ANXIETATE ȘI SOLITUDINI DE VIEȚI HIPERCONECTATE

Aparent, rețeaua internet a adus mari avantaje relațiilor, pentru că pare a fi limitat riscurile și angajarea. Dar acest lucru înseamnă un mai mare „individualism hiperconectat”, foarte diferit de relația care implică o punere în joc total al persoanei proprii. Pentru că în Rețea ducem ceea ce suntem. 

În anul 1986 sociologul german Ulrick Beck

publica o carte care a devenit un punct de referință în interpretarea schimbării. Titlul este foarte elocvent: Societatea riscului. Viitorul, mai înainte interpretat exclusiv în cheia progresului, începe să-și arate necunoscutele, amenințările, consecințele nedorite și efectele colaterale ale multor alegeri făcute în trecerea de la o „societate a carenței” la o „societate a abundenței”, și în încredințarea tehnicii a oricărei speranțe de înbunătățire a calității vieții. 

O societate a incertitudinii

Numai după câțiva ani, un alt important cercetător, Zygmunt Bauman, declina în manieră mai precisă sferele în care aceste amenințări se prezintă.

✓ Prima formă este incertitudinea (uncertainty), legată de căderea valorilor, a modelelor și a semnificațiilor împărtășite pe care să se fondeze propriile alegeri personale. 

 ✓ A doua formă este nesiguranța (unsecurity), dificultatea de a construi propria identitate într-o lume tot mai „lichefiată”, unde, aparent, orice alegere este posibilă, dar unde lipsesc criteriile pentru a face alegerea, astfel că toată greutatea cade pe umerii fiecărui individ în parte. Depresia, boală tipică a contemporaneității, este tocmai expresia acestui „pot face orice, dar nu știu ce să fac și, mai ales, nu știu de ce să-l fac”; sau a presiunii foarte puternice spre dreptul-datorie a unei autorealizări individuale tot mai măsurate în termeni cantitativi și performativi, într-o climă de puternică competiție. 

  ✓ În sfârșit, precaritatea (unsafety), legată de percepția unei lumi amenințătoare, care subminează incolumitatea noastră fizică (celălalt ca amenințare, otrăvurile care se ascund în aer și în ambient). Tuturor acestora, în ultimii ani s-a adăugat spectrul crizei care, în vreme ce a demonstrat lipsa de sustenabilitate a unei creșteri nelimitate, a făcut să alunece ample fâșii ale populației într-o austeritate forțată, dacă nu chiar spre pragul sărăciei. 

Societatea, din mare organism în care fiecare are propriul rol, obținând din totalitate susținere și protecție (după o interpretare a sociologiei clasice), se destramă, pierde consistență, sfârșește tot mai mult prin a se asemăna cu o junglă unde fiecare gândește înainte de toate să se apere pe sine și să maximalizeze avantajele personale acolo unde este posibil și unde celălalt, atunci când nu este un pericol de îndepărtat, riscă să devină un instrument în vederea realizării și a fericirii personale. Și mai mult, într-o lume tot mai secularizată. 

Solitudinea cetățeanului digital

Solitudinea omului contemporan este unul din multele efecte colaterale ale unei expansiuni nelimitate a sinelui, incapabil să accepte vreo limitare, văzut ca limitare a liberei realizări a posibilităților. Relația trebuie gestionată, ținând cont de dictatele culturii individualismului, astfel ca să se lase tot mai deschisă o cale de fugă: revocabilitatea este condiția care ghidează de acum multe decizii existențiale contemporane. 

În acest context, Rețeaua internet, mai ales după răscrucea socială a Web 2.0, se prezintă ca dispozitivul capabil să realizeze medierea cea mai eficace dintre dorința de autonomie/libertate și cea a relațiilor. În realitate însă problemele nu lipsesc, mai ales dacă ne punem în poziția greșită de a gândi că „tehnologicul” (conexiunea) poate să producă antropologicul (relația): numai cu libertatea și angajarea noastră putem într-adevăr să transformăm posibilitatea în realitate. 

A propos de fragilitatea relațiilor digitale, avem o cercetare recentă a psihanalistei americane Sherry Turkle, în care se prezintă o serie de riscuri legate de hiperconexiunea (tinerilor, mai ales, dar și a adulților). În acest articol, cu titlul semnificativ Împreună, dar singuri, sunt ilustrate, înainte de toate, aparentele avantaje ale Rețelei: de exemplu, medierea ecranului oferă o protecție care ajută să se stea mai mult decât s-ar sta față în față; iarăși, pe social network există totdeauna cineva cu care să se chatt-eze și nu suntem niciodată singuri. În sfârșit, pare posibil să se beneficieze de avantajele relației, limitând riscurile și angajarea. 

Facilitatea și absența responsabilității ce caraterizează legăturile din Rețea, cu disconectările lor ușoare reprezintă un compromis care riscă, însă, să mascheze , fără să o elimine, solitudinea produsă de individualism. Accesibilitatea, facilitatea de login/logout sunt ingredientele unei sociabilități mai apropiate de modelul consumului (unde prin definiție nimic nu trebuie să dureze), decât de relație în sens plin. 

În noul context hipertehnologizat, caracterizat de un perpetual contact, adolescenții riscă să crească incapabili să tolereze tăcerea, solitudinea cu ei înșiși sau numai absențele temporare de câmp. Posibilitatea de conexiune devine aproape o obligație și sfârșește prin a genera atitudini compulsive și riscul de a fi „absorbiți” de dispozitive și de logicile lor.

Apar noi anxietăți și chiar noi patologii, ca de exemplu anxietatea de „tăcerea digitală” și incapacitatea de a suporta ca propriile sms-uri, mai ales atunci când este vorba de sentimente și emoții, să nu primească un răspuns imediat. Incapacitatea de a tolera golul, tăcerea, așteptarea, care reprezintă condițiile ascultății celuilalt, dar și ales ascultării persoanei proprii, ne fac să fim mai fragili. 

Se răspândește astfel ceea ce Sherry Turkle definea „anxietatea de conexiune”: presiunea în fața cantității și a rapidității răspunsirilor, frustrarea pentru așteptarea răspunsurilor care nu mai sosesc, nevoia compulsivă de a comunica emoțiile ca și condiție pentru a le putea recunoaște și a le trăi deplin. Sinele se formează într-o lume a răspunsurilor rapide, care măsoară succesul prin apelurile făcute, mesajele primite, contactele activate; se modelează pe baza a ceea ce tehnologia propune, a ceea ce face totul mai ușor. 

Bauman, reluând un termen de origine psihanalitică, vorbește de extimacy (contrariul intimității), adică de interioritate expusă, exteriorizare radicală care face să se piardă acea dialectică dintre interioritate și exterioritate, expresie și reflecție fundamentală în vederea formării echilibrate a sinelui. 

Riscul este cel al dezarticulării complexității spațiului existențial, pe de o parte aplatizându-l (făcându-l numai orizontal) și, pe de altă parte, făcându-l total extroflex/răsfrânt (lipsit de dialectica dintre interior-exterior). 

Se profilează astfel o nouă condiție existențială în care omul se află contemporan împreună și singur: un amestec de intimitate și de solitudine, cu riscul de a nu mai fi capabili nici de una, nici de cealaltă. Iar mirajul relațiilor facile riscă să ne facă să pierdem din vedere realitatea relațiilor autentice; cantitatea, de a suroga lipsa calității. Cyberintimitatea poate deveni cybersolitudine, dacă reușim să interacționăm cu celălalt numai cu ajutorul dispozitivului. „Individualismul interconectat” este ceva foarte diferit de relație, care implică o punere totală în joc al sinelui. 

Un alt risc este a considera a fi echivalentă relația on-line și cea off-line, și să se echivaleze „găsirea” în spațiul dematerializat al Rețelei cu „întâlnirea” care reclamă comprezența, prezența deplină a celuilalt. Pe de altă parte, aceeași comprezență riscă să nu mai fie garanție suficientă pentru comunicare, dacă fiecare se deconectează de situația de proximitate, dislocându-se într-un ambient relațional virtual grație propriilor dispozitive. 

După părerea psihanalistului Luigi Zoja, aproapele este cel pe care putem pune mâna. Ce se întâmplă aproapelui într-o eră în care tehnologia permite să se separe relația de împărtășirea unui același timp, și mai ales al unui aceluiași spațiu?

O viață plină în lumea „mixtă”

Condiția pentru a reduce riscurile și a valorifica oportunitățile a ceea ce foarte bine a fost definită ca fiind „noul context existențial” este dublă: a evita determinismul tehnologic (tehnologia produce de la sine, sau, contrar, împiedică relația) și dualismul digital (realul și digitalul sunt două dimensiuni contrapuse, în competiție, care se exclud reciproc).

Așa cum lumea de acum are un timp global în loc de cel local, și cele două dimensiuni se subbstituie reciproc, și materialul și digitalul sunt de acum două articulații ale spațiului nostru existențial (un spațiu „mixt” făcut din atomi și biți), care nu pot și nu trebuie să facă abstracție unul de celălalt. Relațiile față în față ar fi într-adevăr sărăcite dacă nu am știi să exploatăm oportunitățile digitalului pentru „întreținerea” lor: nu numai atunci când nu este posibil să ne putem vedea, dar și pentru a aminti, anticipa, organiza ocazii de întâlnire și de schimb reciproc. Evident, și mai sărace ar rezulta relațiile care ar rămâne închise spațiului digital, cu toate riscurile deja amintite. 

Oricum, nu putem da vina pe Rețea pentru sărăcirea relațiilor noastre, care depind de limitele noastre și de cele ale culturii în care respirăm: în fond, în Rețea ducem ceea ce suntem.

Pe de o parte, explozia social network-urilor (Facebook de puțin timp a sărbătorit un miliard de clienți), semnalează o dorință profundă de a depăși individualismul, de a fi-cu, de reciprocitate și împărtășire. Pe de altă parte, răspunsul de dat acestei dorințe nu poate veni din Rețea, ci din capacitatea noastră de a locui și a umaniza și acest spațiu, făcându-l un loc din punct de vedere antropologic dens. Tocmai autenticitatea relațiilor noastre va face Web-ul locuibil, înscriind în acesta semnificații neprevăzute de dispozitive. Și acest lucru este cu atât mai posibil cu cât mai puțin Rețeaua va rămâne ultimul nostru orizont de referință, și cu cât vom știi să găsim într-un „altundeva”, non orizontal, nici echivalent, lumina pentru a ilumina și acest ambient de relații. 

Baricentrul relațiilor echilibrate, în Rețea și în afară, nu se poate afla decât în exteriorul situației: în Web, dar nu a Web-ului, în lume, dar nu a lumii. Ascultând dorința de relație și de împărtășire pe care Rețeaua o poate trezi, dar nu o poate satisface și, inspirându-ne din Cuvântul lui Dumnezeu care, prin definiție este legătura, viața și hrana, va fi posibil să se încerce să se transforme conexiunea în comuniune. 

Este motivul pentru care însuși Papa a deschis un cont pe Twitter. Pentru că, așa cum scria Teilhard de Chardin, „nimic nu este mai profan aici pentru cel care știe să privească”.

Chiara Giaccardi

Universitatea Catolică din Milano             

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/21

Ce este botezul pentru un creștin? Bisericile au ajuns la un acord în privința recunoașterii botezului administrat într-o altă Biserică?

Botezul este sacramentul fundamental pentru acele

Biserici care se recunosc ca fiind creștine. De acest sacrament asociem concepte ca „profesiune de credință”, „convertire”, metanoia, sau „intrare în comunitatea Bisericii”. În cadrul teologiei este prezentat ca fiind o „renaștere în Cristos”, moarte și înviere în El. Cel care primește botezul este purificat și de păcatul strămoșesc. În botez se manifestă o acțiune particulară a Duhului Sfânt: botezul este o renaștere de sus sau o a doua naștere. „Toți câți ați fost botezați în Cristos v-ați îmbrăcat în Cristos” (Gal 3, 27). Toți cei care au primit botezul au intrat să facă parte din poporul lui Dumnezeu: „Căci noi toți am fost botezați într-un singur Duh spre a fi un [singur] trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, și toți am fost adăpați într-un singur Duh” (1Cor 12, 13) . 

Bogăția descrierilor neotestamentare în privința botezului a condus la numeroase diferențe în administrarea lui din partea comunităților creștine. Oricum, nu este vorba de diferențe care stau la baza diviziunilor dintre Biserici. Botezul nu a constituit o problemă esențială în dialogul ecumenic. Existența și semnificația lui excepțională pentru credința creștină au fost recunoscute de comun acord. Dificultățile apărute între vechile Biserici și cele născute pe terenul  Reformei au privit, în mod fundamental, doctrina generală asupra sacramentelor și, în special, doctrina asupra validității lor ex opere operato și întrebarea, subînțeleasă aici, dacă credința este necesară pentru mântuire. Totuși, aceste diferențe nu au pus la îndoială validitatea botezului în sine, ci mai degrabă vârsta la care acest sacrament trebuie administrat (botezul copiilor și al adulților). Așa numitele Biserici libere, cele care s-au separat de Bisericile protestante consideră că botezul administrat persoanelor minore (copii) este invalid și că trebuie repetat într-un moment succesiv. 

Documentul de la Lima (1982)

Discuțiile asupra botezului s-au concentrat mai ales asupra întrebării: care este relația dintre botez și credință? Cel mai important document ecumenic care ridică această întrebare este Documentul de la Lima (1982), rod al comisiei Credință și Constituție . Acesta subliniază clar următoarele: 

„Botezul creștin este înrădăcinat în ministerul lui Isus din Nazaret, în moartea și învierea Lui [...]. Practica universală a botezului din partea Bisericii apostolice, încă din primele zile, este atestată de scrisorile Noului Testament, de Faptele Apostolilor și de scrierile Părinților. Bisericile de astăzi continuă și practice botezul ca rit de angajare față de Domnul, care-și revarsă harul asupra poporului său (nr. 1). 

În document este tratat în mod amplu și semnificația botezului pentru viața creștinului. Citim: 

Botezul este semnul vieții noi prin Isus Cristos. El unește pe cel botezat cu Isus Cristos și poporul său [...]. Botezul este părtășie la moartea și învierea lui Cristos (Rom 6, 3-5; Col 2, 12); purificare de păcat (1Cor 6, 11; nouă naștere (In 3, 5); iluminare în Cristos (Ef 5, 14); îmbrăcare în Cristos (Gal 3, 27); reînnoire prin acțiunea Duhului Sfânt (Tit 3, 5); experiență de mântuire din apele potopului (1Pt 3, 20-21); ieșire din sclavie (1Cor 10, 1-2) și eliberare în vederea unei noi umanități în care barierele diviziunii de sex, rasă și poziție socială sunt depășite (Gal 3, 27-28; 1Cor 12, 13). Numeroase sunt imaginile, dar unică realitatea (nr. 2). 

