duminică, 4 martie 2012

Ignoranţa lui Cristos?

Știa Isus cine este?

"Când a ştiut Isus că El era Dumnezeu?" Nu suntem surprinşi când copiii şi adulţii din parohiile noastre, având o curiozitate sănătoasă asupra credinţei lor, pun această întrebare. Este o întrebare potrivită care se naşte din dorinţa de a-l cunoaşte mai bine pe Isus. De fapt, este o întrebare al cărei răspuns determină întreaga noastră abordare asupra vieţii şi învăţăturilor Domnului nostru. Din păcate, o parte a clerului, probabil urmând anumiţi cărturari ai Bibliei, continuă să dea credincioşilor răspunsuri contradictorii, de exemplu "la Botezul Său" sau "cam pe când a împlinit doisprezece ani". Mulţi dintre noi am evitat întrebarea, dând răspunsul aparent inofensiv că nimeni nu ştie sigur.! Problema cu toate aceste răspunsuri este că sunt false. Biserica ştie cu siguranţă. Ea ne învaţă, de fapt, că Domnul nostru a avut viziunea beatifică [1] în viaţa Lui pământească şi că, drept urmare, a fost conştient de identitatea Sa divină din primul moment al conceperii Sale în pântecele Mariei. Aşa cum vom vedea, nu numai că această poziţie este mai sănătoasă din punct de vedere teologic, ci şi predarea ei este mai pastorală.

Uneori, oamenii sunt derutaţi de afirmaţia că Isus a avut Viziunea Beatifică în timp ce se afla pe pământ. La urma urmei, nu ne spune Biblia că Isus "creştea în înţelepciune" (Luca 2,52)? Fără nici o îndoială, Biserica ne învaţă că Isus, la rândul lui, a învăţat lucruri noi [2]. Domnul nostru şi-a asumat în întregime natura umană, şi este specific omului să dobândească cunoaştere prin experienţă. Ar trebui notat de la început că nu ne lovim de nici o dificultate când spunem că Cristos a învăţat din experienţă lucruri pe care deja le ştia prin cunoaşterea sa insuflată şi beatifică. Este vorba de a ajunge la cunoaştere în moduri fundamental diferite. De exemplu, ştiind deja amplasarea geografică a Palestinei, Isus chiar mergea pe drumurile din Palestina. Cunoscând deja ziua şi ora exactă a morţii Sale pe cruce, Domnul nostru a ajuns la acea oră şi s-a abandonat experienţei terifiante a crucificării.

Totuşi, teologia modernă nu a lăsat deoparte teoria scolastică a cunoaşterii beatifice a lui Cristos, ca fiind nerealistă şi depăşită? Poate că teologia modernă a lăsat deoparte această doctrină, dar Biserica nu a făcut-o. Catehismul Bisericii Catolice vorbeşte, de exemplu, despre "cunoaşterea intimă şi imediată pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl Său" [3]. Ce înseamnă "imediată" dacă nu "directă" sau "fără intermediari"? Cu alte cuvinte, intelectul uman al lui Cristos a perceput Esenţa Divină în mod direct, fără intervenţia altor concepte sau idei. Doctrina cunoaşterii beatifice a lui Cristos este cu siguranţă scolastică - în formularea sa explicită, nu în geneza sa - dar cu greu poate fi considerată depăşită. În acest punct, ceea ce se pretinde a fi teologie modernă este adesea puţin mai mult decât o veche erezie.

Deşi nu menţionează cunoaşterea beatifică a lui Cristos în termeni expliciţi, Sf. Papă Pius al X-lea a condamnat afirmaţia modernă conform căreia: "Cristos nu a avut dintotdeauna conştiinţa demnităţii Sale mesianice" [4]. De fapt, condamnarea antică a nestorianismului deja includea ceea ce a declarat Papa Pius al X-lea. Dacă intelectul uman al lui Isus a acţionat în orice moment fără să fie conştient de identitatea Sa divină, atunci ar fi acţionat fără să fie conştient de subiectul propriei sale acţiuni. Isus ar fi gândit fără să ştie cine se ocupa de procesul gândirii. Condamnarea nestorianismului afirmă tocmai faptul că natura umană a lui Cristos nu are alt subiect sau personalitate decât Logosul. Acest "cine" al lui Isus este a Doua Persoană a Preasfintei Treimi. Gândurile sale omeneşti sunt gândurile omeneşti ale lui Dumnezeu, Fiul. Cum am putea noi susţine că Isus a ştiut mai puţin despre El însuşi decât ceea ce ştie orice alt om? Ştii cine ! eşti; ştiu cine sunt. Ar fi putut Isus să ştie mai puţin?

