Structura Itinerarului
Planul conștiinței:
Planul spiritului:
Să se mai observe că această
experiență religioasă este de o calitate mare pentru om; Sf. Bonaventura o
spune posibilă, non necesară, pentru
că omul poate și să o refuze sau să o neglijeze[17], scăzând în planuri de
conștiință tot mai exteriorizate și materializate.
Funcționalitatea structurii Itinerarului se
deduce din eficacitatea lui în a mijloci și a uni punctul de plecare (situația
omului căzut datorită păcatului și totuși agitat de o intimă dorință de
mântuire și de pace), cu punctul de sosire, care este efectiva cucerire a
păcii. Noi am observat cum păcatul a produs o triplă ruptură: ruptură între om
și lume, unde omul nu mai este capabil să interpreteze semnificația genuină
înțeleasă de Creator; ruptură și luptă între diferitele facultăți ale omului, unde
omul se simte târât în direcții diferite; ruptură între Dumnezeu și om, unde
omul nu reușește să avertizeze imediat inefabila lui prezență izvor de
existență, de semnificație și de pace. Structura Itinerarului va trebui, de
aceea, să fie funcțională pentru reunificarea acestor dimensiuni ale realului,
pentru recuperarea valorilor dispersate. Iată de ce Sf. Bonaventura își
construiește drumul lui pe cel augustinian: ab
extra – ad intra – ad supra. Mai mult încă, Itinerarul spre pace angajează
tot omul, nu numai inteligența lui; toate posibilitățile lui dinamice de spirit
întrupat trebuie să conlucreze, colaborând la experiențe care, oricât ar fi
exprimate de una din facultăți, antrenează, pentru unitatea spiritului,
prezența activă a tuturor celorlalte facultăți. Cadrul facultăților omului
fusese fixat cu accentuări diferite de către autori familiari Sf. Bonaventura: Richard
și Hugo din Sf. Victor, și autorul pseudoaugustinian al operei De spiritu et anima.
Sf. Bonaventura preferă clasificarea
acesteia din urmă, pentru că este integrală, pentru că accentuează aspectul
sensibil lăsat în surdină de către Richard. După această clasificare,
facultățile omului sunt șase, și anume: simțul, imaginația, rațiunea,
intelectul, inteligența și culmea minții unde strălucește sindereza[1]. Tocmai cu privire la
aceste diferite manifestări ale activității spirituale, care posibilizează
experiențe de calități diferite, Sf. Bonaventura stabilește cele șase grade ale
Itinerarului său, astfel dispuse:
Planul sensibilității:
-
Înălțarea spre Dumnezeu cu ajutorul universului;
-
Contemplarea lui Dumnezeu în lumea sensibilă.Planul conștiinței:
-
Înălțarea spre Dumnezeu cu ajutorul imaginii
relevate în facultățile noastre naturale;
-
Contemplarea lui Dumnezeu în imaginea lui
reformată de har.
-
Înălțarea la unitatea divină cu ajutorul numelui
de Eu sunt cel ce sunt;
-
Contemplarea Treimii în numele ei de Bine.
Unele precizări ne vor ajuta să surprindem
dinamismul implicit în această structură: observăm înainte de toate că cele
șase grade sunt împărțite două câte două în fiecare din aceste grupări unei
mișcări de transcendență (exprimată prin prepoziția per) urmându-i o mișcare opusă spre imanență (exprimată prin
prepoziția in); primul este operat la
diferite niveluri de către simțuri, de rațiune, și de inteligență; al doilea de
imaginație, de intelect și de sindereză; în primul domină valoarea filosofică,
în al doilea cea mistică.
Dar să nu cădem într-o concepție spațializatoare
care să pună o impenetrabilitate și, deci, o separare în distincția acestor
facultăți sau dinamisme ale spiritului.
Spiritul este în mod esențial con-pătrundere, con-prezență,
unde o distincție de grade în el poate să privească numai ordinea calitativă. Iarăși,
procesul gradul în cucerirea păcii care se rezolvă într-o graduală
redescoperire, adeziune, comuniune cu Dumnezeu, trebuie conceput ca o
interiorizare graduală, solicitată de experiențe distincte calitativ, de
spirit, până la a se poseda din punct de vedere existențial, tinzând spre o
adecvare inefabilă cu esența lui.
O ultimă clarificare asupra metodei și
condițiilor doctrinale care justifică structura Itinerarului. Am observat deja
cum Itinerarul nu pleacă de la zero și nu se mișcă în abstract; el este, în
schimb, expresia personalității spirituale și culturale a omului Bonaventura în
plinătatea expansiunii lui.
Invitând cititorul să întreprindă drumul sub
conducerea lui expertă, Sf. Bonaventura îl avertizează astfel:
Cititorul
să nu se înșele că ajunge lectura, fără pietate, speculația fără devoțiune,
cercetarea fără admirație, atenția fără entuziasm, înțelepciunea fără pietate,
știința fără iubire, inteligență fără umilință, studiul fără harul divin,
oglindirea fără inspirația înțelepciunii divine[2].
Dacă separăm elementele metodologice amestecate
în această compoziție densă, vom găsi , pe de o parte, valori care privesc
cunoașterea, ca de exemplu: lectura, speculația, cercetarea, atenția,
subtilitatea, știința, inteligența, studiul, oglindirea minții; pe de altă
parte vom găsi valori care privesc emotivitatea și afectivitatea, ca de
exemplu: admirația, entuziasmul; în sfârșit, vom găsi valori evident religioase
care exprimă colaborarea harului și a înțelepciunii divine.
Acum, dacă ne întrebăm, care sunt condițiile
doctrinal ale acestei metodologii complexe, ne găsim din nou în fața acelei
doctrine a status viae, precizată mai
sus. Într-adevăr, tocmai în această situație existențială omul concret caută
recuperarea în sine a splendorii imaginii și asemănării divine deja posedată în
status naturae institutae, umbrită și
decăzută în status naturae lapsae.
Din status
naturae institutae a rămas în omul istoric o intimă dorință, ca subiectivă
posibilizare de reîntoarcere și recucerire care, în actualizarea lui, cu
ajutorul interacțiunii dintre har și natură, proprie actelor religioase, se
exprimă afectiv în admirație, entuziasm și iubire. A mai rămas încă nu numai
realitatea spirituală a omului, care se manifestă în acțiunea puterilor lui
spirituale, acolo unde cunoașterea umană se află într-o perenă transcendere a
ceea ce este dată în experiență, înălțându-se până la știința ființei, dar și
posibilitatea religioasă care constă în a-și da seama și a-l găsi pe Dumnezeu
ca misterioasă și luminoasă prezență sfântă și sacră, dezvăluită și învăluită
în același timp de fenomenele și de experiența lumii și a conștiinței. În
această privință este util să notăm cum actuala psihologie și filozofie a
religiei au recunoscut rolul fundamental al simbolismului
în experiența religioasă.
Așadar, cel care răsfoiește Itinerarul
bonaventurian, se trezește ca împins de un simbolism exterior și un simbolism
tot mai luminos, care numai în pacificarea extatică este depășit. În sfera
cogniției religios-simbolică, după părerea noastră, își găsește semnificația
faimosul termen bonaventurian de „contuitio”.
Încheind această scurtă cercetare asupra structurii
metodologice a Itinerarului, credem că o putem rezuma în două momente: primul
constă în cunoașterea științifico-filosofico-religioasă a lumii, a sufletului
și a lui Dumnezeu; al doilea constă în a recunoaște în această cunoaștere un
simbol al prezenței inefabile și sacre al Dumnezeului celui viu, în al cărui
mister noi suntem inserați și la care suntem chemați să participăm.
Dar este timpul să trecem la o scurtă examinare
a conținutului doctrinal al celor trei faze ale Itinerarului: ab extra – ad intra – ad supra.
Înălțarea spre Dumnezeu cu
ajutorul lumii sensibile și contemplarea lui în urmele imprimate de către
Creator în creatura sa
Ceea ce iese imediat în evidență în atitudinea
spirituală a lui Bonaventura față de lume, este un optimism reflex; nu găsim
nici un indiciu de frică și de angoasă în viziunea lui despre lume; pentru că
lumea nu este rea, irațională și insignifiantă față de om, dar este bogat în
indicații dacă omul știe să le descifreze. Desigur, dacă omul rămâne ferm în
situația lui de păcat, decăzut și diminuat, nu este capabil să surprindă
această semnificație simbolică pe care realitatea creaturală îi oferă,
rezultând astfel orb, surd, mut și ignorant[3]. Dar franciscanul
Bonaventura, care a meditat îndelung asupra experienței rare a Sf. Francisc
care dialoga cu creaturile astfel că le chema pe nume: tu frate foc, tu soră apă, aproape ca un nou Adam inocent, și care
a informat viața lui din semnificația acelei experiențe, este deschis spre
experierea calitativă a lumii în care știe să descopere urmele Cuvântului
creator.
Pe de altă parte, Sf. Bonaventura nu
imită simplu experiența irepetabilă a Sf. Francisc; efortul lui teoretic pare a
fi cea a-i justifica posibilitatea universală și a-i fixa metodologia care
gradual înalță omul, dispunându-l să o trăiască la nivel personal.
Ceea ce cititorul ar trebui să
cunoască pentru a înțelege întreaga forță a acestei prime lecturi a
semnificației lumii propusă de Sf. Bonaventura, sunt acele analize ale
Comentariului Cărții a doua a Sentințelor în care, pe de o parte sunt precizate
diferitele facultăți ale omului, ținând cont de obiectul și de caracterul
normativ al acțiunii lor și, pe de altă pare, este afirmată con-prezența lor,
astfel că în acțiunea inferiorului este prezentă virtutea înălțătoare a
superiorului. Presupunând o atare doctrină, Sf. Bonaventura schițează pe scurt
viziunea lui optimistă despre lume: uniunea simțului și a intelectului
recunoaște în lucruri o greutate, un număr și o măsură[4]; o origine, un parcurs și
un termen[5]; în vreme ce uniunea de
sens și de rațiune distinge și leagă diferite clase de ființe:non-vii-vii-vii
și grele; ființe corporale, ființe în parte corporale și în parte spirituale,
pentru că sunt mai perfecte și mai estimabile. Considerând apoi că aceste
corpuri cerești (cele mai nobile dintre toate) sunt mutabile și incoruptibile,
rațiunea cere existența unor realități supra-cerești care să fie imutabile și
incoruptibile[6].
Această viziune se lărgește apoi în experierea bonaventuriană, după cele șapte
condiții sub care lucrurile se oferă considerației, adică: originea lor,
mărimea lor, multitudinea lor, frumusețea lor, plinătatea lor, acțiunea și
ordinea lor[7];
condiții sau aspecte pe care Sf. Bonaventura le schițează rapid în trăsăturile
lor esențiale.
Aceasta este viziunea pozitivă
despre lume, așa cum rezultă din uniunea simțurilor, a intelectului și a
rațiunii; dar doctrina uniunii și conspirației puterilor omului nu se oprește
aici; ea demonstrează și colaborarea intimă, în spirituala lor con-prezență, a ratio inferior și a ratio superior, unde aceasta din urmă este în stare să co-intuiască
în acțiunea primei focalizată în sens, o mărturie, un semn, un simbol al
puterii, al înțelepciunii, al bunătății Creatorului, ca Ființă vie inteligentă,
spirit pur, incoruptibil și imutabil[8]. Astfel, Bonaventura a
așezat prima treaptă al înălțării lui către Dumnezeu.
Doctrinelor presupuse deja mai
trebuie să adăugăm, pentru a observa eficacitatea celui de-al doilea pas din
Itinerarium, doctrina expresionismului universal
pe care Bonaventura l-a demonstrat în Comentariul la cartea a doua a
Sentințelor, și pe care acum o amintim aici pe scurt; această doctrină, care se
bazează pe imagine, este cea care explică din punct de vedere filosofic
întâlnirea dintre lume (macrocosm) și om (microcosmos) și care devine semn al
unei mai profunde co-intuiții a lui Dumnezeu ca suprem auto-expresiv.
Faptul
că toate lucrurile se auto-exprimă, generând propria imagine, rezultă, după Sf.
Bonaventura, din finalismul intrinsec întregii realități care se pune în
mișcare prin influența luminii. Tocmai cu ajutorul acestei imagini sau specii,
lumea este surprinsă de simțul omului, încercând plăcere:
Simțul
se complace de obiectul perceput cu ajutorul similitudinii lui abstracte, ori
datorită frumuseții lui capturată cu vederea, ori datorită suavității observate
de aparatul olfactiv sau de auz, ori datorită salubrității, ca în cazul
gustului sau al tactului. Acum, rațiunea plăcerii, constă într-un raport de
proporție[9].
Să se observe cum Sf. Bonaventura reia numai o
parte a logicii aristotelice care se rezolvă în trei momente: aprehensiunea
speciei, judecata și motivul. Înainte de judecată, Sf. Bonaventura pune
plăcerea care condiționează judecata înseși a cărei primă funcțiune constă în a
da dreptate plăcerii, găsind-o în raport de egalitate transcendentă, pentru că
este același pentru un obiect mare sau mic, nu crește și nu variază, rezultând
astfel independentă de loc, de timp, de mișcare, și fiind imutabil, ilimitat,
infinit și spiritual[10].
Pe urmele Sf. Augustin care afirmă:
„Nu judecăm legile judecății, dar cu ajutorul lor”[11], Sf. Bonaventura observă
apoi că aceste caracteristici sau motive ce prezidează judecata pe care o dăm despre
lucrurile sensibile, necesită o prezență a lui Dumnezeu, pentru că fiind
imutabile, ilimitate și infinite trebuie să fie veșnice:
Dar
ceea ce este veșnic ori este Dumnezeu, ori este în Dumnezeu. Și atunci, dacă
judecăm cu acest criteriu, este clar că Dumnezeu este rațiunea tuturor
lucrurilor, regula inefabilă și lumina adevărului, în care totul strălucește în
mod infailibil, indelebil, indubitabil, incontestabil, interminabil,
indivizibil și intelectual[12].
Odată
demonstrat faptul judecății făcute asupra lucrurilor în raportarea la simțurile
noastre cu ajutorul imaginii, noi trebuie să urcăm până la rațiunile eterne.
Sf. Bonaventura care a unificat în sine ratio
inferior și ratio superior,
co-intuiește (adică experimentează în mod intim) în acest proces
cosmologico-gnoseologic, ca într-o oglindă, într-un vestigiu, într-o copie
auto-expresia lui Dumnezeu. această valoare simbolică constituie semnificația
cea mai profundă a lucrurilor: semne adecvate minților încă grosolane și
îndreptate spre sensibilitate, pentru a le susține în trecerea spre invizibilul
și inteligibilul pur. Toate lucrurile sunt semne divine după o gradualitate
care ajunge până la sacramentul însuși[13].
Să se observe bine că simbolismul
este realizat aici pe imaginea sensibilă și pe ideea ca imagine exprimată de
exemplarul etern care este Cuvântul; așa cum rezultă din textele următoare:
Deci,
dacă toate lucrurile cognoscibile au puterea de a genera propria imagine, ele
sunt semn evident în care se poate contempla, ca într-o oglindă, eterna
generare a Cuvântului, Imagine și Fiu care este emanat din veșnicie de la Tatăl[14].
Iarăși:
Specia
sensibilă care ne procură plăcere, pentru că este frumoasă, suavă și salubră,
insinuează că Imaginea eternă este prima frumusețe, prima suavitate, prima
mântuire… unde se poate vedea că numai în Dumnezeu trebuie să se caute izvorul
adevărat al plăcerii, eliberându-se de toate celelalte plăceri[15].
Și,
în sfârșit:
Judecățile
noastre nu pot deveni certitudine decât numai raportându-se la acest exemplar
etern, care nu numai că a produs totul, dar care păstrează și distinge toate
lucrurile, ca o ființă ce menține orice lucru în forma lui, și ca regulă
directoare a tuturor judecăților noastre făcute asupra obiectelor introduse în
suflet de către simțuri[16].
[1] Bonaventura defineşte sinderesa ca fiind
„scânteia conştiinţei” (scintilla
conscientiae). Aceasta vrea să spună culmea, partea cea mai înaltă şi cea mai
calificată a conştiinţei. Aşa cum omul, de la naştere, are o lumină naturală
datorită căreia reconstruieşte sistemul raţionalităţii, în acelaşi fel posedă
sindereza care se configurează ca o specie de greutate, ca o înclinaţie
naturală să facă binele şi să acţioneze în mod virtuos. „Ea locuieşte, deci, în facultatea noastră
afectivă şi este ca o greutate, ca o atracţie naturală ce orientează voinţa
noastră spre bine şi ne înclină spre aceasta”.
[2] «Primum quidem lectorem invito, ne forte credat,
quod sibi sufficiat lectio sine unctione, speculatio sine devotione,
investigatio sine admiratione, circumspectio sine exsultatione, industria sine
pietate, scientia sine caritate, intelligentia sine humilitate, studium absque
divina gratia, speculum absque sapientia divinitus inspirata». Itinerarium mentis in Deum, prol. nr. 4
(V, 296a).
[3] l.
c.,c. 1, nr. 15 (V, 299b).
[4] l.
c., nr. 11 (V, 298b).
[5] l.
c., nr. 12 (V, 298b).
[6] l.
c., c. 1, nr. 13 (V, 299a).
[7] l.
c., nr. 14 (V, 299a).
[8] l.
c., nr. 13 (V, 299a).
[9] «Delectatur autem sensus in obiecto per
similitudinem abstractam percepto vel ratione speciositatis, sicut in viso, vel ratione suavitatis, sicut in odoratu et auditu, vel ratione salubritatis, sicut in gustu et tactu,
appropriate loquendo. Omnis autem delectatio est ratione proportionalitatis». l. c., c. 2, nr. 5 (V, 300b).
[10] l.
c., nr. 6 (V, 301a).
[11] SF. AUGUSTIN, De libero arbitrio, II, c. 14, nr. 38 (PL 32, 1262); De vera religione, c. 31, nr. 58 (PL 34,
147ss.).
[12] «Omne autem quod est aeternum, est Deus, vel in
Deo; si ergo omnia, quaecumque certius diiudicamus, per huiusmodi rationem
diiudicamus; patet, quod ipse est ratio
omnium rerum et regula infallibilis et lux
veritatis, in qua cuncta relucent infallibiter, indelebiliter,
indubitanter, irrefragabiliter, iniiudicabiliter, incommutabiliter,
incoarctabiliter, interminabiliter, indivisibiliter et intellectualiter». Itinerarium mentis in Deum, c. 2, nr. 9
(V, 302a).
[13] l.
c., c. 2, nr. 12 (V, 303a).
[14] «Si ergo omnia cognoscibilia hanebt sui speciem
generare, manifeste proclamant, quod in illis tanquam in speculis videri potest
aeterna generatio Verbi, Imaginis et Filii a Deo Patre aeternaliter emanantis».
l. c., nr. 7 (V, 30ab).
[15] «Secundum hunc modum species delectans ut speciosa, suavis
et salubris insinuat, quod in
illa prima specie est prima speciositas,
suavitas et salubritas. Manifeste
videri potest, quod in solo Deo est fontalis et vera delectatio, et quod ad ipsam ex omnibuz delectationibus manuducimur
requirendam». l. c., c. 3. nr. 1 (V,
303b).
[16] «Et ideo nec certitudinaliter iudicari possunt
nisi per illam quae non tantum fuit forma cuncta producens, verum etiam cuncta conservans
et distinguens, tanquam ens in
omnibus formam tenens et regula dirigens, et per quam diiudicat mens nostra
cuncta, quae per sensus intrant in ipsam». l.
c., nr. 9 (V, 302a).
[17] l.
c., nr. 11 (V, 302b); nr. 13 (V, 303a).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial