PERSPECTIVA CREDINȚEI ÎN REFLECȚIA FRANKLIANĂ

Existența umană ca răspuns la un „apel” în gândirea lui Viktor E. Frankl

de Eugenio Fizzotti

ROMA, duminică, 25 decembrie 2011 (ZENIT.org).- Așa cum este cunoscut, Viktor E. Frankl, fondatorul Logoterapiei și a Analizei existențiale, cunoscută ca A Treia Școală Vieneză de Psihoterapie, a cochetat tot timpul cu conceptul de „sens al vieții”, și a operat, la nivel clinic, dar cu o puternică accentuare educativî, conștient că fiecare persoană în găsește continuu confruntată cu situații de urgență și cu întrebări exigente, cărora trebuie să le de-a un răspuns, nu artificial, nici confecționat dinainte, dar original și irepetabil, așa cum original și irepetabil este cursul uman al fiecărei persoane.

            Tocmai în contextul reflecției frankliene, care în anul 1980 a fost bine împărtășită de către Card. Joseph Ratzinger, în cursul unui interviu publicat în volumul Es liegt an uns. Gespräche auf der Suche nach Sinn (Editrice Herder, pp. 122-126), găsește un loc central perspectiva credinței. Așa cum știu bine cititorii cărților lui, Frankl face deseori referință la Albert Einstein, după care „a ne întreba ce semnificație are viața înseamnă a spune a fi religios”, și, la Paul Tilich, atunci când afirmă că „a fi religios înseamnă a pune în mod pasional întrebarea asupra sensului existenței noastre”.

            Iar aceasta în contrapoziție cu afirmația lui Freud, după care „în momentul în care ne interogăm asupra sensului și valorii vieții, omul este bolnav…”, în vreme ce „am putea risca să considerăm nevroza obsesivă ca fiind echivalentul patologic al formației religioase, și să descriem nevroza ca o religie individuală, iar religia ca o nevroză obsesivă universală”. Și, totuși, „dacă Freud a afirmat că omul, deseori, nu numai că este mai imoral decât crede, dar și mai moral decât gândește, atunci am putea adăuga: uneori el poate să fie mai religios decât este dispus să recunoască”.

            Nu ne surprinde, atunci, dacă Frankl vorbește de „Dumnezeul inconștient”, în sensul că „există o spiritualitate inconștientă, o moralitate inconștientă și o credință inconștientă”. Iar religiozitatea inconștientă „nu aparține […] sferei inconștientului impulsiv, dar inconștientului spiritual. Eu nu sunt împins spre Dumnezeu, dar este necesar ca de fiecare dată să mă deci pro sau contra lui”. Nu există instinct religios, cel puțin în sensul în care s-ar putea vorbi „ca de un instinct de agresiune”, și nici nu există – în interiorul sferei spiritualității inconștiente – un instinct moral, în sensul în care există un instinct sexual, pentru a nu vorbi de o credință inconștientă. Eu nu sunt împins de conștiința mea: mai degrabă se întâmplă că în fața conștiinței mele eu trebuie de fiacre dată să decid.

            Iar în orizontul vieții umane se conturează realitatea unei semnificații multiple care stimulează omul să acționeze, să se aventureze. „În spatele Super Eului omului nu există Eul unui Super Om, ci Tu-ul lui Dumnezeu. Niciodată, și niciodată, conștiința ar putea să fie un cuvânt de forță în imanență, dacă nu ar exista cuvântul-Tu al transcendenței”.

            Aici se clarifică, pentru Frankl, diferența dintre omul religios și omul care nu este religios: primul se pune la nivelul transcendenței, vede existența lui ca un apel și un dar, și simte responsabilitatea de a răspunde unei instanțe care nu este el însușii. În schimb, „omul care nu este religios este cel […], care ia conștiință în fapticitatea lui psihologică: în fața unui asemenea fenomen pur imanent el aproape că se oprește, se oprește înaintea timpului. Am putea spune că el consideră conștiința ca ultima instanță în fața căreia este responsabil. […]. El a ajuns, pentru a spune astfel, la un pisc imediat inferioară adevăratului vârf. De ce nu trece dincolo? Simplu, pentru că nu vrea să piardă terenul sigur de sub picioare. Ultimul pisc, cel mai înalt, se sustrage privirii lui, învăluit în ceață, și în această ceață, în această incertitudine, el nu îndrăznește să se aventureze. Numai omul religios este capabil să se aventureze într-un asemenea risc”. Risc care constituie un act de încredere radical în semnificație și în supra-semnificație, dincolo de meschinăriile confesionale și de miopiile religioase care ar vrea să-l vadă pe Dumnezeu într-un ademenitor și acaparator de suflete.

            Un corespondent al revistei americane Time l-a întrebat într-o zi pe Frankl, dacă tendința actuală nu conduce departe de religie. El a răspuns, spunând că, după părerea lui, „tendința de astăzi nu îndepărtează de religie, ci de acele confesiuni care, se pare că nu au altceva de făcut decât să contrasteze continuu, sustrăgându-și reciproc credincioșii”.

            Jurnalistul a insistat, întrebând dacă, după părerea lui, aceasta ar vrea să profetizeze, mai degrabă sau mai târziu, apariția unei religii universale. El a răspuns negativ: „mai degrabă decât spre o religie universală, ne îndreptăm spre o religie personală – spre o religiozitate profund personalizată, plecând de la care, fiecare va descoperi cuvintele cele mai intime, cele mai personale, cele mai originale pentru a i se adresa lui Dumnezeu. Aceasta nu vrea să spună că trebuie să dispară ritualele și simbolurile comune. În fond, există o infinitate de limbi, și toate au ca bază comună același alfabet. Într-un fel sau altul, religiile specifice, în diversitatea lor, recheamă tocmai diferitele limbi: nimeni nu va îndrăzni să proclame că propria limbă este superioară altora. În fiecare limbă, omul poate ajunge la adevăr – la unicul adevăr – așa cum în orice limbă omul poate să greșească, ba chiar să mintă. La fel, cu ajutorul intermedierii fiecărei religii, omul, omul poate să ajungă până la Dumnezeu, până la unicul Dumnezeu”. Și, astfel, Dumnezeu se pune ca izvorul în care omul se constituie în propria-i existență cu referință la Dumnezeu, înțeles ca rădăcina originară și absolută a autenticității fiecărei ființe personale.

            Existența umană se prospectează, atunci, ca răspunsul la un „apel” pe care viața o solicită continuu, iar realitatea se configurează ca un ansamblu de indicații de redescoperit, ca un complex de valori care reclamă să devină „vocație”. Iar viața se manifestă, în semnificația ei cea mai profundă, ca disponibilitate să primească și să realizeze sarcinile ce apar în fiecare situație în parte.