Spaţiul şi timpul - coordonate ale vieţii spirituale

Comunicarea interumană nu se rezumă doar la un transfer de informaţii reci, exterioare, de la o persoană la alta, ci implică relaţia personală puternică de încredere, de iubire prin care se ajunge la comuniune intensă, la o conlocuire spirituală şi la o purtare în minte şi în inimă a celui iubit, o reală perihoreză ce plineşte integral pe om.

Se poate spune că primul atribut al omului este acela de a fi o fiinţă care vorbeşte aproapelui, semenului său de aceeaşi fiinţă, de la care aşteaptă cuvânt de răspuns. Astfel, în convorbirea dintre ei se construieşte un cadru, un câmp de comunicare.

Din perspectivă teologică, temeiul acestei realităţi profunde este taina persoanei ascunse în taina persoanei divine absolute ce conferă, în planul experienţei religioase, plinirea omului în ordinea spirituală, ţelul suprem al existenţei acestuia, după cum este revelat de Dumnezeu Însuşi. Toată creaţia cosmică şi viaţa sunt în logica spirituală creştină un act de superdonaţie, de superdăruire pentru om, un surplus, în limbajul lui J. L. Marrion. Tot ce există, infinitatea spaţiului şi adâncul de taină al omului, există pentru a fi în comuniunea jertfelnică - în sensul ieşirii din sinea egoistă - şi fericită cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, darul de Sine al lui Dumnezeu în Hristos face ca nu Eul transcendental să constituie ceva - ceea ce deja este dat şi este în lucrare, funcţionează în dinamica atribuită -, ci omul să fie constituit de El ca martor al Său, ca unul care vede şi aude pe Dumnezeu în iconomia sa în actul ascultării şi al credinţei, modelul cognitiv biblic ce implică viaţa şi comuniunea1. Acest lucru este evident dacă se compară de exemplu "infinitatea cosmică" cu Pământul pe care există viaţa şi conştiinţa, ambele realităţi imposibil de cuantificat şi conceptualizat în esenţa lor ireductibilă, care e deschisă spre un nivel superior, divin - aceasta pentru că ceea ce este inferior cantitativ, calitativ, substanţial nu poate fi explicat decât prin ceea ce este superior.

Cunoaşterea - adevăr şi credinţă

Adevărul implică dorinţa şi căutarea acestuia, o fidelitate faţă de acesta şi, în acest sens, el este definit drept "fidelitate faţă de dorinţa de a cunoaşte"2. Cunoaşterea implică astfel adevăr şi credinţă, adevărul cunoscut fiind acceptat, devenind temei pentru a adopta un anumit comportament sau a crea ceva util, fiind, în cele din urmă, exprimat în propoziţii cu valoare de adevăr. O definiţie a cunoaşterii este aceea de credinţă adevărată, justificată3 raţional şi experimental sau prin experienţa relaţiei personale. Şi, prin acestea, împlinirea unei viziuni coerente şi perfectibile despre lume, a unei relaţii ce include şi autoimplicarea în sensul că, de exemplu, ceea ce se oferă gândirii de alteritatea obiectivă este inteligibil, poate fi exprimat propoziţional sau, începând cu epoca modernă de la G. Galilei, în limbaj matematic.

De asemenea, faptul că Dumnezeu se revelează omului poate fi înţeles şi reflectat raţional, plecând de la modelul interpelării divine descrise în Sfânta Scriptură şi actualizate acolo unde Dumnezeu biruieşte rânduiala firii, până astăzi, prin minunile relatate în viaţa sfinţilor şi a persoanelor la care Dumnezeu intervine pentru a le confirma adevărul despre Sine ca Atotţiitor, precum şi planul de mântuire a lumii.

Ceea ce putem observa ne este deja dăruit

În domeniul ştiinţelor, în general, viziunea ştiinţifică apelează la limbajul uman şi prin acesta ea îşi spune şi propune adevărul descoperit, acestea chiar dacă ştiinţele au ca punct de plecare observaţia şi experimentul. Deşi cu G. Galilei şi I. Newton ştiinţa a preferat să exprime cartea naturii, a creaţiei în limbaj matematic, într-un fel asemănător modului cum limbajul natural descrie realitatea obiectivă, încât ştiinţa apelează şi este tributară întru câtva cuvântului uman. Însă "limbajul matematic" poate fi văzut şi ca o abstracţie intelectuală. Şi, mai departe, inteligenţa îndepărtează materia sensibilă, subiect al schimbării, nu pentru a exclude toată materia, ci pentru a nu reţine decât "materia inteligibilă şi formală care pare identică cu cantitatea", încât s-ar putea spune că "entităţile matematice nu au existenţă în act decât în intelect"4.

