al tuturor Bisericilor, și a celor ale Reformei. Până atunci, Biserica luterană și cele reformate nu aveau comuniunea Sf. Cine. Numai Concordia de la Lemberg din anul 1973 a schimbat această situație. Această nouă poziție este definită prin termeni ca de exemplu „ospitalitate euharistică” sau „disponibilitate de a oferi euharistia”. Este vorba de poziții împrumutate din viața laică, unde posedă o semnificație relevantă. Rămâne deschisă chestiunea dacă o asemenea transpunere de concepte, din planul laic în cel sacramental, este fondată. În consecință, dacă se dorește comuniunea euharistică, trebuie să se țină tot timpul prezent factorul comuniunii ecleziale, cel puțin în forma unui dialog deschis. De aceea, nu se poate cere comuniunea euharistică fără a rămâne în unitate cu Biserica care o celebrează. 
Cu toate acestea, pentru a reglementa situații particulare complexe, și pentru a răspunde exigențelor individuale ale unor credincioși care se află în situații dificile, dreptul canonic al Bisericii Catolice apelează la principiul: salus animarum suprema lex (cf. CDC, can. 1752). După normele dreptului canonic, există situații în care împărtășirea euharistică este posibilă. Aceste situații sunt însă limitate numai la cazurile de necesitate fizică individuală. Totuși, în sfera preceptelor Bisericii universale: „În privința modalității concrete de a acționa, ținând cont de toate circumstanțele de timp, de loc, de persoane, să decidă cu prudență autoritatea episcopală a locului” (UR, nr. 8; cf. CDC, can. 844.3; Directoriul ecumenic, nr. 130). 
Directoriul ecumenic se exprimă asupra posibilității din partea necatolicilor de a primi, cu determinate condiții, trei sacramente ale Bisericii Catolice. 

Credincioșii ortodocși

Biserica Catolică permite credincioșilor ortodocși să primească sacramentul reconcilierii, al euharistiei, și al maslului, în circumstanțe riguros definite, pe cale extraordinară, adică numai o singură dată și cu determinate condiții. Această situație se poate verifica în cazul în care credinciosul dorește foarte mult să primească un anumit sacrament (de exemplu în situația unei morți iminente) care, datorită unui impediment fizic sau moral (în cazul sacramentului reconcilierii sau al maslului), nu poate fi primit în Biserica lui. 
Credinciosul ortodox care se apropie de Sf. Împărtășanie în Biserica Catolică este ținut să observe disciplina sacramentală prevăzută pentru acest sacrament în Biserica Ortodoxă, adică necesitatea de a se spovedi înainte de primirea Sf. Împărtășanii și obligația postului euharistic care, de obicei durează de la miezul nopții până în momentul împărtășirii. Deoarece sacramentul reconcilierii nu depinde de identitatea eclezială a credinciosului, preoții catolici, dacă li se cere, pot să fie confesori sau directori spirituali pentru credincioșii ortodocși, cât și pentru credincioșii altor Biserici. 