Venerabilul Papă Pius al XII-lea, susţinând cunoaşterea beatifică a lui Cristos, trage o importantă concluzie teologică şi pastorală atunci când plasează această doctrină în contextul ecleziologiei: "Cunoaşterea şi iubirea Mântuitorului nostru Divin, al căror obiect am fost noi din primul moment al Întrupării Sale, depăşeşte tot ceea ce mintea umană poate spera să înţeleagă. Căci de-abia conceput în pântecele Maicii lui Dumnezeu, că s-a şi bucurat de viziunea beatifică şi, în acea viziune, toţi membrii Trupului Său Mistic i-au fost fără încetare şi continuu prezenţi, iar El i-a îmbrăţişat cu iubirea Sa răscumpărătoare. O, minunată bunăvoinţă a iubirii divine pentru noi! O, inestimabilă cheltuire de iubire fără limite! În leagăn, pe Cruce, în gloria nesfârşită a Tatălui, Cristos are toţi membrii Bisericii înaintea Lui şi uniţi cu El într-o manieră mai clară şi mai iubitoare decât aceea a unei mame care îşi strânge copilul la piept sau decât aceea prin care un o! m se cunoaşte şi se iubeşte pe sine" [5].

Papa Pius al XII-lea face o observaţie importantă, anume aceea că cunoaşterea beatifică a lui Cristos este un mijloc de unire mai mare cu noi. A nega faptul că Isus, ca om, a avut viziunea beatifică în viaţa Sa pe pământ nu îl face să fie o figură mai abordabilă. Mai degrabă, dacă lui Cristos i-a lipsit viziunea beatifică, atunci cunoaşterea Lui despre mine sau despre tine a fost divină, dar nu umană. În acest caz, Cristos, ca om, nu ar fi putut să ne cunoască, să ne iubească şi să moară pentru fiecare din noi. Numai viziunea beatifică a făcut posibil pentru mintea Lui umană să cunoască fiecare membru al umanităţii, în mod intim şi individual, pentru că în acea Viziune, Domnul nostru ne-a văzut pe fiecare dintre noi în Esenţa divină, sursa însăşi a realităţii. Oare simţul popular al credinţei nu ne face să respingem instinctiv ideea că Isus, ca om, nu ne-a cunoscut sau nu ne cunoaşte? Gândiţi-vă, de exemplu, la devoţiunea pe care mulţi credincioşi o au,! pe bună dreptate, faţă de Preasfânta Inimă. Care preot ar dori să îşi înveţe credincioşii că inima omenească a lui Cristos nu a ars de dragoste pentru fiecare dintre ei când se ruga în grădină sau când purta crucea?

Câteodată oamenii ridică obiecţia că dacă Cristos ar fi avut viziunea beatifică pe pământ, i-ar fi fost imposibil să sufere. Când luăm însă în considerare cunoaşterea Lui intimă a fiecărei persoane umane descoperim că, din contră, a putut să sufere. Mai întâi, viziunea beatifică este o viziune spirituală, intelectuală. În timp ce, pe de o parte, aduce bucurie spirituală, această bucurie nu este deloc incompatibilă cu suferinţa trupească sau cu cea emoţională sau psihică, în facultăţile de bază ale sufletului. Astfel, în timp ce îşi vedea Tatăl, Mântuitorul nostru experimenta teama în apropierea morţii şi o mare durere fizică în timpul pătimirii Sale. În al doilea rând, cunoaşterea beatifică a lui Cristos i-a permis, chiar şi ca om, să cunoască fiecare păcat în parte de-a lungul întregii istorii a omenirii. Cu adevărat, cunoaşterea profundă a greutăţii absolute a păcatelor umanităţii şi ispăşirea pe care a făcut-o pentru fiecare dintre noi i-au dat "sudori de s! ânge" (Luca 22,44). Ce consolare uriaşă este cunoaşterea faptului că Domnul nostru ne-a avut pe fiecare în minte când a strigat de pe cruce: "Părinte, iartă-le lor!" (Luca 23,34). Fiecare dintre noi poate cu adevărat să spună alături de Sfântul Pavel: "[Isus] m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Galateni 2,20).

Această jertfă a lui Isus pentru noi a fost consumată pe cruce, dar nu a început acolo. Mai degrabă, din primul moment al Întrupării, Domnul nostru s-a arătat a fi Răscumpărătorul şi Mijlocitorul, dar Isus nu putea să dorească ceea ce nu ştia. Numai cunoaşterea sigură a identităţii şi misiunii Sale a permis voinţei omeneşti a lui Cristos să fie perfect şi explicit conformă cu voinţa divină. Dacă am susţine că Isus nu a avut o anume cunoaştere a identităţii şi misiunii Sale decât mai târziu în viaţă, atunci când am analiza timpul petrecut de Domnul nostru în pântece, copilăria Sa în Sfânta Familie şi viaţa Sa ascunsă, ar trebui să concluzionăm că El, ca om, nu a ales toate acestea pentru mântuirea noastră. Sfere întregi ale vieţii şi activităţii umane ar rămâne neatinse de jertfa mântuitoare a lui Cristos. Încă o dată, negarea cunoaşterii beatifice a lui Cristos aduce o ofensă nu numai teologiei sănătoase, ci şi pietăţii populare şi sensibilităţii multor credin! cioşi.