Acest adevăr este exprimat astfel de către fizicianul A. Einstein, iar gândirea sa reflectă tocmai această relaţie de autoimplicare, în sensul că ceea ce observi şi analizezi vine spre observator, se oferă ca dar ce se vrea descoperit şi redat în limbaj inteligibil. Aceasta înseamnă că tocmai inteligibilitatea este trăsătura esenţială a tot ceea ce ne înconjoară, a orizontului nostru de viaţă şi existenţă, care este compatibil cu inteligibilitatea umană, reflectând raţionalitatea fiinţei ce poate fi atrasă în discurs, păstrând totodată şi taina, şi identitatea ei deschise.

Ştiinţa şi cuvintele omeneşti

În această perspectivă, "conceptele fizice sunt creaţii libere ale spiritului uman, şi nu sunt, cum s-ar putea crede, în mod unic determinate de lumea exterioară. În efortul pe care îl facem pentru a înţelege lumea, noi ne asemănăm oarecum omului care încearcă să înţeleagă mecanismul unui ceas închis. El vede cadranul şi acele în mişcare, aude tic-tacul, dar nu are nici un mijloc pentru a deschide cutia. Dacă este ingenios, şi-ar putea forma o oarecare imagine asupra mecanismului pe care îl consideră responsabil de tot ceea ce el observă, pe care îl va considera şi responsabil de tot ceea ce el observă, dar nu ar fi niciodată sigur că imaginea sa e singura capabilă să explice aceste observaţii. El nu va fi niciodată în stare să compare imaginea sa cu mecanismul real şi nici nu poate să-şi reprezinte posibilitatea sau semnificaţia unei astfel de comparaţii. Dar cercetătorul crede cu siguranţă că pe măsură ce cunoştinţele sale vor creşte imaginea sa despre realitate va deveni din ce în ce mai simplă şi va explica domenii din ce în ce mai întinse ale impresiilor sale sensibile. El va putea astfel crede în existenţa unei limite ideale a cunoaşterii pe care spiritul uman o poate atinge. El va putea numi această limită ideală adevărul obiectiv5.

Aşadar, ceea ce ne oferă savantul este exprimat în cuvinte într-o tradiţie ştiinţifică uneori cu sinuozităţile ei, dar şi cu performanţele aplicabile tehnic, care sunt fundamentate pe gândire şi exprimate prin cuvinte ce dovedesc adevărul ştiinţific în cuprinsul relaţiei pe care omul gânditor o are cu lumea fizică exprimabilă în categoriile limbajului său. De la numele pe care Adam le conferă celor din ambianţa sa, acest proces se extinde şi devine mai complex pe măsura acumulării de tot mai multe observaţii şi informaţii şi pe măsura perfecţionării neîntrerupte a mijloacelor tehnice de observare şi a metodelor experimentale din lumea fizică şi microfizică, din cea a biologiei şi microbiologiei.

Biserica - locul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om

Religiei îi este specific lăcaşul de rugăciune, locul prin excelenţă al prezenţei intense şi luminoase a lui Dumnezeu în lume pentru om, spaţiu sacru ce are temei tot în porunca divină ce are ca scop de a limita distanţa dintre divin şi uman, de a face posibilă apropierea, intimitatea, familiaritatea unei relaţii iubitoare după model nupţial, al iubirii conjugale, ce analogic duce spre iubirea spirituală. În perspectiva fenomenologiei religioase, lăcaşul de cult este un adevărat axis mundi, un centru liturgic al creaţiei sau "cerul pe pământ"6, aşa cum defineşte acest spaţiu sacru părintele Dumitru Stăniloae.

În biserică este locul de întâlnire dintre Dumnezeu şi om, locul în care distanţa incomensurabilă dintre divin şi uman este anulată prin perihoreză eclesial-sacramentală, în sens de comuniune mistică, euharistică. De aceea, dacă, în sens kantian, spaţiul şi timpul reprezintă esenţa condiţiei umane, în sensul că ele conferă substanţă sensibilităţii omului şi prin ele intuieşte realitatea obiectivă ce "apare" subiectului cunoscător7, pentru părintele Stăniloae, ele reprezintă "durata şi distanţa"8 specifice lumii create, în care este inserat omul - condiţii pe care omul le poate transcende prin spiritul său orientat spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu.

Universul - orizont al comuniunii

Spaţiul şi timpul exprimă condiţia creaturii cu intenţionalitate spre divin prin faptul că tot ceea ce există îşi caută cauza şi scopul existenţei, dar şi conştiinţa vocaţiei pentru divin, spre a fi în adevăr prin corelarea spiritual-existenţială cu acesta. În ultimă instanţă, aceasta este posibil pentru că spaţiul şi timpul există în supraspaţialitatea şi eternitatea divină. Pentru că tot ce există prin El există, toate îi aparţin şi sunt mediul, orizontul comuniunii creaturii raţionale, a omului cu El. "Dumnezeu ţine timpul legat de eternitatea Sa. Eternitatea acceptă timpul în ea, adică Dumnezeu acceptă făptura, care trăieşte în timp, în eternitatea Sa, deşi timpul reprezintă şi o distanţă spirituală între persoanele create şi Dumnezeu. Rămâne o distanţă între noi şi Dumnezeu, dar în acelaşi timp această distanţă are loc în cadrul iubirii, deci a eternităţii lui Dumnezeu. Distanţa e deci timpul, ca aşteptare a eternităţii îndreptate spre creaturi şi o speranţă a creaturii îndreptate spre eternitate"9. Este semnificativ, de asemenea, de menţionat aici faptul că spaţiul în gândirea părintelui Stăniloae este "forma relaţiei între Dumnezeu cel supraspaţial şi infinit şi între persoanele finite, forma care face posibilă mişcarea lor între ele, dar prin acesta şi spre Dumnezeu, întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit în afara comuniunii cu alte persoane"10. Astfel, sensul spaţiului şi al timpului în perspectivă teologică nu poate fi separat, gândit autonom, în afară de Dumnezeu, ele exprimând mediul prin care iubirea divină supraesenţială şi personală se oferă pentru comuniune celor aduşi întru existenţă, oamenilor creaţi şi mântuiţi. Universul în perspectivă teologică este orizont al comuniunii, cu paradoxul păstrării identităţii divinului întemeietor şi al umanului creat şi transfigurat sacramental culminând cu Euharistia Bisericii.

Lumina cunoaşterii

În dialog este necesară astăzi, aşa cum sugerează R. Kuipers, mai degrabă adoptarea unei hermeneutici a competenţei decât supremaţia şi orgoliul propriei viziuni, a unui discurs care să elimine sau să le pună în plan secund pe celelalte, deoarece "o hermeneutică a competenţei nu ignoră caracterul deschis, dinamic şi metaforic al conceptualităţii teologice"11. Teologia este indisolubil legată de Dumnezeu Persoana sau Treimea de Persoane Care ne iubeşte pe toţi oamenii şi Care, aşa cum arată Sf. Simeon Noul Teolog, "nu cere nimic altceva de la oameni decât să nu mai păcătuiască, iar acest lucru nu ţine de o lege, ci e o păzire necălcată a chipului (lui Dumnezeu; Fc. 1, 26) şi a demnităţii noastre de sus, în care stând potrivit firii noastre şi purtând haina strălucită a Duhului, rămânem în Dumnezeu şi El în noi (I In. 4, 13), făcându-ne dumnezei prin înfiere şi fii ai lui Dumnezeu, însemnaţi fiind de lumina cunoaşterii de Dumnezeu (Ps. 4, 7)"12.

În acest sens, Biserica îşi afirmă unitatea şi prin convergenţa spre adevăr a celor care în propriul domeniu de lucrare văd prezenţa şi lucrarea Unicului Dumnezeu (Ioan 17, 3), şi prin propunerea căii lui Dumnezeu pentru umanitatea chemată la catolicitatea comprehensiunii pe temelia profeţilor, a apostolilor şi a sfinţilor13.

___________________

Note

1) Jean-Luc Marion, Fiind dat. O fenomenologie a donaţiei, traducere Maria Cornelia şi Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 377.

2) John F. Haught, Christianity and Science. Toward a Theology of Nature, Orbis Books, Maryknoll, New York, 2007, pp. 181, 191.

3) J. P. Moreland, William Lane Craig, Philosophical Foundations for a Christian Worldview, InterVarsity Press, Downers Grove, 2003, p. 73; Alvin Plantinga, Warranted Christian Belief, New York, Oxford University Press, 2000, p. 153.

4) Bertrand Souchard, Dieu et la science en questions. Ni créationisme, ni matérialisme, Presses de la Renaissance, Paris, 2010, p. 319.

5) Albert Einstein et Leopold Infeld, L'evolution des idées en physique, Payot, Paris, 1981, pp. 34-35, la Bertrand Souchard, op. cit., p. 241.

6) Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 27.

7) Roger Scruton, Kant, traducere din engleză de Laurenţiu Staicu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 50.

8) Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, pp. 202-203.

9) Ibidem, p. 184.

10) Ibidem, p. 199.

11) Ronald A. Kuipers, Critical Faith. Toward a Renewd Understanding of religious Life and its Public Accountability, Rodopi, Amsterdam, New York, 2002, pp. 144-145.

12) Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, Introducere şi traducere diac. Ioan I. Ică. jr, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 379.

13) Robin Greenwood, Transforming Priesthood. A New Theology of Mission and Ministry, SPcK, London, 1994, pp. 127-136.

Autor: Ghe. Petraru

Sursa: www.ziarullumina.ro