Nu există îndoială că botezul și credința sunt strâns legate între ele. Botezul este profesiunea de credință în Isus Cristos, care se exprimă prin semnul baptismal. Credința și botezul sunt două aspecte ale aceleiași căi creștine de mântuire. Autorii Documentului de la Lima au afirmat:  

Botezul este în același timp un dar al lui Dumnezeu și răspunsul nostru uman la acest dar. Acesta tinde la o creștere spre condiția de creștini adulți, la înălțimea staturii perfecte a lui Cristos (Ef 4, 13). Toate Bisericile recunosc necesitatea credinței pentru a primi mântuirea conținută și manifestată în botez. Angajarea personală este necesară pentru a fi un membru responsabil al trupului lui Cristos (nr. 8). 

Textul citat pune în evidență foarte clar că această credință conduce la botez, în care primește confirmare și manifestare evidentă. Cu toate acestea, în Noul Testament întâlnim expresii în care se afirmă că botezul precedă credința, iar aceasta din urmă îi este ca o consecință naturală. În acest sens, credința constă mai degrabă într-un proces dect într-un act unic. Sf. Paul le amintește credincioșilor de mai multe ori că, odată ce au primit obtezul, ei trebuie să ducă o viață de credință și trebuie să se lase conduși de principiile ei în luare deciziiloe de fiecare zi. Mai mult încă, în Sf. Scriptură nu lipsesc texte în care botezul este descris ca fiind iluminare, capabil să transmită și să stârnească credința. Botezul și credința se completează reciproc. știm din experiență că credința este mai degrabă un proces, o specie de drum spiritual care angajează întreaga noastră viață. Deci, se poate afirma că, pe de o parte, credința precedă botezul, în vreme ce, pe de altă parte, ea este continuarea botezului.  Nici credința, nici botezul pot să coexiste separat .

Problema relației dintre botez și credință este foarte evidentă în cazul botezului copiilor. În vreme ce Bisericile așa numite „vechi” practică administrarea botezului copiilor, Bisericile „libere” refuză această formă și o administrează exclusiv persoanelor adulte, care iau autonom decizia de a primi sau nu sacramentul. La rădăcina acestor diviziuni se află două concepții diferite despre botez. Credincioșii Bisericilor „libere” îl concep ca fiind semnul confirmării credinței, ca încoronare a unui determinat proces care a condus o persoană să primească acest sacrament. Pentru celelalte Biserici, în schimb, acesta este interpretat ca un dar al lui Dumnezeu, pe care credinciosul nu l-a meritat. Foarte clar s-a exprimat în această privință Martin Luther, în formularea doctrinei justificării. În centrul acestei doctrine se găsește adevărul lui Dumnezeu, care acționează îndelung în noi, înainte de adeziunea noastră personală față de El.

În cadrul dialogului ecumenic se acceptă ambele poziții ca fiind complementare, și se crede că excluderea uneia din practici ar cauza slăbirea și ignorarea tradiției. Documentul de la Lima afirmă:

Nu se poate exclude posibilitatea ca botezul copiilor să fi fost practicată și în perioada apostolică, dar tipul de botez mai clar atestat de documentele Noului Testament este cel care are loc în baza unei mărturisiri de credință personală. În decursul istoriei, practica baptismală a evoluat sub diferite forme. Unele Biserici botează copii prezentați  de părinții și tutorii dispuși să-i educe în credința creștină, în Biserică și cu Biserica. Alte Biserici practică exclusiv botezul credincioșilor capabili să facă o profesiune de credință personală. Unele din aceste Biserici recomandă ca adolescenții sau copiii să fie prezentați și binecuvântați în cadrul unei celebrări care cuprinde de obicei o rugăciune de mulțumire pentru darul copilului, cât și hotărârea mamei și a tatălui de a fi părinți creștini. 

„Bisericile botează credincioși care, provenind din alte religii sau din necredință, acceptă credința creștină și participă la instruirea catehetică (nr. 11).

Atât botezul credincioșilor cât și botezul copiilor au loc în Biserică/biserică, în calitate de comunitate de credință. Atunci când este botezată o persoană capabilă să răspundă de acțiunile sale, o mărturisire a credinței personale va fi parte integrantă a celebrării botezului. Atunci când este botezat un copil, răspunsul personal va fi prezentat succesiv, în cursul vieții. În ambele cazuri, cel botezat va trebui să crească în înțelegerea credinței” (nr. 12). 

Ținând prezentă diversitatea în practica administrării botezului, în Documentul de la Lima a fost inserat un comentariu, la capitolul al IV-lea, în care se vorbește despre practica botezului. Citim:

„Atunci când se folosesc expresiile „botezul copiilor” și „botezul credincioșilor”, trebuie să se țină prezent că adevărata distincție este între cei ce botează persoane de orice vârstă și cei care botează numai persoane capabile să pronunțe ele însele mărturisirea de credință. Între botezul copiilor și botezul credincioșilor, diferența rezultă a fi mică, dacă se recunoaște că în cele două forme se întrupează inițiativa lui Dumnezeu în Cristos și că ele exprimă un răspuns de credință dat în sânul comunității credincioșilor. Practica botezului copiilor subliniază credința comunitară și credința pe care copilul o împărtășește cu părinții lui. Copilul s-a născut într-o lume divizată, și participă la aceasta. Prin botez, promisiunea și chemarea evangheliei sunt puse deasupra copilului. Credința personală a celui botezat și participarea credinciosului la viața Bisericii sunt esențiale pentru ca botezul să aducă roadele lui. 

Practica botezului credincioșilor subliniază mărturisirea explicită a persoanei care răspunde harului lui Dumnezeu, în interiorul și cu ajutorul comunității de credință, și care cere botezul” . 

Bisericile care practică botezul copiilor și cele care-l administrează numai adulților, trebuie să-și pună întrebarea dacă nu separă prea mult botezul de credință (tradiție ortodoxo-catolico-reformată), sau nu expun excesiv credința înseși, lăsând la o parte procesul interior care conduce către ea (tradiția reformată)? În cazul botezului copiilor, este necesar să se facă astfel ca acesta să fie administrat în interiorul unei comunități care să dea certitudine celui botezat că va crește în credință. Condiție indispensabilă pentru administrarea botezului copiilor este credința părinților săi, a nașilor, cât și a comunității. 

O astfel de abordare a botezului a dat posibilitatea de a subscrie înțelegerea din partea Bisericilor. Documentul de la Lima afirmă în această privință:

„Tot mai des Bisericile practică între ele recunoașterea reciprocă a botezului ca unic botez al lui Cristos, atunci când Isus Cristos a fost mărturisit de candidat ca Domn, sau atunci când, ca în cazul botezului unui copil, această mărturisire a fost făcută de către Biserică (părinți, tutori, nași, nașe, comunitate) și este mărturisită mai târziu prin credință și angajarea personală. Recunoașterea reciprocă a botezului este considerat un semn și un instrument important pentru a exprima unitatea baptismală dăruită în Cristos. Oriunde este posibil, Bisericile ar trebui să exprime în mod explicit recunoașterea reciprocă a botezului administrat de ei” (nr. 15). 

Teologia botezului prezentă în acest document a mai făcut posibilă realizarea a numeroase acorduri în baza cărora este recunoscut sacramentul botezului administrat în alte Biserici.  

Ce bine ar fi dacă am avea pleoape și la urechi...

În vechea Grecie, Socrate avea o mare reputație de înțelepciune. Într-o zi a venit cineva la marele filosof și i-a zis:

- Știi ce am auzit recent despre un prieten de-al tău?

-

Un moment – răspunse Socrate. Înainte să-mi povestești, aș vrea să-ți fac un test, cel al celor trei site.

- Al celor trei site?

- Da – continuă Socrate. Înainte să povestești ceva despre alții, este bine să-ți iei un pic de timp, pentru a filtra ceea ce ai vrea să spui. Numesc acest lucru „cele trei site”. Prima sită este adevărul. Ai verificat dacă ceea ce îmi vei spune este adevărat?

- Nu... numai am auzit vorbindu-se...

- Foarte bine. Deci nu știi dacă este adevărat. Să continuăm cu a doua sită, cea a bunătății. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu, este ceva bun?

- Ah, nu! Tocmai contrariul.

- Deci – continuă Socrate – vrei să-mi povestești lucruri urâte despre el, și nici măcar nu ești sigur dacă sunt adevărate. Poate vei reuși să treci a treia sită, cea a utilității. Este util ca eu să știu ce a făcut acest prieten al meu?

- Nu, deloc.

- Atunci – încheie Socrate – cee ce vrei să-mi povestești nu este nici adevărat, nici bun, nici util; de ce vrei să mi-o povestești?

Dacă fiecare dintre noi ar medita și ar pune în practică acest mic test... probabil că lumea ar fi mai bună. 

Să mai și râdem....

O femeie a furat un compot de piersici dintr-un

market și a fost prinsă de poliție. Este dusă la tribunal, iar judecătorul o întreabă:

- Câte piersici erau în borcan?

- 6

- Atunci vei sta pentru fiecare piersică câte o lună la închisoare…

Di spate soțul ei:

- Minte, domnule judecător, a furat și un borcan de mazăre !

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/20

Ce este ecumenismul spiritual și ce importanță

are pentru construirea unității dintre creștini?

Decretul conciliar asupra activității ecumenice Unitatis redintegratio învață că „această convertire a inimii și această sfințenie a vieții, împreună cu rugăciunile private și publice pentru unitatea creștinilor, trebuie socotite ca sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual” (UR 8). Unitatea este un dar ce vine de sus, care are origine și crește în comuniunea de iubire cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și, deoarece unitatea este un dar, este bine ca aceasta să fie implorată de toți creștinii cu ajutorul rugăciunii.

Card. Walter Kasper afirmă că „rugăciunea pentru unitate este pragul regal care face să se acceadă la ecumenism: ea induce creștinii să privească în mod nou la Împărăția lui Dumnezeu și spre unitatea Bisericii; aprofundează legăturile de comuniune; îi fcae capabili să înfrunte memoriile dureroase, marile greutăți sociale și frustantele slăbiciuni umane” . 

Ecumenismul spiritual necesită și convertirea inimii și reclamă sfințenia vieții. Drumul spre reconciliere și comuniune se deschide atunci când creștinii devin conștienți de cât de dureroasă este rana diviziunii, de cât de rău a făcut orgoliul, egoismul, polemicile, condamnările, disprețul față de demnitatea altuia. Această conștientizare ar trebui să predispună la un examen de conștiință serios, care să permită să se recunoască erorile comise și să ceară iertare. 

La ora actuală, ecumenismul spiritual găsește tot mai mult teren. Persoanele angajate în dialogul ecumenic sunt tot mai conștienți că discuțiile teologice vor conduce la rezultatul sperat numai dacă vor fi însoțite de o sinceră, profundă și durabilă convertire. Iarăși, toți cei ce participă la dialog, trebuie să își asume responsabilitatea pentru diviziunile existente și să întreprindă inițiative sincere și dezinteresate pentru a le depăși.      

Credinciosul meditează despre ceea ce percepe ca tăcere a lui Dumnezeu

Zdruncinat de furtună

de Gianfranco Ravasi

Medicul Rieus în romanul Ciuma (1947) de Albert Camus, când strânge în braţe pruncul lovit de boală, nu reuşeşte să se stăpânească: "Voi refuza până la sfârşit să iubesc această creaţie în care copiii sunt torturaţi". În acea absenţă indiferentă a Creatorului în faţa durerii nevinovate mulţi au văzut o dovadă clară a inexistenţei lui Dumnezeu.

Acesta este unul dintre capitolele cele mai vaste ale însăşi istoriei culturii pentru că durerea, răul, tragedia naturală sunt terenul privilegiat pe care se celebrează apostaziile sau mărturisirile explicite de ateism şi unde credinţa este situată într-un cuptor aprins de încercare. În opera sa Răzvrătirea, scriitorul evreu austriac Joseph Roth (autorul mai cunoscutei Legenda sfântului băutor, transformată în 1988 de Olmi într-un film intens şi delicat) dă glas acestui protest care devine revoltă: "Va trebui să fac mai rău decât să te reneg: va trebui să te înjur! Milioane de fiinţe ca mine aduci pe lume, Dumnezeule, în neruşinarea ta foarte rodnică, şi ele cresc credule şi laşe, destinate să fie zdrobite şi să moară... Harul tău nu-l vreau! Trimite-mă la iad".

În realitate, tema absenţei lui Dumnezeu sau a tăcerii sale sau a aparentei sale indiferenţe şi a respectivului întuneric în care şi credinciosul este încurcat, constituie un imens câmp în care credincioşi şi necredincioşi se intersectează. Un poet religios ca părintele Turoldo dădea glas descurajării credinciosului: "A aştepta un semn / cel puţin un semn în / lungi nopţi dezolate... / A preface îmbrăţişarea / şi a nu te avea: / a te chema, şi tu ştii / cu ce durere / dar Tu / un răspuns, niciodată". Ei bine, mai mult decât a primi urletul neîncetat, care adesea devine blestem, al celui care pierde credinţa sau se întăreşte în negarea lui Dumnezeu în timpul încercării, am vrea acum să adunăm mai degrabă experienţa celui care crede, zdruncinat de furtună. Vor fi puţine glasuri emblematice care se îngrămădesc în jurul unei teme care s-a dezvoltat încă de la originile civilizaţiei (teodiceea este esenţialmente leagănul în care se naşte teologia, în efortul de a "justifica" şi "a-l salva pe Dumnezeu" de o acuză aşa de infamantă).

Biblia însăşi nu ezită să pună în scenă această experienţă dramatică, începând de la cele trei zile de urcare a lui Abraham pe vârful muntelui Moria, începute cu glasul întunecat al unui Dumnezeu care se contrazicea pe sine însuşi, impunând eliminarea fiului promis şi dăruit de el (Gen 22). Apoi este Dumnezeu care-l înfruntă pe Moise în deşert "încercând să-l omoare" (Ex 4,4), care se năpusteşte fără milă asupra credinciosului Tobia, umilit şi de soţia Ana: "Unde sunt faptele tale de milostenie şi faptele tale de dreptate? Iată, se ştie ce ţi-au adus!" (Tob 2,14).

Însă mărturia cea mai grea, atroce şi universală este cea a lui Iob care a generat un imens paratext literar şi artistic de-a lungul secolelor, devenind simbolul unei credinţe sfâşiate care trece razant pe lângă blestem împotriva unui Dumnezeu monstru (Iob 16,7-17) mereu taciturn, susţinut în zadar de apărătorii săi din oficiu, prietenii teologi care reafirmă reţetele lor ideologice apologetice bazate pe modulul simplist al retribuirii: suferi pentru că ai păcătuit, delictul se numeşte pedeapsă; pentru acest motiv totul este logic şi paşnic şi credinţa nu este nici rănită, nici înfrântă.

Şi Baudelaire în Florile răului recurgea la această soluţie consolatoare pe care Iob o respinge pentru că nu poate să mintă mărturisind păcate pe care nu le are: "Binecuvântat să fii, Dumnezeul meu, care dăruieşte suferinţa / ca un remediu divin la necurăţiile noastre / şi ca esenţa cea mai bună şi cea mai pură / care îi pregăteşte pe cei puternici la sfintele voluptăţi".

Isus însuşi va reacţiona împotriva unei asemenea tehnici morale destinate să golească misterul răului când, în faţa orbului din naştere, va nega clar geneza acelei suferinţe într-un păcat (In 9,3). Plânsul se întinde şi în acel "De ce?" sau în acel "Până când, Doamne?" al rugătorilor din Psaltire, descumpăniţi în faţa enigmei durerii care se cuibăreşte în ei. Întrebarea ironică a celor care nu cred, "Unde este Dumnezeul tău?" se reverberează în cel care crede făcându-l să lunece spre teritoriul negării. Deci trebuie să recunoaştem că - aşa cum se întâmplă în cartea lui Iob - problema de pe tapet nu este atât antropologică (explicarea acelei suferinţe şi depăşirea ei) ci teologică, este o întrebare despre Dumnezeu şi despre care Dumnezeu.

Nu putem în acest itinerar foarte schematic să indicăm soluţia oferită lui Iob: însă este evident că lui nu-i este dat un răspuns definitiv şi exhaustiv (Dumnezeu îi răspunde cu un adevărat ciorchine de întrebări în cap. 38-39), cât mai degrabă este dăruită o prezenţă decisivă. Dumnezeu se arată, îi vorbeşte, îl întâlneşte. Şi pentru că însuşi Dumnezeu e cel care în Fiul vrea să intre în acea istorie întunecată. Este strigătul "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?", dar şi acel urlet puternic înainte de a muri pe care Isus îl înalţă în sus fără a obţine răspuns (Mc 15,34.37).

Tot părintele Turoldo în Cântări din urmă ilustrează acea kenosis, cum ar spune sfântul Paul, "golirea" pe care Cristos o simte pe cruce, ajungând astfel la punctul extrem al Întrupării, adică al solidarităţii depline cu omenirea: "Nu, a crede în Paşte nu este credinţă corectă: / prea frumos eşti la Paşte! / Credinţă adevărată este în vinerea sfântă / când Tu nu erai acolo sus! / Când nu un ecou răspunde / la strigătul său înalt / şi cu greu Nimicul dă formă / absenţei tale".

Aşadar, "credinţa adevărată" se măsoară în vinerea sfântă, în regiunea întunecată a suferinţei şi a absenţei lui Dumnezeu, cum de altfel aminteşte într-un film emoţionant din 1962 acel regizor ateu-teolog care a fost Ingmar Bergman: Lumini de iarnă este tocmai criza unui păstor distrus de moartea soţiei şi care este invitat de sacristanul său să se recunoască în Cristos răstignit. Această trimitere conţine în sine un răspuns pentru că, şi atunci când Isus este învăluit de tăcerea divină şi se prăbuşeşte în moarte şi în mormânt, nu încetează să fie Fiul lui Dumnezeu, deci fecundează mortalitatea noastră, iradiază în ea forţa năvalnică a divinităţii, depune în caducitatea noastră sămânţa vieţii, a veşniciei, a gloriei Paştelui.

Şi "ateul satului" în vestita Antologia din Spoon River (1915) de Edgar Lee Masters, după ce a citit Evanghelia "într-o lungă boală în timp ce tuşeam de moarte", recunoaşte că a văzut ca "o făclie de speranţă şi de intuiţie şi de dorinţă pe care Umbra, conducându-mă rapidă printre cavernele întunericului, n-a putut s-o stingă". Şi această ţintă este nemurirea văzută, însă, nu "ca un dar, ci ca o împlinire".

Timpul întunericului striază viaţa tuturor, credincioşi, agnostici şi indiferenţi. Noi care intrăm de mult timp în orizontul credinţei, cu diferitele etape deja publicate ale unui jurnal de călătorie în cultura contemporană care se confruntă cu credinţa, avem despre această temă la dispoziţie o documentaţie imensă de mărturii. De aceea, alegem numai câteva glasuri, aproape la întâmplare. Iată una care cuprinde moştenirea unor mari mistici ca Tereza de Avila şi Ioan al Crucii (imaginea sa este aceea a "nopţii întunecate").

Este poeta franceză Marie Noël, moartă în 1967, care în jurnalul său nota: "Există zile în care Dumnezeu este totul pentru mine şi există zile în care este nimic, ca şi cum eu în acele zile n-aş fi decât o creatură animală sau vegetală, o bestie care tremură, sau care cântă, o plantă care nu are nevoie de altceva decât de aer, de apă şi de soare. Există zile în care eu nu am suflet". Aceasta este o experienţă personală, intimă. Alteori, viaţa este corală şi asumă contururile unei abandonări totale a omenirii din partea lui Dumnezeu.

Într-o carte a sa, Elie Wiesel, scriitor şi martor evreu al ruşinii Shoah, reevocă episodul unui băieţel care, şi în lagărul nazist, păstra seninătatea sa şi bucuria de a trăi: în timpul unui act de reprimare este ales pentru a fi spânzurat cu alţi doi adulţi. Când colegii săi, întorcându-se de la muncile forţate, văd acel lemn care voia să fie o ameninţare, îşi dau seama că băiatul încă nu este mort văzând mişcările limbii care iese de pe buzele sale. Un evreu prezent se întreabă: "Dar Dumnezeu unde este?" şi un altul îi răspunde: "Este acolo pe acel stâlp, în acel băieţel!". Acesta este şi inima mesajului care emană din Cristos răstignit.

Scriitorul creştin japonez Shusaku Endo, mort în 1996, într-o operă a sa introducea acest dialog dintre Dumnezeu şi un suferind: "Doamne, eu mă răzvrăteam datorită tăcerii tale!" - "Eu nu stăteam în tăcere. Sufeream alături de tine". În lagărul din Flossenbürg, Dietrich Bonhoeffer, la 16 iulie 1944, la puţine luni de la spânzurarea sa la ordinul lui Hitler, scria în Rezistenţă şi capitulare: "Dumnezeu este neputincios şi slab în lume, şi astfel şi numai astfel rămâne cu noi şi ne ajută... Nu ne ajută în virtutea atotputerniciei sale, ci în virtutea suferinţei sale".

Într-un depozit din Köln au rămas ascunşi mai mulţi ani în timpul ultimului război câţiva evrei. Când s-a intrat în acel spaţiu, sediu al unor suferinţe uriaşe, s-a găsit pe un perete această scriere: "Cred în soare, chiar şi atunci când nu străluceşte; cred în iubire, chiar şi atunci când n-o simt; cred în Dumnezeu, chiar şi atunci când tace". Aceasta ar putea să fie cea mai înaltă mărturie a credinţei în timpul întunericului. Ea se asociază cu glasul lui Iob care ajunge până la punctul să afirme că este gata să continue să creadă în Dumnezeu, chiar şi atunci când l-ar ucide. Este o mărturie, aceasta a evreilor din Köln, care şterge freamătul protestului şi al descumpănirii, dacă este adevărat că şi Cristos îi cere Tatălui să nu-l constrângă să bea potirul înveninat al morţii. Dar este un glas care descoperă sufletul profund al credinţei: credinciosul este sigur că nu rămâne singur în noapte; la sfârşit ţinta nu va fi într-un întuneric infinit, ci în lumina zorilor.