Credincioșii Bisericii protestante

În mod normal, Biserica Romano-Catolică admite la comuniunea euharistică și la sacramentul reconcilierii  și al maslului exclusiv pe cei care se găsesc în unitatea credinței ei, a cultului și a vieții ecleziale (cf. UR, nr. 8; CDC, can. 844.1). Admite, totuși, ca în circumstanțe particulare, cu titlu de excepție și cu îndeplinirea unor determinate condiții, să se poată acorda și chiar recomanda, primirea la sacramente a creștinilor aparținând altor Biserici sau comunități ecleziale. Una din aceste situații este, de exemplu, pericolul de moarte, atunci când o persoană dintr-o altă Biserică, chiar și cea protestantă, cere unui preot catolic să primească sacramentul reconcilierii sau maslul, neavând posibilitatea de a le primi în Biserica proprie. Dacă acesta profesează credința catolică, preotul este ținut să-i administreze sacramentele cerute. Această posibilitate există și pentru euharistie, dar pentru această eventualitate, decizia îi revine episcopului local. Arhiepiscopul Vienei, Card. C. Schönborn, reproduce, ca exemplu de soluționare, cazul unui om botezat care dorește să participe la Sf. Euharistie, din importante motive personale, și care, la sfârșitul rugăciunii euharistice, cu credință sinceră și împreună cu întreaga comunitate, pronunță „Amin”, acceptând astfel ceea ce rugăciunea euharistică afirmă și ceea ce, după credința catolică, se întâmplă în timpul celebrării. 
Se pot elabora norme mai detaliate, dar această sarcină revine Conferinței Episcopale sau episcopului local. Dacă autoritățile locale cred just și rațional, va fi posibil, în timpul celebrărilor ecumenice sau a solemnităților speciale, la care participă la care participă credincioșii Bisericilor protestante, sau în timpul celebrării unei căsătorii mixte catolico-protestante, să se administreze celor prezenți Sf. Împărtășanie, dacă aceștia își manifestă dorința, profesează credința catolică cu privire la acel sacrament și îndeplinesc condițiile morale. Episcopul care acordă permisiunea, dacă crede că este oportun, poate să stabilească și ora, locul sau persoana interesată de această permisiune. Totuși, preotul sau credincioșii trebuie să știe dacă permisiunea este dată pentru odată sau pentru o perioadă mai lungă; dacă privește teritoriul întregii dieceze și este în vigoare peste tot în ea unde se verifică asemenea cazuri, sau dacă privește numai un anumit loc concret; dacă este acordat tuturor preoților implicați în acele celebrări sau dacă este legat de un anume preot. Mai adăugăm că preoții catolici, dacă le este cerut, pot să aibă rolul de ghizi spirituali sau de confesori pentru credincioșii Bisericilor protestante. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/22

Care este doctrina Bisericii catolice, ortodoxe și a
Bisericilor protestante în privința tematicii sacramentelor?

Biserica Catolică învață că sacramentele sunt semne ale acțiunii lui Isus Cristos. A fost El însuși cel care le-a instituit, fără să se limiteze la semnul însuși, dar stabilindu-i și legătura cu un determinat semn al harului său. Biserica învață că Isus Cristos ea adorat definește și acordă harurile lui prin mijlocul semnelor sacramentale în momentul administrării. Este vorba, deci, de acte ale Bisericii și nu ale unei persoane private. Biserica, administrând sacramentele, îndeplinește misiunea primită de la Isus de a merge la toate neamurile, învățând și botezând. Din acest motiv, Biserica crede cu adevărat și face astfel ca și alții să creadă că sacramentele instituite de Isus Cristos, sunt semne eficace ale harului său. Acestea sunt alcătuite din cuvinte precise și acțiuni având semnificație simbolică, cu care creează o unică entitate. Cuvintele rostite definesc gesturile: astfel, pâinea frântă este trupul Domnului, spălarea mâinilor este o purificare spirituală, ungerea este o întărire a vigorii.
Sacramentele sunt semne ale întâlnirii omului cu Cristos în comunitatea ecleziastică. Biserica Catolică învață că sacramentele acordă harul ex opere operato, adică, în virtutea actului sacramental însuși. Acest lucru înseamnă că eficacitatea sacramentului derivă din înseși acțiunea lui Isus Cristos, din puterea răscumpărătoare a morții și învierii Lui: deci, nu este rezultatul sfințeniei ministrului care administrează sacramentul, nici a meritelor celui care îl primește. Tocmai în acest fel trebuie înțeleasă definiția tehnică ex opere operato: nu în virtutea ministrului, ci în virtutea Mântuitorului. Evident, implicarea personală a celui care primește sacramentul (ex opere operantis) este la fel de importantă din două motive: 1) subliniază caracterul eclezial al fiecărui sacrament (sacramentele sunt acte ale Bisericii); 2) întărește fecunditatea sacramentului primit. Ca loc de întâlnire dintre Dumnezeu și om, sacramentul necesită o angajare reciprocă: totuși, angajarea omului nu poate condiționa angajarea lui Dumnezeu.
Biserica Catolică mai învață că Isus Cristos însuși, om adevărat și Dumnezeu adevărat, este sacramentul izvorâtor. Într-adevăr, în El, în modul cel mai complet și perfect s-a realizat misterul întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Biserica, în schimb, este sacramentul originar, primul, în care toate celelalte își află locul natural.
Biserica Catolică recunoaște șapte sacramente, șapte semne eficace de har și de identitate comunitară. Acestea sunt: botezul, euharistia, mirul, pocăința, maslul, preoția, căsătoria.
După Biserica Ortodoxă, sacramentul este o acțiune divină în care, cu ajutorul unui semn vizibil, este acordat credinciosului harul invizibil al Duhului Sfânt. Semnul exterior al sacramentului sunt rugăciunile, forma administrării, și materia sacramentului, în vreme ce materia internă, invizibilă, este harul Duhului Sfânt. Sacramentele sunt administrate în Biserică/biserică și de Biserică, și sunt necesare pentru toți membri ei în vederea mântuirii.
Și în Biserica Ortodoxă sunt recunoscute șapte sacramente: botezul, mirul, euharistia, pocăința, preoția, căsătoria și maslul. Cu toate acestea, teologii ortodocși nu cred că acest număr ar avea un caracter definitiv. Atât în momentul definirii lor, în secolul al XIII-lea, cât și mai târziu, s-a vorbit și de două, șase, sau chiar zece sacramente. Unii recunosc ca sacrament și consacrarea monahală, binecuvântarea bisericilor și a icoanelor, marea binecuvântare a apei în timpul Epifaniei, și chiar înmormântările. Și în aceste circumstanțe este acordat harul Duhului Sfânt.
Ortodocșii nu acceptă afirmația pentru care acțiunea Duhului Sfânt este validă ex opere operato. Ei învață că, pentru a obține harul, este necesar ca omul să se apropie de de sacrament cu demnitate și cu credință, pentru că harul nu acționează forțat. Dumnezeu dăruiește harul, dar omul este liber să-l primească sau să-l refuze. În opera răscumpărătoare trebuie să se creeze o profundă sinergie: colaborarea dintre Dumnezeu și om.

După învățătura Bisericii luterane sau a Bisericilor reformate sacramentele, ca și Cuvântul lui Dumnezeu, sunt instrumente ale harului lui Dumnezeu. Sacramentul este un rit sacru (un act divin), instituit de însuși Isus Cristos, în care harul invizibil al lui Dumnezeu este acordat sub forma unor semne vizibile. Luther susținea că sacramentul este cuvânt vizibil al lui Dumnezeu: așa cum prin proclamare Cuvântul ajunge la ureche, tot la fel, prin administrarea sacramentelor, Cuvântul se face vizibil ochiului. La început se acceptau trei sacramente (cf. Apologia Confesiunii Augustane): „Sunt adevărate sacramente botezul, cina Domnului și dezlegarea, care este sacramentul reconcilierii”). Totuși, deoarece penitenza rezultă lipsită de un semn vizibil și, deci, de una din cele trei caracteristici sacramentale, ea a fost unită succesiv cu sfânta împărtășanie. Aceste două sacramente (botezul și sfânta împărtășanie, numită și „cină”) sunt recunoscute în Biserica luterană și în cele reformate, nu numai ca semne exterioare, prin care se recunosc adevărații creștini, ci și ca acțiuni ale voinței harului divin față de umanitate. Sacramentul nu acționează ex opere operato, adică prin simpla administrare, ci grație credinței celui care primește sacramentul, pentru că fără credință nu există mântuire. În consecință, pentru ca sacramentul să fie eficace, trebuie să fie primit cu credință, adică cu deplină încredere în promisiunile lui Dumnezeu în el conținute.