Dacă am nega faptul că Isus a avut viziunea beatifică aici, pe pământ, ar trebui să concluzionăm că orice cunoaştere despre identitatea şi misiunea sa ar fi putut totuşi să câştige, ar fi fost rezultatul revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel, Cristos ar fi avut virtutea credinţei. Mai departe, aceasta ar însemna că credinţa Bisericii s-ar baza pe propria credinţă a lui Cristos, şi că rolul său unic în "desăvârşirea credinţei noastre" (Evrei 12,2) ar fi subminat. Într-adevăr, pare improbabil ca mintea umană să fie capabilă să socotească cu credinţă că subiectul ei este Dumnezeu însuşi. Imaginaţi-vi-l pe Isus, un om umil şi cucernic, aflând pentru prima dată că El este Dumnezeu, Fiul. Nu ar fi respins o sugestie aparent atât de revoltătoare şi necuviincioasă? Cu siguranţă, ar fi respins orice revelaţie divină, de exemplu glasul din nori, ca pe o iluzie a Sa, doar dacă nu poseda deja, cu o certitudine infailibilă, cunoaşterea adevărată a identităţii Sale. Nici măcar cu! noaşterea insuflată nu ar fi fost suficientă. Ţinând cont de misterul extraordinar şi inimaginabil al unirii ipostatice, orice om în toate minţile ar fi respins ca fiind absurdă ideea, chiar insuflată, că el ar fi Dumnezeu. Numai pentru că mintea umană a lui Cristos a perceput propria unire cu Logosul - văzând nemijlocit însuşi adevărul unirii ipostatice - a putut Cristos, ca om, să ştie cu siguranţă că este Dumnezeu. Tocmai datorită acelei cunoaşteri sigure Cristos a predicat "ca unul care avea putere" (Matei 7,29), dând credinţei Bisericii fundamentul ei sigur.

Străduindu-ne să prezentăm credincioşilor un portret fidel al lui Isus Cristos, este bine să ne asigurăm că propriile noastre învăţături şi predici sunt conforme cu credinţa Bisericii. Învăţătura Bisericii despre cunoaşterea beatifică a lui Cristos nu este nerealistă; este pur şi simplu fidelă experienţei lui Isus (cf. Ioan 16,30) şi mesajului Său. În final, trebuie să recunoaştem că nu Cristos a fost ignorant în privinţa Lui însuşi, ci noi, care prea adesea l-am ignorat.

Comentariu ulterior al autorului:

Pentru a fi foarte exact, ar trebui să spun că sunt, de fapt, două doctrine discutate în această secţiune a articolului meu. Prima este doctrina conform căreia Cristos, ca om, a fost întotdeauna conştient de identitatea Sa divină. A doua este că El poseda Viziunea Beatifică pe pământ. Prima doctrină este predată infailibil de Magisteriul ordinar şi universal (cel puţin ca doctrină de fide tenenda). A doua doctrină este predată de Magisteriu (de exemplu, foarte clar în scrisoarea citată a Papei Pius al XII-lea), deşi posibil nu într-un mod definitiv; este, cel puţin, o doctrină căreia i se datorează supunerea religioasă a intelectului şi voinţei şi ar fi teologic nesigur să o negăm.

Note:
[1] Viziune beatifică (din lat. visio, vedere, şi beata, fericită). Vederea directă a lui Dumnezeu făgăduită celor drepţi (cf. Ioan 17,24). Conform revelaţiei divine, suntem chemaţi cu toţii să îl vedem pe Dumnezeu "faţă în faţă" (1Corinteni 13,12), "aşa cum este El" (1Ioan 3,2). Viziunea beatifică va fi adevărata şi definitiva noastră fericire (http://profamilia.ro/studiu.asp?dictionar=on&litera=V).
[2] Catehismul Bisericii Catolice nr. 472; cf. Compendiul Catehismului Bisericii Catolice nr. 90.
[3] CBC nr. 473; cf. Compendiu nr. 90.
[4] Papa Pius al X-lea, Lamentabili sane (1907), n. 35; DS nr. 3435. Acelaşi document menţionează ca o componentă a identităţii lui Mesia că El este "Fiul adevărat şi natural al lui Dumnezeu" Ibid., n. 30; DS 3430. A se vedea şi Responsa ad dubia a Sfântului Scaun din AAS 10 (1918), 282; DS nr. 3645-3647.
[5] Papa Pius al XII-lea, Mystici Corporis (1943) nr. 75; DS nr. 3812.
pr. Dylan Schrader
Traducător: Adela Maria

Sursa: www.catholica.ro


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial