A fi bogați înseamnă a-i ajuta pe alții

A fi bogați înseamnă și a-i ajuta pe alții cu

înțelepciune. Aceste ajutor poate lua forme diferite, dar este totdeauna îndreptat spre căutarea unui bine mai mare pentru celălalt, eliberându-l de experiențele negative, făcând să crească fericirea lui și restrângându-și sfera sărăciei efective. Una din modalitățile pentru a-i ajuta pe alții cu înțelepciune constă în a nu etala propria eventuala bogăție în fața celor care posedă puțin sau nimic. Acesta este un punct esențial. Trăind cu sobrietate și fără a etala ceea ce posedăm facem un mare serviciu aproapelui, în care nu apare un complex de inferioritate, senzația de a fi mai rău, chinuit de soartă, tratat pe nedrept. Este o atitudine asemănătoare cu cea a lui Isus care spune: „Așadar, când dai de pomană, nu trâmbița înaintea ta, așa cum fac ipocriții în sinagogi și pe străzi ca să fie lăudați de oameni. Adevăr vă spun: și-au primit răsplata. Tu, însă, când dai de pomană, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta pentru ca pomana ta să fie în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6, 2-4).

Isus îndeamnă la discreție și la sobrietate. Nu permite să se etaleze nici ajutorul, nici măcar propria bunătate. El spune că cel care ajută trebuie să se comporte în mod responsabil, fără a trezi în celălalt senzația de a fi mai rău. Se vor evita astfel eventuale invidii, resentimente, gelozii. Într-adevăr, se întâmplă că unii se irită nu atât pentru faptul că cineva posedă mai mult, cât mai ales de faptul că acesta se laudă, lăsând astfel să se înțeleagă că este mai bun, făcut dintr-un aluat diferit și mai prețios.

Este important și stilul de viață al celui care ajută. Comportamentul pe care acesta îl are în momentele de abundență sau absență a bucuriei sau a suferinței poate avea mare importanță pentru viața altora. Dacă strălucește de bucuria de a trăi, și aceasta făcând abstracție de circumstanțele și de cantitatea de bunuri, poate stimula pe ceilalți să nu facă să depindă fericirea lor de bunuri, cât mai ales să o lege de bogăția interioară. Nu există modalitate mai bună pentru a-i convinge pe ceilalți de propria fericire, decât a demonstra prin propria atitudine că se poate fi fericiți independent de bunurile materiale acumulate (și atunci când nu avem multe). De fapt, sărace sunt acele persoane care s-au lăsat folosite de materia care nu va putea să satisfacă niciodată dorințele lor spirituale. Acestea le fură timpul și puterile, sănătatea și prietenii, lăsând în schimb o nestinsă dorință pentru ceva nou care nu vine niciodată și care este destinată să nu sosească niciodată. Ajutând pe aproapele trebuie să fim atenți să nu-l aservim. Eventualul ajutor trebuie să-i folosească să-i recupereze demnitatea, să devină fericit pentru a face fericiți pe alții.

Logica ajutorului, adică a împărtășirii cu alții ceea ce avem, este foarte importantă, și nu numai pentru cel care primește ajutorul, dar și pentru cel care-l oferă. De fapt, bogăția, dacă nu este împărtășită cu ceilalți, începe să subjuge. Puțin câte puțin lipsește pe om de fericire, de voința sinceră de a crea, distruge dorințele nobile, și în locul acestora ridică ziduri pentru a se apăra de aproapele, aproape în care va vedea o amenințare și nu un ajutor, un dușman și nu un prieten. Nu trebuie să uităm vechea sentință biblică după care „suntem mai fericiți dacă dăm decât dacă primim” (Fap 20, 35).

Toți pot să dea. Nu există nimeni care să nu aibă nimic de dat. Dacă nu dă, face acest lucru pentru că nu vrea, sau nu știe cât trebuie să dea altora. Poate să ignore faptul, poate să nu vrea să caute răspuns la întrebarea cum poate să-i ajute pe ceilalți. Într-adevăr, nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată ajuta, așa cum nimeni nu este atât de bogat încât să nu aibă nevoie de ajutor. Plinătatea vieții înseamnă reciprocitate în a da și a primi, în a sărăci și a se îmbogăți din nou. Cine a înțeles acest lucru este un bogat care continuu din nou bogății.