Și ASCULTAREA s-a făcut trup…

Tema ascultării, sub cele două sensuri ale ei (ascultarea auriculară și obediența), străbate întreaga Sf. Scriptură. Cred că putem spune că, dacă pentru Dumnezeu la început era cuvântul, pentru om, la început era ascultarea, ba chiar întreaga creație a venit în lume din ascultare, iar mântuirea s-a împlinit tot prin ascultarea lui Cristos Fiul față de Dumnezeu Tatăl, până la moarte și încă moartea pe cruce. De aceea, cred că ascultarea este cea mai prețioasă și rodnică dintre poruncile lui Dumnezeu. Însăși credința se naște din ascultare, având așadar o credință obedientă și o ascultare credincioasă în același timp.
Dacă ne gândim ce lipsește lumii de astăzi, în haosul de cuvinte, bune și rele deopotrivă, cred că aceasta este lipsa discernământului. Și omul de astăzi ascultă, deseori cu superficialitate însă, și Eva a ascultat de cel rău, și Hitler ca ascultat, de orgoliul lui și setea de putere, de nebunia lui. Ceea ce lipsește este, cred, lipsa discernământului, sau mai bine zis un discernământ învățat greșit. Am fost învățați să atribuim imediat relele pe care le facem diavolului, iar binele, în general, nouă înșine, și uneori lui Dumnezeu. Am fost învățați ca atunci când ne vine un gând rău (să batem pe cineva, de exemplu), să-l alungăm, pentru că vine de la cel rău. Însă, cred că omul face mult mai multe rele atunci când nu se întreabă și asupra originii așa numitelor gânduri bune, pentru că de cele mai multe ori cel rău încearcă să-l înșele pe om, luând înfățișarea binelui. De exemplu, dacă un seminarist este în timpul examenelor și trebuie să studieze toată ziua, și dacă acestuia îi vine gândul să meargă în capelă în acea zi și să se roage pentru bolnavi, și dacă același gând îi spune că ar fi bine și să postească numai cu pâine și apă în acea zi, cu siguranță acel gând „bun, pios”, vine de la diavol. Este mult mai ușor să ascultăm de diavol, ba chiar și de cel mai scârbos dintre superiori, dar greu mai este să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu!
Se spune despre un călugăr că într-una din zile i-a apărut Isus Cristos, care i-a spus că a venit să-l mângâie și să-i mulțumească pentru multele fapte bune pe care le făcuse. Călugărul, călit în arta discernământului și a ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, și-a făcut degrabă semnul Sfintei Cruci și a strigat spre acea înfățișare: piei diavole. Eu nu am nevoie în această viață să fiu mângâiat de nici un Cristos. În această viață eu cred în El în credință. La care, înfățișarea diavolului sub chipul Mântuitorului a dispărut imediat.

Sf. Ioan Cassian, în opera Convorbiri duhovnicești invită călugărul să întrebe orice gând ce i se prezintă: ești de-al nostru, sau ești împotriva noastră?

Cred că, pentru a evita multe fapte rele în viața noastră, ar trebui să ne folosim mai mult de discernământ, nu numai în privința gândurilor rele, dar și a acelora aparent bune. Vom avea mari surprize.