Aproape în apendice am vrea să evocăm o mărturisire deosebită. Este a unuia dintre cei mai mari scriitori suedezi din secolul al XX-lea, Stig Dagerman, care la numai treizeci şi unu de ani, în 1954, şi-a luat viaţa. În romanele sale apărea adesea deşertul conştiinţelor sau insula singurătăţii torturante. În scrierea Nevoia noastră de consolare se citeşte: "Îmi lipseşte credinţa, deci nu voi putea fi niciodată un om fericit, pentru că unui om fericit nu-i va putea fi teamă că viaţa sa este numai un drum negândit spre o moarte sigură. Nu am moştenit nici un Dumnezeu, nici un punct sigur pe pământ de unde să pot atrage atenţia unui Dumnezeu. Nu am moştenit nici furia bine ascunsă a scepticului, gustul deşertului raţionalistului sau nevinovăţia arzătoare a ateului. Aşadar, nu îndrăznesc să arunc pietre asupra femeii care crede în lucruri de care eu mă îndoiesc şi asupra bărbatului care venerează îndoiala sa ca şi cum n-ar fi şi ea înconjurată de întuneric. Acele pietre m-ar lovi şi pe mine".

(După L'Osservatore romano, sâmbătă 10 august 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

IUbiți-vă unii pe alții, așa cum v-am iubit și eu pe voi...

Unii văd și citesc Sf. Scriptură de parcă ar fi Codul penal, și o aplică ca atare. De fapt, dacă cineva citește cu

atenție și pe deasupra mai și meditează acest Cuvânt divin, va vedea cum încet încet se înmoie inima lui, și nu-i mai arde de judecat, de condamnat, de aplicat pocăințe exagerate, de trimis lumea în iad. Deci, Sf. Scriptură nu este Codul penal al Bisericii. Ea trebuie întrupată în fiecare moment în viața noastră și a altora, așa cum este, nu așa cum vrem noi.   

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/19

Ce este ecumenismul spiritual și ce importanță are pentru construirea unității dintre creștini?

Decretul conciliar asupra activității ecumenice Unitatis redintegratio învață că „această convertire a inimii și această sfințenie a vieții, împreună cu rugăciunile private și publice pentru unitatea creștinilor, trebuie socotite ca sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual” (UR 8). Unitatea este un dar ce vine de sus, care are origine și crește în comuniunea de iubire cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și, deoarece unitatea este un dar, este bine ca aceasta să fie implorată de toți creștinii cu ajutorul rugăciunii.

Card. Walter Kasper afirmă că „rugăciunea pentru unitate este pragul regal care face să se acceadă la ecumenism: ea induce creștinii să privească în mod nou la Împărăția lui Dumnezeu și spre unitatea Bisericii; aprofundează legăturile de comuniune; îi fcae capabili să înfrunte memoriile dureroase, marile greutăți sociale și frustantele slăbiciuni umane” . 

Ecumenismul spiritual necesită și convertirea inimii și reclamă sfințenia vieții. Drumul spre reconciliere și comuniune se deschide atunci când creștinii devin conștienți de cât de dureroasă este rana diviziunii, de cât de rău a făcut orgoliul, egoismul, polemicile, condamnările, disprețul față de demnitatea altuia. Această conștientizare ar trebui să predispună la un examen de conștiință serios, care să permită să se recunoască erorile comise și să ceară iertare. 

La ora actuală, ecumenismul spiritual găsește tot mai mult teren. Persoanele angajate în dialogul ecumenic sunt tot mai conștienți că discuțiile teologice vor conduce la rezultatul sperat numai dacă vor fi însoțite de o sinceră, profundă și durabilă convertire. Iarăși, toți cei ce participă la dialog, trebuie să își asume responsabilitatea pentru diviziunile existente și să întreprindă inițiative sincere și dezinteresate pentru a le depăși. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/19

Cine are datoria să participe la mișcarea

ecumenică? 

Obligația de a participa activ în mișcarea ecumenică revine tuturor credincioșilor. În onsecință, nimeni nu se poate simți scutit de solicitudinea în a păstra și a reconstrui unitatea dintre credincioși în Cristos. De aceea, independent de vârstă și de meseria practicată, fiecare creștin este chemat să întreprindă inițiative curajoase pentru nașterea între credincioșii lui Cristos a „unei singure turme și a unui singur păstor” (In 10, 16). Scria Ioan Paul al II-lea: „A crede în Cristos înseamnă a voi unitatea; a voi unitatea înseamnă a dori Biserica; a voi Biserica înseamnă a dori comuniunea harului care corespunde planului Tatălui încă din veșnicie. Iată care este semnificația rugăciunii lui Cristos: «Ca toți să fie una» (Ut unum sint, 9). 

Deoarece există o unică mișcare ecumenică, toți credincioșii trebuie să se simtă obligați să participe la ea, conform propriului rol și specificității de viață și de misiune. Multiplicitatea formelor de implicare a făcut astfel ca să se deosebească unele variante ale mișcării ecumenice. Unele din acestea sunt amintite în decretul conciliar asupra ecumenismului, altele, în schimb, au apărut din exigențele intime ale credincioșilor preocupați pentru unitatea Bisericii. 

Fundamental, se disting două curente principale în mișcarea ecumenică, una avâd caracter instituțional, cealaltă având caracter spiritual. Altele, cu o orientare mai amplă, se limitează la ambiente mai omogene. De aceea, se vorbește de ecumenism științific, local, social, caritativ, etc. Merită să dedicăm câteva rânduri fiecăreia în parte:

✔ Ecumenismul instituțional. Mișcarea  ecumenică, înainte să ajungă la forma dialogului instituțional, era, la origine, rodul angajării profetice și carismatice a multor persoane care, profund atinse de diviziunea existentă între martorii lui Cristos, au început să întreprindă inițiative curajoase pentru reunificarea lor. Pionierii acestei mișcări nu au rupt unitatea cu Bisericilor lor sau comunitățile lor de proveniență, dar au încercat să sensibilizeze membri propriilor Biserici față de drama diviziunii și de necesitatea de a construi legături durabile de prietenie și de unitate. Promotorii conferințelor misionare, ca de exemplu Conferința misionară mondială de la Edinburg (1910), conferințele de la Lausanne (1927) sau de la Edinburg (1937), care au dat viață unor importante organizații ecumenice, ca de exemplu mișcările Credință și Constituție (Faith and Order), sau Viață și Acțiune (Life and Work), au fost docili inspirației Duhului Sfânt, izvor de curaj pentru ca, în ciuda a numeroase dificultăți, să rămână lucrători înflăcărați și fideli în construirea unității. Organizațiile și structurile de dialog de aceștia fondate păreau să fie suficient de solide pentru a garanta că procesul început sub protecția lui Dumnezeu s-ar fi dezvoltat, întărit și ar fi condus la rezultate vizibile. Acestea plecau de la giusta presupunere că, deși nu erau structurile cele care constituiau garanția continuării operei începute, totuși, fără o minimă acoperire organizativă și structurală nu ar fi reușit să ducă înainte, în mod eficace, dialogul început. Trebuia în mod necesar și exclusiv să se conteze pe harul lui Dumnezeu, fără a capitula în fața sensului de impotență. 

Aceeași opinie o are Biserica Catolică Romană, după care, a priva mișcarea ecumenică de o tutelare instituțională și, deci, de adecvate directive de cercetare, poate bloca dialogul. Această convingere este împărtășită de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care susține că absența unor comisii intermediare, al căror obiectiv să fie mobilizarea, păstrarea și promovarea activităților ecumenice ale Bisericilor membre ale Consiliului, ar slăbi fără îndoială dinamismul mișcării ecumenice, atât de necesară pentru depășirea dificultăților și a prejudecăților apărute în decursul veacurilor, și pentru reconstruirea unității pierdute. 

În consecință, Bisericile creștine sunt de acord că, fără ajutor instituțional, dialogul ecumenic ar fi cu siguranță imposibil, sau cel puțin nu s-ar dezvolta după acea formă în care se realizează la ora actuală. Această abordare nu exclude credința în acțiunea Duhului Sfânt. Tocmai credința este cea care face astfel ca persoanele creștine să-și pună încrederea în diferitele instituții care susțin eforturile lor pe calea spre unitate. Și, chiar dacă unitatea pe care sperăm că se va realiza, nu va fi rodul direct al eforturilor acestor organizații, ci un dar al lui Dumnezeu, aceasta va fi oricum strâns legată de activitatea lor. Într-adevăr, aceste organizații garantează o anumită continuitate în inițiativele care, abandonate numai acțiunii emoționale, ar ruina foarte repede totul. Sprijinite de instituții, ele învață membrilor lor înțelepciunea ascultării și a discernământului, încurajează pe calea unei corecte și profunde reînnoiri, a uneu constante și perseverențe în drumul întreprins. De aceea, o sarcină importantă este grija de a acorda conducerea acestor organizații unor persoane adecvate, în mod sincer devotate cauzei, gata să dedice timp, talente și energii personale răspândirii ideilor ecumenice. De aceste persoane depinde mult: ritmul activităților realizate, confruntarea curajoasă cu tematicile neplăcute ale trecutului și, în sfârșit, poate cea mai importantă, încrederea într-un viitor fericit. 

În sfera ecumenismului instituțional (oficial), trebuie să se insereze (în cazul Bisericii Catolice), secretariatele naționale pentru ecumenism, active pe lângă conferințele episcopale, delegații diecezani și celelalte structuri direct sau indirect legate de dieceze sau de institutele ecleziastice romane. În mod analog, și Bisericile protestante și cele anglicane se folosesc de munca diferitelor organe, cu scopul de a promova activitatea ecumenică. 

Uneori se poate înțelege critica față de instituțiile ecumenice, de obicei din cauza birocrației lor, lentă, excesiva prudență și slaba sensibilitate față de noile probleme ale ecumenismului, etc. Această critică apare în momentele în care aceste organizații, în loc să servească ecumenismului, par să piardă timpul în chestiuni care nu sunt esențiale, ci secundare. Acest tip de critică, chiar dacă deseori este adevărată în esență, nu slăbește legitimitatea existenței instituției înseși, dar reclamă mai degrabă o reformă internă, pentru ca să poată duce înainte sarcina ce i-a fost încredințată. 

✔ Ecumenismul doctrinal, sau științific. Este o dimensiune specială a ecumenismului instituțional. Ea are o mare importanță în reconstruirea unității pierdute. Chestiunea doctrinei revelate, atât de mult legată de profesiunea adevărului ortodox, a fost una din motivele fundamentale, chiar dacă nu unicul, care a condus la diviziunea creștinilor sau la îndepărtarea unui determinat grup de Biserica mamă. Chestiuni doctrinale de diferită natură, care încă mai despart Bisericile și comunitățile creștine, generează nevoia naturală de întâlniri și de colocviile experților (teologi), care să aibă obiectivul să clarifice ambiguitățile apărute de-a lungul secolelor în privința interpretării revelației divine. De gradul progresului în dialogul doctrinal depinde și gradul de unitate vizibilă în care vor trăi creștinii. 

Imediat după ultimul conciliu Vatican, dialogul doctrinal a fost un loc privilegiat pentru căutarea unității creștinilor. La ora actuală, în schimb, deși nu pierd din importanță, pare să se lasă loc unor chestiuni etice, sociale, politice.

✔ Ecumenismul spiritual. Există o lungă și bogată tradiție de rugăciune înălțată către Dumnezeu cu intenția unității Bisericii lui Cristos. Rugăciunea este un element extrem de important în construirea unei unități autentice și durabile. Deja acum într-o perioadă de diviziune, rugăciunea permite să se simtă unitatea spirituală în Domnul Isus Cristos. Decretul conciliar Unitatis redintegratio se exprimă în această privință astfel:

„Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual” (UR, 8).

Rugăciunea pentru unitatea vizibilă a martorilor lui Cristos era practicată cu mult zel deja cu mult timp înainte de publicarea documentului conciliar asupra ecumenismului în Bisericile creștine. Un exemplu de acest fel de ecumenism spiritual a fost dat în ambientele lor de Spencer Jones și Paul Wattson, de Card. D. Joseph Mercier și de Dom Lambert Beauduin, de Paul Couturier și de mulți alții. 

✔ Ecumenismul local. Exprimă participarea la mișcarea ecumenică a unor nuclee locale, adică a unor persoane care trăiesc în același oraș, parohie sau cartier, și a diferitor ambiente religioase și laice, care constituie așa numita „bază” în viața Bisericii. În vreme ce primul tip de ecumenism (instituțional), din diferite motive, se limitează la un grup relativ restrâns de specialiști (ca de exemplu călugări, teologi sau capii Bisericilor), contrar, ecumenismul local se adresează celor care nu sunt specialiști. Angajarea lor personală în construirea unității este la fel de necesară ca și cea a instituțiilor mai sus amintite. De fapt, aceștia trăiesc într-un ambient care suportă tristele consecințe ale diviziunilor în diferitele ei dimensiuni ale vieții de fiecare zi. Dacă mișcarea ecumenică ar fi răspândită numai de autoritățile oficiale, de exemplu numai de oamenii Bisericii, ea și-ar pierde dimensiunea universală, care este, în același timp, o garanție de top a succesului ei. Din acest motiv, decretul conciliar asupra ecumenismului declară: 

„Preocuparea pentru unire priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi cât şi pe păstori, şi îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viaţa creştină de fiecare zi, precum şi în cercetările teologice şi istorice. Această preocupare manifestă deja într-un fel legătura frăţească dintre toţi creştinii şi duce la unitatea deplină şi perfectă, după buna voire a lui Dumnezeu” (UR, 5).

✔ Ecumenismul laic. A avut un rol important în prima fază a nașterii mișcării ecumenice și a păstrat valoarea lui până astăzi. Această formă de ecumenism cheamă laicii diferitelor Biserici să-și asume responsabilitatea față de unitatea Bisericii căreia aparțin, și față de reconstruirea unității pierdute. 

În faza inițială a mișcării ecumenice s-a evidențiat în special activitatea asociațiilor laice, ca de exemplu Alianța evanghelică mondială, YMCA, WSCF (World’s Student Christian Federation). Protagoniștii acestor mișcări, provenind deseori din rândul laicilor, s-au angajat cu mult curaj și în mod sincer în dialogul interconfesional. 

Se ridică uneori voci după care ecumenismul laic ar fi apărut ca răspuns la slaba implicare a autorităților bisericești în dialogul ecumenic. La momentul actual, se poate vorbi de o anumită integrare între cele două tipuri de ecumenism, cel instituțional și cel laic. Primul este mai interesat de tematica doctrinală, al doilea, în schimb, este mai implicat în munca pentru dreptate socială, egalitatea dintre toți oamenii, etc, și este evident mai ales în țările lumii a treia (Asociația ecumenică a teologilor lumii a treia), în tematici relative la pace, ecologie, etc.        

Sinodul de la Arles şi controversa donatistă

Sfârşitul anului 312 a adus cu sine o serie de

evenimente neprevăzute în ceea ce priveşte comunităţile creştine din nordul Africii. Controversa donatistă începea să ia amploare, motiv pentru care Sfântul Constantin cel Mare a luat atitudine şi a încercat să ofere sprijinul său într-o situaţie care devenea din ce în ce mai dificilă, în special din cauza lipsei de unitate între episcopii aflaţi în regiunea respectivă. Dând dovadă de un admirabil simţ practic, dar şi de modestie, Constantin cel Mare a reuşit în cele din urmă să rezolve, cu mult tact, un conflict amplu, care a precedat marea controversă ariană ce urma să aibă loc la 12 ani distanţă.

Încă din perioada primului secol, comunităţile creştine au avut de înfruntat o serie de pericole mari. În exterior, s-au lovit în mare măsură de reticenţa lumii păgâne, de furia iudeilor, care îi considerau doar o sectă care deviase de la credinţa lor, şi de lipsa de înţelegere a autorităţilor romane, care înţelegeau numai că resping serviciul militar şi ţin adunări secrete în care pun la cale trădări. În interior, comunităţile creştine au fost afectate de dezbinări, separări, schisme. De asemenea, au apărut o serie de eretici, dintre care cei mai periculoşi au fost gnosticii, cu interminabilele lor mesaje „secrete“ pe care susţineau că le deţin fie de la Apostoli, fie de la alţi sfinţi sau chiar de la Mântuitorul şi care au provocat mult rău prin comportamentul lor libertin sau caracterizat de o asceză dusă la extrem. Crearea ierarhiei bisericeşti, pe care o vedem creionată destul de exact încă din scrierile Noului Testament - dacă analizăm în special Epistolele Sfântului Apostol Pavel -, a condus la o stabilizare a lucrurilor. S-a putut merge mai departe, cu stabilirea unui canon iniţial al scrierilor insuflate de Duhul Sfânt şi a unei liste cu lucrările apocrife create de diverşi eretici, aşa cum putem observa la Sfântul Irineu de Lyon sau la Origen. Cu toate acestea, persecuţiile din secolul al III-lea au condus la o destabilizare puternică a coeziunii interne a comunităţilor de care beneficiaseră într-o oarecare măsură acestea în primele două veacuri. Aşa a apărut controversa lapsilor din vremea Sfântului Ciprian al Cartaginei (episcop aici între 248 şi 258). Aceştia erau persoane care apostaziaseră credinţa creştină în cursul persecuţiilor şi care, acum, doreau să se întoarcă în Biserică. Unii ierarhi considerau că trebuie rebotezaţi, alţii nu mai doreau să îi primească deloc, în timp ce unii episcopi erau de părere că trebuia să urmeze un program aspru de pocăinţă. Controversa s-a soluţionat în cele din urmă după ani de discuţii şi printr-un program amplu de reintegrare prin pocăinţă a celor căzuţi, care a fost creat şi păstrat cu rigurozitate. La peste 60 de ani distanţă a apărut o nouă controversă exact în aceeaşi regiune: cea donatistă. Practic, totul a pornit de la momentul în care episcopul Cartaginei, Mensurius, a plecat la Roma, încredinţând tezaurul Bisericii unor apropiaţi ai săi, printre care se afla şi Celestius, însă a murit la scurt timp după ce a ajuns acolo. Urmaş al său a fost ales diaconul Caecilianus, dar Celestius a contestat numirea acestuia, motivând că Felix, unul dintre episcopii care îl hirotoniseră, predase în timpul persecuţiei cărţile sfinte în mâna acuzatorilor. De aici, a pornit un veritabil război, în special după moartea lui Celestius, căruia i-a urmat aprigul Donatus.

Implicarea Sfântului Constantin cel Mare

După ce a aflat de controversa din Africa, Sfântul Constantin cel Mare a încercat să rezolve lucrurile în mod paşnic. Ceea ce ne surprinde este că a fost invitat să se implice de partea donatistă în acest conflict, care nu s-a mulţumit numai cu apelul la judecata bisericească. Aşadar, Constantin cel Mare a decis să convoace un Sinod la Roma sub conducerea episcopului local, Miltiade, care să rezolve această problemă. La începutul lunii octombrie a anului 313, episcopii s-au adunat în Roma pentru a discuta şi a găsi o soluţie. Ei l-au confirmat în funcţie pe Caecilian şi s-au pronunţat împotriva argumentelor donatiştilor, afirmând că hirotonia acestuia rămâne validă, în pofida existenţei acelui episcop care a avut un moment de cădere. De altfel, Felix nu abjurase credinţa ortodoxă, ci pur şi simplu renunţase la cărţile de cult în momentul perchiziţiei bisericii unde slujea. Unii au considerat acest aspect drept o trădare a credinţei, alţii nu. Nu era un motiv întemeiat pentru a anula hirotonia lui Caecilianus, care rămânea validă. Rezultatul nu a fost evident pe placul donatiştilor, care au ales să conteste decizia din două motive: nu existaseră destui episcopi (au fost cel mult 20 prezenţi la Sinodul din Roma) şi doreau totodată ca Sfântul Constantin să se exprime oficial în această cauză. Donatiştii încercau să implice şi puterea civilă în conflictul lor. Rezutatul final a constat într-un nou Sinod: cel de la Arles (314).

Sinodul de la Arles - 314

De-a lungul vieţii sale, Sfântul Constantin a fost afectat de lipsa de comunicare eficientă din partea celor datori să îl informeze. Primea întotdeauna informaţii incomplete, în special atunci când era necesară discutarea unui caz bisericesc major. Aşa s-a întâmplat şi aici, când el nu a fost informat de acel argument principal al donatiştilor privind hirotonia lui Caecilianus, fiind nevoit să recurgă la convocarea unui nou sinod care să clarifice lucrurile. Într-o scrisoare trimisă episcopului din Siracuza, el afirma că se vede constrâns să adune din nou mai mulţi episcopi, astfel încât să se pună capăt acestei controverse. Din păcate, nici după încheierea Sinodului de la Arles, unde au fost prezenţi 43 de episcopi, conflictul nu a cunoscut un final. De data aceasta, donatiştii au făcut apel direct la el pentru a trimite o decizie imperială oficială în cauza lor. Evident, Sfântul Constantin cel Mare a confirmat deciziile sinodale anterioare şi a cerut ca acestea să fie respectate. Donatiştii nu s-au supus. Din păcate, situaţia a escaladat rapid, iar Constantin cel Mare a fost nevoit să recurgă la represalii împotriva acestora. Modul violent în care se confruntau creştinii dezbinaţi din Africa a condus la arestarea şi întemniţarea liderilor schismaticilor, iar mai târziu, la exilarea acestora. Observând că lucrurile nu se modifică decât în rău, Constantin cel Mare a aplicat cu înţelepciune tactica prudenţei, rechemându-i pe aceştia în oraş şi lăsându-i să se afunde în propria rătăcire. Erezia nu putea fi distrusă prin violenţă, iar această lecţie extrem de utilă îl va însoţi şi mai târziu în timpul convocării Sinodului de la Niceea şi în medierea conflictului dintre ortodocşi şi arieni. Dacă ar fi să caracterizăm printr-un verset scripturistic activitatea întreprinsă de Sfântul Constantin cel Mare în această perioadă, atunci am fi tentaţi să spunem astfel: „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu!“ (Zaharia 4, 6). În materialul următor vom discuta aspectele principale ale misiunii sale sociale înainte de convocarea Sinodului I Ecumenic, la Niceea în anul 325. 

Autor: Adrian Agachi
Sursa: www.ziarullumina.ro